Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Altfel de spectacole de Marina Constantinescu

Atunci cînd am puţin timp să privesc pe o fereastră, mă războiesc cu mine însămi. Cu inerţiile care mă cuprind tot mai mult cînd nu sînt vigilentă, care mă ţin prizonieră şi mă conving că în rutină şi în amorţeală nu e chiar cel mai rău. Amîn, mereu, decizii importante, întîlniri importante, amîn să îmbrac anumite lucruri ca şi cum veşnicia e a mea. Amîn să merg în locuri la care visez în fel şi chip zicîndu-mi că n-a sosit momentul, că nu sînt pregătită, deşi cred în hazard şi sînt fatalistă. În fine. Paradoxuri. Luată pe sus, cu gîndurile în alte părţi, m-am trezit că plec la Istanbul, un oraş al unei civilizaţii copleşitoare, care mă fascinează şi pe care am studiat-o, un loc care m-a ispitit mereu şi spre care am amînat să mă duc. De ce oare?...

Abia desupra Mării Negre am simţit căldura unei veri de demult, la Paris. Au trecut zece ani şi intensitatea simţurilor este intactă. Am fugit o săptămînă de la Avignon ca să prind ultima zi a Turului Franţei în capitala ei. Pregătirile spectatorilor pentru asta sînt incredibile, prin bistrouri se fac scenarii, regii, se organizează rîndurile, cine stă mai în faţă, cine în rîndul al doilea, cine pe cine sună ca să afle pe unde sînt cicliştii. O tevatură întreagă, la care participam asiduu şi frenetic. Într-o dimineaţă, în loc să fac stînga la ieşirea din bloculeţul cochet din Marais, unde locuiam la prietenii mei, am făcut dreapta. Era frumos, senin, blînd. M-am oprit pe o stradă, în faţa unei case. PICASSO. Şi-am intrat.

Ca Profesorul Gavriliu într-o casă de pe strada Mîntuleasa, am rătăcit şi eu, ore şi ore, într-o casă din Marais, suind şi coborînd scări, poposind prin cotloanele unui destin. Picasso omul, bărbatul mi s-a arătat altfel, pe de-a întregul fiinţei, atîta cît se poate spune şi înfăţişa. Tablourile lui, ordonate aici cumva din perspectiva intimităţii, mi s-au grupat şi mie nu neapărat în funcţie de perioada albastră sau roz, de suprarealism sau cubism, ci în funcţie de femeile lui, de iubirile lui asumate, de aventuri şi prieteni, de locurile unde a rămas încremenit după o privire, un sat, un obiect, după căluţul unuia dintre copiii pe care i-a avut. Casa aceasta conţinea ceva din forţa unei virilităţi masculine mărturisită în creaţie, un tip de energie tumultoasă şi misterioasă totodată care i-a clocotit mintea şi trupul pînă la capăt. Ochii de femei, tandri sau încărcaţi cu reproşuri, senzuali, posesivi, rebeli mişcau, parcă, în fiecare tablou, făcîndu-l să palpite visceral. Şi, uneori, îşi fixau imaginea în realitatea unei fotografii. Există cîteva fotografii alb-negru, pe care le-am descoperit acolo, puţin cunoscute, în care Picasso priveşte lumea cu o enormă bucurie, cu o curiozitate vitală, inepuizabilă. Expresiile acelea mă urmăresc de ani şi ani şi m-au transformat dintr-un admirator cerebral, bine temperat, într-unul subiectiv, emoţional.

Iarna la Istanbul. E frig, umezeala apelor se vîră adînc, pînă în oase şi în vise. La prînz e soare şi ne împinge de la spate nebunia unei plimbări cu vaporul pe Bosfor. Nu-mi simt decît ochii cum se învîrtesc de colo pînă dincolo, nesăţioşi, lacomi. Sînt îngheţată pe puntea unui vas cu care străbat iute, într-o oră, secole de istorie şi cultură, de poveşti, de întîmplări. Casa unde a stat Regina Mamă, în scurte sau mai lungi exilări, palatul în care s-a semnat nu ştiu ce înţelegere, partea eurpoeană faţă-n faţă cu cea asiatică, pămînt, apă, pămînt, apă. Fragmente de imperiu sînt risipite pe maluri şi-n cuvinte. Undeva, cocoţată în vîrful unui parc, zăresc o casă elegantă, albă, maiestoasă, cu proporţii rafinate care îşi topesc marginile într-un verde întunecat. Este una din proprietăţile familiei Sabanci. Iniţiatoarea şi organizatoarea primei expoziţii Picasso la Istanbul şi în Turcia, o expoziţie cu 135 de lucrări care a născut, aparte, un fenomen social, nu doar cultural. Probabil că şi această poveste Picasso inventată pur şi simplu de o familie de mari bogătaşi turci, preocupaţi constant de cultură şi de educaţie, a făcut ca întîlnirea mea cu Istanbulul, extrem de scurtă, să fie un flash emoţional de o splendidă cromatică.

Citeam în avion un interviu al unui domn fizician, dintr-o familie de irlandezi de la NewYork, familie stabilită la Istanbul pe cînd băieţelul avea şase ani, şi mă străduiam să pricep de ce a rămas aici, de ce nu s-a întors la New York. Sau la Londra. John Freely, profesor doctor la catedra de fizică a Universităţii Bogazisi este îndrăgostit şi extaziat, de-o viaţă, de Istanbul, cu mult mai misterios decît Veneţia, spune el. Am reţinut două sfaturi, strecurate en passant în interviu, de care am ţinut cont: ,Trebuie să simţi un foc în suflet ca să începi să explorezi oraşul. Şi să ţii ochii deschişi tot timpul." Zis şi făcut! M-am amorezat straşnic de acest loc şi nu mi se mai pare o simplă coincidenţă că Picasso, acela, de acum zece ani de la Paris, mi-a dat întîlnire, ciudată, oricum, unde nici cu gîndul nu visam. Cînd am intrat în expoziţie, mă privea învingător dintr-o fotografie, una care m-a sedus cîndva. Întîmplarea, accidentalul poate să-ţi revele viaţa, scria el odată. Aceste cuvinte prefaţează expoziţia. Mă tem că are perfectă dreptate. A trăit toată viaţa sub acest semn, care i-a dat o dimensiune fantastică.

Interesant a fost gîndit şi programul. Ne-am apropiat treptat de această expoziţie Picasso de la Muzeul Sabanci, extraordinară de la idee la realizarea ei, în cercuri concentrice, trecînd rapid în revistă proximităţile, cîteva puncte cheie. Valurile succesive de civilizaţie, forţa imperiilor copleşeşte şi acum. ţin ochii deschişi şi simt focul din suflet cum îmi încălzeşte trupul purtat prin frig şi umezeală. Culorile iernii fac Istanbulul straniu, solemn, însingurat, sustras viermuielii turistice. Privesc cele şase minarete ale Moscheei Sultanahmet, singura însoţită de un număr aşa de mare de turnuri, Moscheea Albastră, cum mai este cunoscută. Faianţa albastră de Iznik străluceşte, se spune, miraculos ziua. E seară cînd intrăm, după rugăciune, şi pereţii uriaşi, împodobiţi cu frumoasa faianţă ni se arată altfel, în cu totul alte culori. La ieşire, privesc zborul pescăruşilor în jurul unui minaret luminat, dantelat ca turlele castelelor de nisip. Corpul meu este străbătut de un strigăt care se ia la întrecere cu cel al pescăruşilor. Hagia Sophia, sau Ayasofya, cum îi spun turcii, şi semnele creştinătăţii dezvelite pe ici, pe colo... Mozaicuri splendide ce seamănă de departe cu uleiuri groase pe ziduri mînăstireşti. Fecioara Maria cu pruncul Isus în altar, cum ar veni, Arhanghelul Gavril, cu aripi imense, superbe, ireale, poate cea mai impresionantă imagine din cîte cunosc. Isus cu Ioan Botezătorul. Calea către acest mozaic urcă pe drum pietruit, pe unde de mult, de mult de tot a mers şi Împărăteasa Teodora a Bizanţului. De sus, din balcon am măsura splendorii şi a vanităţii omului. O pasăre străbate în lung şi-n lat moscheea. Fîlfîitul ei nu mă sperie. Numai orgoliul. Al meu, al tău, cititorule, al nostru, oameni trecători şi aroganţi. Dintr-un cotlon iese o pisică, alb cu negru. Contrast elegant într-o împărăţie a culorilor.

Sakip Sabanci a fost nu doar un mare bogătaş, un om de afaceri prosper din Turcia. A fost un mare personaj, un tip cu o personalitate tumultoasă, cu o vitalitate contaminantă, conştient că fără educaţie solidă, fără cultură şi civilizaţie, restul sînt mofturi dintr-un popas omenesc. A creat o universitate, şi-a donat una din reşedinţe, cea mai veche, cred, casa albă ochită de mine de pe Bosfor, ca să fie făcută muzeu. Şi ce muzeu! Cu o arhitectură interioară modernă şi îndrăzneaţă, cu tot ce înseamnă dichisul unui spaţiu muzeal inteligent, confortabil şi ofertant ca spaţiu pentru lucrări, luminat impecabil, cu zone create ca privirea să fugă pe ferestre, nu ca trădare, ci doar ca să fixeze locul, grădina casei, Bosforul, vapoarele, cu un traseu inspirat ce dă vigoare şi supleţe, totodată, succesiunii tablourilor expoziţiei. A fost un vis al lui Sakip Sabanci ca importante lucrări ale lui Picasso, obiecte sculptate, pictate, din toate perioadele creaţiei şi vieţii să ajungă cumva la Istanbul. Discursul său patetic i-a convins pe moştenitorii lui Picasso, pe moştenitorii săi, pe curatori. Astăzi, el nu mai este. Casa lui, însă, este una dintre cele mai minunate şi mai discrete gazde pentru Picasso. Între 24 noiembrie 2005 şi 26 martie 2006, Picasso stă la Istanbul. Güler Sabanci, nepoata lui Sakip, spune în prefaţa albumului expoziţiei, un catalog care vorbeşte, din nou, despre profesionalism şi pasiune, că unul din scopuri este cel educativ. Declarat, aşadar. ,Dorim ca mulţi copii şi tineri să vină şi să vadă." M-a impresionat teribil că responsabilitatea celor bogaţi poate să însemne şi aşa ceva. Poate să însemne o provocare culturală extraordinară, poate să însemne cozi interminabile, liniştite, în care turci de peste tot şi străini de peste tot pot vorbi despre Picasso, Istanbul, Londra, Madrid, Malaga, Paris, Tokyo, Bucureşti, New York, Barcelona, Madrid, Avignon, Washingthon, Cannes. Poate să însemne chiar vizita aceasta. Scurtă şi tulburătoare. Visul unei nopţi de iarnă la Istanbul.

Şi poate că totul ar fi fost mai puţin reuşit dacă ghidul nostru nu era profesorul de istorie, turcologul Mihai Maxim, directorul Institutului Cultural Român de la Istanbul. Tobă de carte, scormonitor de documente şi de poveşti aiuritoare legate de istorie, de scriitori români trecuţi pe la Constantinopole, de scrisori, de iubiri, de obiceiuri, de tradiţii, înghenunchindu-mi prejudecăţile, profesorul Maxim a fost o verigă esenţială între organizatorii expoziţiei şi noi, unii din vizitatorii privilegiaţi. Şi datorită lui, Familia de saltimbanci, Caracter, Conversaţie, Jocurile, Femeie cu o pălărie, aşezată într-un fotoliu, Mustăcios şezînd, Femeie, copil şi capră, Cap de femeie, Fernande, ţărani odihnindu-se sub un copac, Femeie scriind o scrisoare, Natură moartă cu cană şi cuţit de pîine au în mine, acum, alte vibraţii.

Expoziţia Picasso de la Muzeul Sabanci va rămîne legătura mea specială şi indisolubilă cu Istanbulul. Ochii lui Picasso mă urmăresc de peste tot. Să fie un simplu accident? El ar zice că nu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara