Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Alungarea din Paradis de Petre Tănăsoaica

Pe cât de antipatice sunt unele poziţii ocupate de critica lui Erwin Kessler în presa culturală, poate şi datorită stilului vitriolant, care depăşeşte de multe ori, prin temperament, orice moderaţie augmentativă ce s-ar cuveni uneori, pe atât de calm, aşezat şi riguros ni se relevă în ultimele sale cărţi.

Am scris, nu cu mult timp în urmă, despre minunatul album dedicat celor doi artişti Ion Ţuculescu şi Horia Bernea, pe care i-a şi dus într-o expoziţie, curatoriată tot el, la Muzeul de Artă din Craiova. Menţionam, atunci, că surpriza cea mai mare a fost, citindu- l, să remarc eleganţa cu care a depăşit atitudini mai vechi faţă de Horia Bernea, aşezându-l pe acesta într-o cuvenită reevaluare estetică şi ideologică. Un critic de inteligenţa lui Erwin Kessler n-avea cum să nu realizeze că perenitatea numelui său, în cultura contemporană, trebuie să se aşeze pe studii temeinice, pe reevaluări mature, încercând, şi de multe ori reuşind cu succes, să devină exhaustiv în temele abordate.

Cu ani în urmă citeam, într-un catalog al unei expoziţii de la Bucureşti – din păcate, în memorie nu pot să reconstitui exact momentul –, un eseu excelent despre Ştefan Bertalan, unul dintre fondatorii grupurilor timişorene „1+1+1” şi „Sigma”, un eseu care purta un titlu pe care mi-ar fi plăcut să-l reconsidere în studiul de acum, „Emigrarea interioară”, dedicat acestuia, „Cel ce se pedepseşte singur”. Cartea de azi însoţeşte expoziţia cu acelaşi titlu de la Muzeul Brukenthal din Sibiu şi îşi propune să fotografieze, cu precizie, perioada emigrării din lume în sine însuşi a lui Ştefan Bertalan, din momentul alungării sale de la Facultatea de Arhitectură din Timişoara. Era necesar, evident, ca investigaţia să preia date anterioare acestui moment şi, slavă Domnului, s-a scris enorm despre fenomenul de la Timişoara, al neoconstructiviştilor din grupurile amintite deja. De altfel, într-o carte de acum câţiva ani, „Drumul la răscruce”, criticul Ileana Pintilie abordase biografia lui Ştefan Bertalan, fără a sparge, însă, coaja evenimentelor biografice pur şi simplu, urmând, mai ales, traseul artistic, al căutărilor lui Ştefan Bertalan, beneficiind pe de o parte de arhiva acestuia, dar şi de prietenia pe care artistul i-a acordat-o în tinereţe. Erwin Kessler reface şi el traseul începuturilor, destul de sumar, sprijinindu-se mai ales pe argumente estetice, venind din lucrările de tinereţe ale lui Ştefan Bertalan. Câteva analize pe lucrările de început sunt revelatoare în acest sens. În anii ’50, tânărul absolvent al Facultăţii de Arte din Cluj se află în curentul oficial al vremii, deşi o serie de elemente din lucrările sale de atunci arată şi că se află în stadiul acceptării condiţionate de propria-i biografie, dar gata să ia startul spre ce părea să fie începutul unei deschideri în arta acelui moment. Descinderea sa la Timişoara este momentul când primeşte libertatea de a face alegeri, iar oraşul i le oferă din plin.

Cu o societate intelectuală mai liberală, cu cercuri de dezbatere mai apropiate de curentele occidentale, la modă în acel timp, Timişoara va fi paradisul tinereţii lui Ştefan Bertalan. În fine, Erwin Kessler face şi profilul ideologic al acelui moment, diagnosticul său fiind foarte corect. Comentând ideile Cercului „111”, cu referite la Ştefan Bertalan, acesta afirmă: „O anumită coerenţă cu tiparul ideologic comunist a fost, totuşi, păstrată în timpul acestui proces. Comunismul schiţa un viitor utopic (ceea ce pe tinerii artişti putea să-i entuziasmeze, evident – nota mea), ideal, ce se trăgea dintr-o paradigmă naţională şi progresivă. Abstracţia, geometria, funcţionalitatea, industria, toate aceste «realităţi» nu erau altceva decât oglindirea tangibilă a unei credinţe adânc înrădăcinată într-o devenire profund raţională a omenirii”. Câteva pagini mai încolo, referindu-se la procesul creaţiei din acel moment al artistului, aflat în interiorul grupului timişorean neoconstructivist, Erwin Kessler aşază cu fermitate concluzia: „La început, deplasarea de la condiţia de simplu artist spre aceea de inginer (sau arhitect) al sufletelor şi al minţilor este rezonabilă şi profitabilă, întrucât este parte importantă a utopiei comunist-progresive. Totuşi, oglindirea de către Bertalan a structurilor geometrice exterioare (peisaje industriale, fabrici, instalaţii, maşinării) în structuri interioare (formaţiuni abstracte, de tip celulă, entităţi vizuale, pur geometrice) nu este altceva decât o speculaţie metafizică”. Într-un singur loc, autorul „Emigrării interioare” produce o eroare, atunci când afirmă că Roman Cotoşman dezertează din formaţia grupului „111”, odată cu emigrarea sa în Statele Unite. Avea suficient material documentar să nu producă o asemenea afirmaţie şi precizăm că Roman Cotoşman a fost obligat să plece în SUA, din cauza unei boli de rinichi, care necesita dializă, procedeu medical aproape imposibil de realizat în România de atunci. De altfel, Roman Cotoşman este şi cel care pune grupul în curent cu ce se întâmpla în arta de afară. Călătoria sa, la Paris, pentru câteva luni, tot pentru probleme medicale, l-a adus pe acesta în contact cu noutăţile vremii din galeriile de artă, din marea metropolă europeană, întoarcerea sa acasă, cu un întreg arsenal documentar, fiind o adevărată mană cerească pentru grup. Evident că după plecarea sa în SUA – şi, aici, îi dăm dreptate lui Erwin Kessler – Ştefan Bertalan devine motorul grupului, care se transformă, prin adoptarea unor mai tineri confraţi, în gruparea „Sigma”.

Sistemul nu-i va lăsa pe dinafară pe nici unul dintre ei şi, dacă liberalizarea produsă în deceniul şapte avea să pună o amprentă majoră asupra artei contemporane româneşti, prin grupul de la Timişoara, curând membrii acestuia se vor trezi prizonieri în sistem. Este de la sine înţeles că grupul a fost supravegheat de Securitate şi mă întrebam, pe parcursul citirii studiului lui Erwin Kessler, de ce nu a recurs la studierea dosarului din arhivele CNSAS. În finalul studiului, Erwin Kessler mărturiseşte că a făcut-o şi că i s-a răspuns că nu există un asemenea dosar. Probabil că accesul la dosarul artistului nu poate fi făcut decât de un apropiat, unul dintre cei doi moştenitori. Deteriorarea climatului şi ideologizarea crâncenă, de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, par să spulbere orice speranţă a lui Ştefan Bertalan de a mai fi în centrul atenţiei publice, îngustarea libertăţilor trebuie să fi produs o presiune uluitoare asupra conştiinţei artistului. Aceasta coincide şi cu cererea de emigrare a familiei sale în Germania Federală. Personajul luminos, care a fost până în acest moment, se înnegurează, iar câmpul investigaţiilor sale se restrânge dramatic într-o desfăşurare acută de identificare a propriului declin cu cel vegetal, din care nu mai poate extrage decât chipul deriziunii. În ultima sa acţiune, petrecută la Bucureşti într-o expoziţie, instalaţie şi performance, de la Sala „Kalinderu”, „Am trăit, cu o plantă de floarea soarelui, 130 de zile” (1979), se insinuează, intuitiv, o sincronizare cu poporul vegetal, de care va vorbi ceva mai târziu şi Ana Blandiana, dar care apune, însă, într-o altă lumină la el. Obligat să părăsească Timişoara, rămas fără slujbă, Ştefan Bertalan se instalează în casa socrilor de la Sibiu, locuind trei ani în subsolul acesteia, devenind – cum amar constată el însuşi – un artist underground. O serie de lucrări vor fi reevaluate, el însuşi devenind personajul imagistic ale cărui trăsături se escamotează asemeni cartofilor din pivniţa unde locuieşte; despre acesta Erwin Kessler scrie: „Condamnat la condiţia sa de cartof, Ştefan Bertalan a reuşit să-şi reorganizeze complet opera artistică. Se poate spune că a regresat de la o stare de spirit raţională, progresivă, la o producţie artistică iraţională, retrogradă. Nu se mai întreţinea cu studenţii şi cu tinerii artişti. Nu mai frecventa arta publică şi mediile sociale relevante. S-a închis în subsol. Adevărat, acesta a fost un gest artistic tradiţional. Dar pe fundalul retoricii progresului triumfal, al «democraţiei» comuniste, regresia sa hotărâtă a funcţionat ca o unealtă fină de definire a unei etici acute, în răspăr”.

Tot procesul celor trei ani sibieni, rareori străbătuţi de lumina vreunei prietenii, este riguros urmărit în noua sa carte de criticul Erwin Kessler . De asemenea, prin cele două interviuri ale fiilor artistului (Sebastian Bertalan şi Lou Bertalan), dar şi prin mărturisirile doctorului Sorin Costina, colecţionar şi un apropiat al artistului în acea perioadă de restrişte, se reconstruieşte şi perioada germană, a exilului, care a fost la fel de devastatoare ca şi celălalt exil, cel din interior. În nenumărate rânduri, în Germania, unde îşi transferase angoasele profunde, instaurate de spaima că este urmărit de securitate, el visa să se întoarcă în Timişoara, despre care spunea: „Timişoara om m-a făcut”.

Din păcate, chiar dacă după ’89 timişorenii l-au primit cu căldură, n-a mai fost posibil să se întoarcă în centrul vital al existenţei sale, Facultatea de Arhitectură, unde a fost invitat, în mijlocul studenţilor doar ca oaspete. Noul studiu al lui Erwin Kessler despre Ştefan Bertalan acoperă, cu un discurs profesionist şi echilibrat, multe întrebări rămase nerezolvate până acum, iar investigaţiile făcute recent, prin interviurile cu cei doi fii ai artistului, îl titularizează pe critic ca pe un contributor important la cunoaşterea fenomenului Ştefan Bertalan. Din păcate, la sfârşitul acestui text trebuie să menţionez că expoziţia de la muzeul din Sibiu, organizată într-un spaţiu meschin, cu un iluminat impropriu, în nişte săli care au fost, probabil, pe vremea baronului Brukenthal, magazii, dacă n-ar fi vorba în ea despre Ştefan Bertalan, ar putea, în cel mai bun caz, să treacă drept o improvizaţie. Spre surprinderea mea, nici cartea lui Erwun Kessler despre Bertalan nu se găseşte la vânzare aici, în celebrul muzeu din Sibiu, oraşul care l-a însingurat atât de tare pe artist, unde n-a fost niciodată acasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara