Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Amazoanele văzduhului de Tudorel Urian

Istoria aviaţiei produce întotdeauna revelaţii. Mai ales atunci când ai posibilitatea să treci dincolo de cifrele seci, de bilanţurile abstracte şi să pătrunzi sensul omenesc al unor întâmplări cu fireştile sentimente de emoţie, teamă, inchietudine, disperare, fericire a supravieţuirii ale celor care au participat la ele. Peste ani, chiar şi cele mai mari spaime se transformă în amuza(n)te aduceri aminte. Prin faţa ochilor ţi se derulează, ca într-un film vechi, întâmplări de demult, locuri dragi, replici care ţi-au rămas în minte, chipuri aproape uitate ale unor oameni dispăruţi de decenii, dar care, la un moment dat, au împărţit cu tine clipa cea atât de repede trecătoare. Răsfoieşti în singurătate albumul cu fotografii. Fiecare instantaneu mâncat de vreme este o poartă deschisă spre alt timp. Peisajul se animă ca prin farmec, ţinutele, bizare pentru lumea de azi, îşi recapătă dreptul la normalitate, în cap îţi răsună voci şi accente pe care credeai că le-ai uitat demult. Ai sentimentul că te-ai regăsit, că jumătatea de secol care s-a scurs a fost un vis, auzi zgomotul motoarelor turate, vezi elicele rotindu-se tot mai puternic, simţi în nări mirosul de benzină. Închizi ochii şi te afli din nou în carlingă, fiecare comandă îţi este familiară, avionul răspunde aşa cum te aştepţi, te înalţi maiestuos, stăpâneşti văzduhul. Eşti în lumea ta, puternică şi liniştită, tot mai departe de meschinăriile şi mizeria de pe pământ.

Mariana Drăgescu, Nadia Russo-Bossie şi Stela Huţan-Palade sunt trei dintre "vedetele" Escadrilei Albe, unitate de aviaţie înfiinţată la 25 iunie 1940 şi botezată astfel - după cum precizează Daniel Focşa - de Curzio Malaparte. Mariana Drăgescu era deja, la data înfiinţării escadrilei, una dintre persoanele de mare notorietate ale aviaţiei româneşti, dar şi ale vieţii mondene, proprietara unui avion personal, "Messerschmitt M35, dotat cu un motor cu şapte cilindri în stea şi care prindea vreo 235 km la oră". Aparatul era o bijuterie tehnică pentru epoca respectivă.

Nici Nadia Russo-Bossie nu era o necunoscută la 25 iunie 1940. Provenită dintr-o veche familie de aristocraţi ruşi, Nadia s-a refugiat în Basarabia după moartea tatălui său şi victoria revoluţiei bolşevice din 1917. În perioada interbelică, după divorţ, s-a mutat la Bucureşti unde a urmat cursurile şcolii de pilotaj "Ing. Mircea Cantacuzino". În anii 1935-1936 a fost brevetată pilot gr.II şi I, devenind "titulara brevetului feminin cu numărul 9 din aviaţia română". şi ea era posesoarea unui avion personal, Bücker "Jungmann", înmatriculat YR-NAD, pe care l-a vândut Guvernământului Transnistriei în septembrie 1942.

Stela Huţan-Palade este mezina Escadrilei Albe. Cu două decenii mai tânără decât Nadia Russo-Bossie şi cu unul mai mică decât Mariana Drăgescu, Stela Huţan a făcut şcoala de aviaţie chiar în anii războiului, iar din 1943 a devenit membră a Escadrilei.

Dar ce a fost Escadrila Albă? O unitate a Crucii Roşii care urmărea evacuarea răniţilor de pe teatrele de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial. O aventură care le-a purtat Mariana Drăgescu, Nadia Russo-Bossie, Stela Huţan-Palade şi celelalte membre ale escadrilei prin stepele nesfârşite ale Rusiei, până la Stalingrad (în perioada în care Armata română lupta de partea Germaniei şi a aliaţilor ei) şi, ulterior, spre vestul Europei, până la Viena (după 23 august 1944). Au fost ani în care au văzut suferinţa şi moartea, au înfruntat primejdii de tot felul, au cunoscut mari personalităţi ale timpului (pe Antoine de Saint-Exupéry, printre alţii), dar şi oameni diferiţi, cu mentalităţi şi sisteme de valori specifice culturii ţării lor. Acţionând pe ambele fronturi, aviatoarele au avut ocazia să compare comportamentul militarilor germani cu al soldaţilor sovietici. În amintirea Marianei Drăgescu, simpatia merge, categoric spre cei dintâi. Rezumă Daniel Focşa o discuţie pe această temă: "Marianei îi persistă şi acum impresia amabilităţii monitorilor germani de la Graz, şi a exuberanţei elevilor italieni... şi amintirea, limpede şi senină, a tânărului ofiţer de aviaţie Martin Möbus, cu figura lui copilăroasă, dar decorat deja cu Crucea de Cavaler (Ritterkreuz) a Crucii de Fier, aducându-i ciorchini de struguri, pe care îi scotea de sub pelerina de aviator, ca pe o delicioasă surpriză... Alimentele începeau deja să fie o problemă, în Germania" (p.26). În schimb, amintirea soldaţilor şi ofiţerilor sovietici îi provoacă, după mai bine de jumătate de secol, fiori de groază şi dezgust fostei aviatoare, astăzi nonagenară. Îşi aminteşte Mariana Drăgescu: "Veneau în unităţile noastre - mai ales la noi, la Escadrila Sanitară -, veneau la comandant şi cereau să le dea benzină. Furau maşini şi aveau nevoie de combustibil. Comandantul unităţii noastre avea ordin să nu le dea, chiar de la comandamentul sovietic. Dar cum să nu le dea? Am asistat la o scenă când ameninţau cu arma şi l-au bruscat chiar pe comandant. A fost o scenă îngrozitoare, pe frontul de Vest, în Slovacia" (p. 43).

Într-o lume în care teoriile rasiale erau la ordinea zilei, iar emanciparea femeilor era ultimul lucru care să intereseze pe cineva, exemplul aviatoarelor din Escadrila Albă trebuie să îi fi lăsat pe mulţi cu gura căscată. Frumoase, sigure pe ele şi pe aparatele lor, libere, respectate, invidiate şi invitate la cele mai sofisticate reuniuni mondene, erau privite de cei mai mulţi cu admiraţie, teamă, dar şi cu destulă neîncredere. Mariana Drăgescu îşi aminteşte un episod comic în care protagonista a fost colega ei de escadrilă, Nadia Russo-Bossie: O dată, Nadia Russo trebuia să ducă un soldat român rănit uşor. Cum nu mai zburase în viaţa lui, acesta a privit speriat avionul, pe urmă a întrebat: ŤDar cini mână aeroplanul ista?ť Cineva i-a răspuns, arătând spre Nadia: ŤDumneaei!ť Soldatul s-a uitat la ea cu maximă neîncre­dere şi... a refuzat să urce". (p. 30) Până la urmă povestea a avut un happy-end. Panicatul soldat a fost până la urmă urcat în avion, zborul a decurs normal, iar după aterizare "eroul" nu mai ştia cum să îi sărute mâinile celei care îl transportase în deplină siguranţă.

Volumul lui Daniel Focşa beneficiază de eleganta prefaţă a unui contemporan al Marianei Drăgescu, istoricul Neagu Djuvara. Nu se putea alegere mai bună, în condiţiile în care cunoscutul istoric are, la rândul său, o poveste legată de aviaţie şi de Crucea Roşie. În primii anii de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, soţia lui Neagu Djuvara, care se întorcea dintr-o misiune a Crucii Roşii în Africa, a fost singura supravieţuitoare a unui avion prăbuşit în Marea Mediterană. În mod miraculos, ea a reuşit să se salveze înotând până la ţărm.

Mă mir că nimănui nu i-a venit până acum ideea de a face un film artistic despre eroinele Escadrilei Albe. Mai ales că ultimele supravieţuitoare ale acesteia sunt încă în viaţă şi ar putea acorda producătorilor o foarte utilă consiliere. Cartea lui Daniel Focşa, Escadrila Albă. O istorie subiectivă pune în evidenţă imensul potenţial cinematografic al acestui subiect.

Dacă există un regret legat de această carte, el este acela că, în pofida titlului, ea nu este destul de subiectivă. Autorul simte nevoia să concentreze confesiunile într-o înşiruire aproape obiectivă de fapte. În felul acesta câştigă istoria aviaţiei, dar pierde literatura. Personal aş fi preferat ca Marianei Drăgescu şi Stelei Huţan-Palade să li se lase mai mult spaţiu pentru a visa pe marginea propriilor lor destine. Mai ales că sensibilităţile acestor amazoane ale aerului nu sunt deloc străine de ceea ce se numeşte talent literar. Însemnările Nadiei Russo-Bossie o demonstrează din plin: "18 septembrie 1942... De dimineaţă facem un transport. Ducem răniţii la Kotelnikovo. Vine cu noi şi Moţ - căţeluşul mascotă al escadrilei - să se joace cu soldaţii cât timp vom zbura. În maşină stă la mine în braţe şi caută să iasă cât mai mult afară pe geam, ca să-l bată vântul. Urechile îi flutură ca aripile liliacului, năsucul negru mişcă necontenit, culegând toate mirosurile stepei". (p. 132)

La sfârşitul lecturii volumului Escadrila Albă. O istorie subiectivă de Daniel Focşa nu pot decât să subscriu, fără rezerve, la concluzia lui Neagu Djuvara: "Ciţi această carte. Ca pe un roman".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara