Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Alumnus portensis de Sorin Lavric

Heiner Feldhoff, Prietenul lui Nietzsche.
Istoria vieţii lui Paul Deussen, trad. din germană de Corneliu Sterian,
Bucureşti, Editura Herald, 2011, 298 pag.

Nu e un privilegiu să rămîi în conştiinţa posterităţii ca prieten al unui geniu, bucurîndu- te de o celebritate care vine peste tine fără s-o meriţi. E ca un cîmp de atracţie care, acaparîndu-te, îţi insuflă deopotrivă obligaţia de a-i fi recunoscător, căci fără el nu ai fi rămas în memoria nimănui.

Heiner Feldhoff (n. 1945), absolvent de germanistică şi romanistică la Universitatea din Münster, şi-a propus să-l achite pe Deussen de învinuirea de a fi căzut, pleaşcă la locul potrivit, în preajma unui creator cu a cărui înzestrare nu se putea măsura şi de a cărui nebunie avea să ia act cu stupoare prietenească. Într-un cuvînt, Feldhoff îi dă lui Paul Deussen profilul autonom al unui intelectual sadea, nesupus influenţelor mimetice din partea lui Nietzsche, ba mai mult un intelectual ale cărui competenţe în terenul sanscritologiei aveau să lase urme adînci în spiritul Germaniei, din vremea Kaiserului Wilhelm II.
Născut în 7 ianuarie 1845 în Oberdreis, un sătuc aruncat într-o vale din podişul Westerwald, de pe malul drept al Rinului, Paul îşi arată de timpuriu natura placidă şi excesiv de naivă, la care stîngăciile inerente vîrstei dau impresia unui inadaptat fragil, pentru care concreteţea lucrurilor constituie o piedică de netrecut. De la tatăl, preot venit din Niederrhein, Paul nu va moşteni decît o atipică sensibilitate religioasă, căreia nu va reuşi să-i dea vreodată un tipar creştin, de unde şi fascinaţia pe care o va resimţi mai tîrziu pentru zeităţile din lumea indiană. Gimnaziul îl va urma la Elberfeld, într-o comunitate calvină, unde îl va avea coleg pe Friedrich Engels, pe care de altfel nu-l pomeneşte deloc în Amintiri, semn că direcţia socialistă nu intră în vederile sale. Dar saltul în condiţia spiritului, Paul Deussen îl va face în 1859, cînd ajunge elev în clasa a cincea la şcoala regalprusacă Pforta (Poarta), pe unde trecuseră de-a lungul timpului Fichte, Klopstock sau Leopold von Ranke. Fiind intern cu titlul de alumnus portensis (elevul Porţii), Paul face cunoştinţă în sălile de clasă cu un băiat timid şi retras, dar cu o dîrzenie a ţinutei care te ducea cu gîndul la o natură pe cît de sensibilă pe atît de vulnerabilă, al cărui nume era Friedrich Nietzsche. Cei doi se apropie spontan, în ciuda diferenţei izbitoare a firilor: Paul e deschis, credul şi sociabil, cu aplecări vădite spre gimnastică, Friedrich introvertit, vanitos şi dispreţuitor, fără apetenţă pentru efortul trupesc. Mai mult, Paul începe a excela în limbi clasice şi în matematică, ajutîndu-l pe Friedrich la greacă veche, dar neputîndu-l să-l apropie defel de lumea cifrelor, pe care tînărul născut în Röcken o detestă instinctiv. Programul de învăţătură este draconic, cu ore de studiu dimineaţa şi după-amiaza, elevii nefiind liberi decît la sfîrşitul săptămînii, cînd îşi răscumpără ordaliţiul educativ printr-o boemă ţipătoare şi teribilistă: consumă tutun şi se îndoapă cu bere, excesele bahice atrăgîndu-le ore de recluziune în camera de pedeapsă de la Pforta, destinată alumnilor rebeli.
După cinci ani de formare aspră, cei doi prieteni pleacă la Bonn şi se înscriu la Facultatea Evanghelică de Teologie, în ciuda evidenţei că niciunuia patosul creştin nu-i frămînta somnul. La Bonn, Paul descoperă sanscrita, în vreme ce Friedrich e atras de lumea ideilor. Prietenia lor seamănă cu o simbioză a contrariilor, în care Nietzsche e condescendent, maliţios şi mereu înclinat a-şi lua peste picior amicul, în vreme ce Paul îi rabdă tachinăriile cu conştiinţa că umoarea irascibilă a camaradului îi ridică lui însuşi tonul psihic. Dar, după patru semestre, drumurile li se despart, Nietzsche plecînd la Leipzig şi Deussen la Tübingen, de acum încolo corespondenţa fiind cea care va acoperi depărtările dintre ei. Mai mult, Nietzsche intră într-o buclă a destinului care începe uimitor – este numit fără examen, cu sprijinul lui Ritschl, profesor la Basel –, dar infirmităţile trupului şi mai ales coptura nebuniei îl împiedică să facă o carieră profesorală, destinul scăpîndu-l de ceea ce Schopenhauer considera a fi forma cea mai meschină de terfelire a gîndirii speculative: filosofia de catedră. Munţii Elveţiei îi vor sluji drept ospiciu în aer liber, iar viaţa i se va prăbuşi în acelaşi ritm cu care îşi va scrie cărţile: într-o cadenţă gîfîită şi tot mai rapidă, care va culmina cu scrisoarea din 4 ianuarie 1889, pe care, trimiţînd-o lui Deussen, o semnează „Dionisos”: „După ce a reieşit în mod irevocabil că eu am creat propriu-zis lumea, apare prevăzut în planul lumii şi prietenul meu Paul: el trebuie să fie, împreună cu monsieur Catulle Mendès, unul din marii mei satiri, unul din animalele mele de sărbătoare.” (p. 148)
Zguduit de vestea nebuniei şi deopotrivă conştient de însemnătatea lui Nietzsche, Paul Deussen îşi pune în intenţie o carte de amintiri avîndu-l în centru pe autorul lui Ecce homo. Cartea va apărea peste un deceniu şi va reprezenta, alături de memoriile lui Lou Salomé (prietena şi muza ambilor), primele mărturii scrise despre omul Nietzsche. Ce va urma în viaţa lui Deussen va fi consternarea dată de ivirea unui cult pe care nici unul dintre apropiaţii lui Nietzsche nu l-ar fi putut anticipa, consternare pe care şi-o va alina cufundîndu-se în studiul sanscritei. Cu timpul va deveni unul din sanscritologii de reper ai Reich-ului, cariera profesorală ducîndu-l de la Berlin la Kiel şi de la Marburg la Aachen. Va călători mult, din India pînă în Egipt şi din Palestina pînă în Rusia, şi nu va scăpa nici unul congresele importante ale vremii: al orientaliştilor la Copenhaga, al istoricilor la Berlin, al filosofilor la Heidelberg şi al religiilor la Oxford. Tomurile inspirate de spiritualitatea orientală îl vor preschimba, alături de lingvistul Friedrich Max Müller, în personalitatea cea mai influentă în materie de erudiţie indiană.
Îmbătrînind, semnele senescenţei îl vor copleşi, devenind un bărbat „de statură medie, aproape mică şi bondoacă, corpolent, cu o faţă blajină, rozalie, cu barbă sură, cu ochi mici, cam tulburi, dar prietenoşi, care se ascundeau în spatele lentilelor albăstrii. Vocea sa era slabă şi moale.” (p. 213). Mai mult, Deussen se va îngrăşa pînă la a stîrni remarcile răutăcioase ale teologului Franz Overbeck, iritat de „figura umflată la dublul mărimii de odinioară” (p. 204), şi va cădea victima unei afecţiuni oculare, care, prin desprinderea retinei, îl va împinge în pragul orbirii. În plus, accesele de artrită îi răpesc putinţa mişcării, la tristeţea lor adăugîndu-se crizele de nervi în care soţia lui, internată periodic în sanatorii, nimereşte tot mai des. Le bonheur conjugal devine treptat un supliciu şi, parcă spre a da un ecou exterior amărăciunilor cronice, în 1914 izbucneşte Primul Război Mondial. Deşi conservator şi monarhist, cu un simţ acut al orgoliului naţional, Deussen nu va semna Manifestul celor 93 de intelectuali care aprobau necondiţionat războiul dus de Imperiul German. Printre semnatari, Gerhard Hauptmann, Max Liebermann, Max Planck şi Ulrich von Wilamowitz. În acelaşi timp, soldaţii germani poartă în tranşee, alături de Biblie, o ediţie de campanie a lui Aşa grăit-a Zarathustra, din care cele mai citite pagini sînt despre „Război şi războinici”.
Trecut de 70 de ani şi înfrînt de boli, Deussen apucă să guste din umilinţa sfîrşitului de război, murind pe 5 iulie 1919, în urma unei tumori inoperabile de rinichi. Spre deosebire de Nietzsche, la a cărui înmormîntare preoţii au refuzat să participe ca reacţie la tonul anticristic al scrierilor sale, Paul Deussen are parte de o ceremonie funebră la crematoriul din Kiel, cenuşa fiindu-i dusă în urnă la Oberdreis şi aşezată în cripta familiei.
Judecat sub unghi speculativ, Deussen e genul de umanist pentru care filosofia prezintă interes numai în măsura în care vine în întîmpinarea unui sentiment religios. E vorba de acea categorie de spirite care, neputîndu-se regăsi în viziunea creştină, îşi fac din filosofie un Ersatz al cărui rafinament îi scuteşte de sentimentul stînjenitor că au de-a face cu o credinţă grobiană. Cei cărora creştinismul li se pare o absurditate infantilă au la îndemînă refugiul în abstracţiuni. În acest caz, conceptele devin căi de înnobilare a unei viziuni de o simplitate grosolană. Acesta e motivul pentru care Deussen s-a simţit mai apropiat de budism şi de gîndirea lui Schopenhauer decît de duhul textelor creştine, a căror idee privind un Dumnezeu făcut om i s-a părut de o platitudine sfidătoare. În fond, detaliul acesta de viziune e singurul punct comun care îl leagă de gîndirea meteoricului prieten, Nietzsche, căruia i-a supravieţuit două decenii spre a apuca să-i vadă nu numai steaua răsărind, dar şi orbita în a cărei dîră avea să fie el însuşi atras, cu toată biografia şi opera lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara