Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Am fost genul „totul sau nimic“ - interviu cu Irina Dobrescu de Luminiţa Voina-Răuţ

Irina Dobrescu este ilustratoarea cărţilor: Konig Drosselbart, Editura Nord-Sud Verlag, Elveţia, 2014, Cui i-e frică de computer? Antologie, Editura Art, 2013, Manual de limba Engleză, Franceză, Germană, Ed. Art, 2012, Pulbere de stele, Ed. Art, 2012, Alice în ţara oglinzilor, Ed. Art, 2012, Ghicitori, ed. Ponte, Ghid al bunelor maniere pe ringul de dans, Ed. Ponte, Ce poţi face cu două cuvinte, Ed. Art, Care-i faza cu cititul, ed. Art, Vrăjitoarea Yoli Zoli şi Pulberea de Alandala, 2009, Ziua în care a fugit somnul, Ed. Nemira, Prinţul în palatul de sticlă, Ed. Soarele şi Luna, Prinţul şi Prinţesa, Editura Pro Editura şi Tipografie, 2007, Blestemul cărţii, carte de benzi desenate, editura Hardcomix, 2006. A fost premiată cu Bursa Nord-Sud, (2013) şi Marele Trofeu Arthur (2014).


Luminiţa Voina-Răuţ: Dragă Irina, noi două ne-am cunoscut în urmă cu mai bine de zece ani, într-un spaţiu aproape magic, în insula Rodos. Tu, ca proaspătă absolventă a Facultăţii de Arte, ştiu că ai fost atrasă imediat de această insulă şi că, locuind între zidurile cetăţii – în oraşul vechi – i-ai pătruns cumva misterul, surprinzând în câteva tablouri insolitul insulei şi mai ştiu că, deşi ai revenit pe insulă, nu i-ai mai simţit niciodată vraja, ca atunci... Aş vrea să începi să te prezinţi, vorbind mai întâi despre ce a însemnat Rodosul pentru tine...

Irina Dobrescu: E greu să descrii o perioadă de graţie. Probabil că toţi avem asemenea epoci – glorioase – în viaţă. În general, la mine asta presupune o stare ca aceea de a fi îndrăgostit – uneori sunt îndrăgostită în sensul strict, dar atunci ştiu că aveam tot felul de poveşti în cap care îmi păreau cumva reale. Trăiam ca într-un mit. De pildă, mi se părea foarte interesant faptul că străbunicul meu, grec, băiat de preot foarte sărac, plecase pe la 12 ani, singur, ca să-şi croiască un destin în România. Nu ştiu cum, dar mă identificam cu el şi priveam pătrunderea mea (pentru prima dată) în spaţiul elen ca pe o reîntoarcere – o reîntoarcere după o sută de ani). Mi se părea extraordinar că pătrund în lumea mitică a Greciei, despre care învăţasem atâţia ani: o lume a zeilor, a raportului de aur, a frumuseţii. Avea ceva epopeic şi felul în care călătoream cu unchiul Octavian şi frumoasa dumneavoastră familie. Nici chiar modul prozaic în care unchiul îmi trântea la maşină o lubeniţă uriaşă şi verde în braţe ca s-o car tot oraşul vechi, până la pensiune, nu-mi turtea avântul romantic. Vântul îmi flutura pletele şi rochia mea albastră şi lungă fâlfâia încă suficient de glorios.

Povesteşte-ne cum a început odiseea „Clubului Ilustratorilor”... De unde a venit ideea înfiinţării lui, care-i sunt membrii, ce presupune un asemenea club?

Poate c-a fost un fel de refuz al unor colegi de a-şi separa drumurile după ce s-a terminat şcoala. Inima, creierul, regina grupului a fost profesoara noastră Stela Lie, al cărei secret de a-şi crea fani devotaţi oriunde în aria ei de acţiune n-am reuşit încă să-l fur. Mergeam gălăgioşi în fermecătoarea ei casă, beam ceai, mâncam fursecuri, mângâiam pisica, răsfoiam albume şi cărţi ilustrate, vărsam pahare pe covorul ei unicat, făceam planuri şi ne hlizeam. Apoi am început să călătorim cu expoziţii - în Veneţia de pildă - păstrând aceleaşi activităţi, însă având că decor palazzo- uri sau cuşete de tren. Treptat, însă, clubul s-a schimbat; am primit mulţi membri noi, iar cei vechi au început să dispară, în genul celor zece negri mititei (aştept cu anxietate ca dintr-o clipă într-alta să mi se întâmple şi mie ceva!). Aş fi luat-o în tragic, dacă noii membri n-ar fi la fel de plăcuţi şi de plini de iniţiativă.

Numele tău a devenit repede cunoscut pe piaţa de carte din România. Din câte ştiu, colaborezi cu foarte multe edituri: Art, Baroque Books and Art, Vellant etc... Cred că, dincolo de indiscutabilul talent, în cazul tău se poate vorbi şi despre altceva. Desenele tale sunt deosebite, deja privitorul/cititorul cred că-ţi recunoaşte, hai să zicem, „stilul”. De ce? Fiindcă un desen semnat Irina Dobrescu are har: îmi pare că ai un simţ al culorii deosebit, dar mai ales desenul tău are o poveste, spusă cu umor, voioşie, ironie... Poţi să ne introduci puţin în „atelierul tău de creaţie”? Cum lucrezi?

Mi-e greu să vă răspund fără să fiu complice la lauda dumneavoastră, totuşi dacă se poate vorbi de un dram de originalitate, poate că el s-a ivit fiindcă am avut acces la o cultură vie, de la sursă, cum s-ar zice. Un bunic era preot, celălalt pictor, iar bunicile erau extraordinare, fiecare în felul ei: una era specialistă în a crea o atmosferă de poveste – lumea lui Creangă parcă, în mijlocul unui cartier comunist – cealaltă era deosebită prin faptul că era o renumită devoratoare de cărţi (citea „tot ce-i pica în mână”) în mijlocul unei gospodării sărace, de ţară, cu 7 copii, 15 nepoţi şi 16 strănepoţi, aflaţi mereu în vizită sau locuind acolo. Pe de altă parte, la vârsta formării personalităţii, am fost genul: „totul sau nimic!”; până acum am avut noroc, dar nu ştiu cât de recomandabilă e această calitate. Poate că asta mi-a dat posibilitatea de a experimenta, de a gusta câte ceva – pe cont propriu – din viaţă, din realitate, ceea ce-i vital pentru un artist. (Pentru asta n-a fost nevoie neapărat de o atitudine prea nonconformistă, a se înţelege!) În plus, cred că am un atu faţă de alţii, şi anume faptul că talentul se îmbină cu instinctul de conservare: sunt submediocră la orice alt capitol în afară de desen. Am întins arcul bine, fiind unica mea săgeată. E drept că în ultima vreme mi-am descoperit un oarecare talent literar, dar sper să nu mă tragă prea tare în jos.

Anul 2014 se pare c-a fost un an fast pentru tine. Vorbeşte-ne despre Frankfurt, despre povestea Fraţilor Grimm pe care ai ilustrat-o... Vorbeşte-ne despre premiul Editurii Arthur, primit în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus.

A fost cu siguranţă un an după toate regulile unui film american: cu personaj ratat la început ( puţin comic), care descoperă la un moment dat un mare secret, o găselniţă; totul merge extraordinar, apoi începe cumva să i se înfunde, totul devine dramatic, în fine deznodământul e apoteotic: fericit, cu baloane, flori şi medalii. Am fost personaj, cititor şi critic al poveştii ăsteia în propria-mi viaţă, având următoarele date (e posibil să am o imaginaţie supradimensionată!) primele luni lipsa cvasitotală de comenzi – zbatere, telefoane, rugă- minţi – ideea genială de a profita ca de o vacanţă de timpul liber şi de a-mi scrie poveştile care îmi tot colcăie prin cap; timp extraordinar de creaţie şi de joacă cu fetiţa mea în plină primăvară şi apoi vara; neîncredere în rezultat, probleme materiale, insuccese sociale şi profesionale; apoi marele premiu de la Editura Arthur. Cert e că asemenea trăiri îmi oferă suficient material pentru ilustrarea unei poveşti...

Am lucrat împreună la o carte. E vorba despre „Povestea satului Nimica-Toată” – o carte superbă pentru copii şi adulţi, semnată de scriitorul spaniol Andrés Barba – carte care sper să apară anul acesta la Editura Vellant. Am tradus povestea şi le-am propus editorilor şi autorului ca tu să fii ilustratoarea cărţii. Barba a recunoscut ca ilustraţiile tale i-au plăcut mai mult decât cele apărute în ediţia spaniolă. Vorbeşte-ne puţin şi despre cum ai făcut desenele la această carte, care îşi va avea cu siguranţă cititorii ei cât de curând...

Mi-a plăcut foarte mult cartea, amestecul de atmosferă fericită şi tihnită, fantastic, realism, umor şi sensibilitate...Acele luni în care am lucrat la carte ilustrează foarte bine ceea ce descriam înainte despre mama-ilustratoare care sunt. Fetiţa mea avea cam doi ani şi reprezentam o culme a parteneriatului: ea mai făcea unele completări pe desenele mele: o pălăriuţă, de pildă, la câte un personaj: îmi uda un pic foaia pentru tehnici mai neconvenţionale sau în chip de critic sever, dar bun... îmi tăia zonele mai nereuşite de pe hârtie).

Proiecte pe 2015?

Anul acesta începe exact invers faţă de anul trecut: plin de comenzi şi de proiecte (la Editurile Art, Vellant, Nord Sud). Sper să nu fiu iarăşi personaj de scenariu de film, fiindcă un asemenea început e dubios! Partea bună e că toată aglomerarea asta de proiecte e destul de obositoare şi de stresantă, aşa încât nu cred că voi atrage prea mult catastrofa cu viaţa mea prea roz!

N-aş vrea să închei înainte de a te întreba ce sfaturi ai da tu copiilor talentaţi care vor să ilustreze cărţi... Copii azi, dar mâine nişte tineri care au această formidabilă pasiune de a desena, bucurându-ne sufletul...

Foarte greu să discern vreun secret al succesului, cel puţin al reuşitei de a face ceea ce-ţi place şi ţi se potriveşte în viaţă. Adesea în propriul tău destin nu poţi discerne altă regulă decât aceasta: Unde dai şi unde crapă! Uneori ambiţia mi-a fost aliat, alteori, duşman. Pot spune că e bine de folosit experienţa de viaţă în desen şi invers. Adică să nu desenezi cu gândul la reguli estetice (care trebuie totuşi studiate), ci vrând să spui ceva din ce ai aflat despre viaţă sau căutând, forând în lumea interioară sau exterioară. (Iar în sensul ăsta, mie mesajul creştin mi-a fost de căpătâi în căutările sufleteşti). Iar experienţa artistică e adesea folositoare în viaţa ta „reală”. De pildă, dacă te frământă problema răului – din lume sau din experienţa ta imediată – te poţi gândi la contrastul de calitate de exemplu, când valorile negative se exprimă mai degrabă prin griuri, nu prin negruri. E un gând constructiv şi reconfortant. Sau să înveţi să vezi frumuseţea în realitate după ce i-ai aflat regulile „pe hârtie”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara