Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Ambigen, autist şi imprevizibil de Adrian G. Romila

Alex Văsieş, Oana Văsieş, Editura Charmides, Bistriţa, 2016, 63 pag.

Poetica celuilalt volum din 2016 al lui Alex Văsieş era conturată chiar în textul eponim: „Instalaţia cu lumini albastre, o văd seara înainte/să adorm, e mai puternică decît mine./Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani şi ea/tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus./Eu nu voi mai lumina din persoana mea.//Numai să apară cineva să mă răsfeţe,/să-mi facă plăcerile retorice, în scurt-/circuitul neînţeles şi de asta îngrozitor în creştet./Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu/iese în lume. Şi care nu sînt eu.” (Instalaţia) Aveam acolo conştiinţa unui fel de autism care periclita discursul, a unui eu care s-a predat defetist eonului contemporan. Scufundat la limita vizibilităţii, gonflat de inextricabile, depăşit de realitate, eul era aproape mat, inclusiv pentru el însuşi.

În placheta Oana Văsieş, procesul de opacizare e dus până la capăt şi e anunţat atât de perechea ambigenă autor-titlu (nu importă aici implicaţiile biografice), cât şi de ruptura stilistică dintre cele două secţiuni. Ermetism, paratactic, neoavangardism, efect holografic spontan al imaginilor (în locul interesului pentru senzaţiile simbolizate de ele) – cam aşa s-ar putea caracteriza prima secţiune. Ceea ce contează e doar ceea ce se susţine vizual, doar „ţiuitul cald dinăuntru”, nu şi melodia. E o poezie-colaj, bazată pe asocierea stranie dintre regnuri, o poezie în care cuvintele caută obsesiv nu coerenţa mesajului, ci antonimia, paradoxul. Principiul e digital, imprevizibil ca-n Instalaţia, doar că de data asta mecanismul funcţionează ca să oblitereze şi mai puternic referinţele clare, prea convenţionale. „Realitatea moale şi insalubră” poate fi reglată oricum, din setări, dintr-o omnipotentă „Reţea” transpersonală sau din butoanele unui „late night-show”, în care nu se ştie ce va dezvălui sacadarea intenţionată a luminilor sau rotirile bruşte ale potenţiometrelor. Eul poetic, excedat de povara tuturor modernităţilor, dispare deleuzian sub „sictirul subiectului nesatisfăcut”, lăsând să vorbească doar „miezul pupilei”, şi aşa se explică de ce nu există niciun peisaj dominant, care să alcătuiască vreun fundal. Sunt frânturi din toate, alcătuind un imaginar hermafrodit, o combinatorică a senzaţiilor tactile-sonore-vizuale, deplasate pe plaja largă dintre rural-urban, celest-terestru, extim-intim, real-digital. „Cronometru” şi „minune” sunt bornele ce deschid şi închid, relevant, la un moment dat, un poem. Iată exemple în care am subliniat cuvintele din câmpuri lexicale voit distanţate: „Prima afacere/compactă/şi care e blocaj/prăbuşire în mortar/ticăit necesar introspecţiei şi vibraţio/în zonă fină de autism”; sau: „în grădină cad prune/ca grindina/cineva cu o bâtă în mână şi cu tricou rock/râde şi se uită mai departe”. Atunci când apare, metafizica e expediată în formulări vagi („îngăduinţa superioară”, „un fior de nicăieri”, „ordine şi har”), sunt rare şi zonele de concret („prietena mea sapă o groapă/pe tricou transpiraţia delimitează şoldurile/o pată mare ca o mască topită pe abdomen/soarele bate tot mai tare”), iar lipsa titlurilor dă impresia unui megapoem compact, mozaicat, un „flux masiv şi diferenţiat”, aglutinat din flash-uri disparate şi impersonale.

A doua secţiune (are titlu: Fete din România) e expresionistă, senzaţiile explodează refulat, discursul e mai colocvial, mai relaxat, mai referenţial. Atât cât există, neo-avangardismul e soft, poetul face un pas înapoi înspre primordial (zăpada, soarele, liniştea, pădurea, noaptea), apar câteva personaje tinere care se mişcă într-un peisaj recognoscibil, cu o toponimie antică, de unde tonul ceremonios. Asumarea făţişă a unui eu feminin („M-am simţit înălţată într-un mod teribil”) ambiguizează, din nou, dar, simultan, amplifică grila afectivă (se-ntâmplă câte-o plimbare, o întâlnire, se face dragoste, se declară sentimente), perspectiva devine tandră, apropiată de potenţialul estetic al lucrurilor simple, care trezesc „vibraţia interesului”. „Diviziunile şi contradicţiile reale ale acestei lumi” sunt rezolvate printr-o interioritate fantastă, imponderabilă, securizantă („Un băiat care stă la ţară/Şi când nu e la ţară/Cercetează înăuntrul lui/Îngeri aurii pe fundal albastru”). Nu ştiu dacă această întoarcere la coerenţă e ironică sau doar afirmă pur şi simplu o diversitate imaginară, egal valabilă cu cea din prima parte. După jocurile iniţiale cu antitezele, tipice, altfel, unei supermoderne „instalaţii”, poetica volumului se încheie retro. Şi asta poate nu-i chiar atât de surprinzător, pentru un eu ambigen.

Între colegii post-douămiişti (Vlad Drăgoi, Radu Niţescu, Vlad A. Gheorghiu, Ştefan Baghiu), Alex Văsieş pare cel mai experimentalist, cel mai puţin dispus să se lase prins de previzibilităţi. Să sperăm că nu a epuizat terenul, căci Oana Văsieş e o carte de poezie absolut frecventabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara