Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Alte primăveri de Simona Vasilache

Pomeneam, la sfâr- şitul Micii antologii de primăvară, de echinocţiile lui Barbu, de efuziunile solare ale lui Blaga, de micile delicateţi ale lui Arghezi. Şi, fireşte, de nevrozele violet din Bacovia. Tot atâtea feţe ale unei primăveri moderne.
Primăvara lui Blaga e când abstractă (A cunoaşte, a iubi), când stihie care însufleţeşte totul: „Focuri ard, albastre ruguri./ Pomii simt dureri de muguri.” (Focuri de primăvară). E de ţinut minte, pentru că arată firea de zână şi bună, şi rea, a primăverii care, grăbind noi rosturi, le strică inevitabil pe cele vechi, Trezire: „Mocneşte copacul. Martie sună/ Albinele-n faguri adună/ şi-amestecă Învierea:/ ceara şi mierea.// Nehotărât între două hotare,/ cu vine trimise sub şapte ogoare,/ În văzduhuri zmeu,/ Doarme alesul, copacul meu.// Copacul meu./ Vântul îl scutură, Martie sună./ Câte puteri sunt, se leagă-mpreună,/ Din greul fiinţei să mi-l urnească,/ din somn, din starea dumnezeiască.// Cine vântură de pe muscel/ atâta lumină peste el?// Ca lacrimi – mugurii l-au podidit./ Soare, soare, de ce l-ai trezit?”. Şi, fireşte, delicat-simbolica Bunăvestire pentru floarea mărului, cu presimţiri de rosturi adânci, ale naturii şi ale credinţelor din veac.
Ion Barbu semnează, se ştie, o alegorie a primăverii pripite, în După melci. Născut pe la jumătatea lui martie, vede, totuşi, în Păresimi un prefăcut periculos. Iată, într-un limbaj copilărit, inclusiv ca vârstă a poeziei, păcăleala: „Printre vreascuri cerne soare,/ Colţi de iarbă pe răzoare,/ Au zvâcnit şi muguri noi/ Pun pe ramură altoi.” Sub acest pretext, al naturii care-l lasă în urmă, e păcălit melcul cu descântec: „Melc, melc,/ Codobelc,/ Iarna leapădă cojoace/ Şi tu încă sub găoace!/ Hai, ieşi/ Din cornoasele cămeşi!/ Scoate patru firişoare/ Străvezii, tremurătoare,/ Scoate umede şi mici/ Patru fire de arnici;/ Şi agaţă la feştile/ Ciufulite de zambile,/ Sau la fir de mărgărint/ Îmbălatul tău argint...”. Frumoasă incantaţie de primăvară, a cărei urmare o cunoaştem...
Altă primăvară a lui Barbu, la fel de rece şi înşelătoare, e cea care închide amintirea câinelui Fox: „Pomi golaşi şi zori de roşuri!/ (E aprilie, nu mai)/ Forfotă de fulgi pe coşuri,/ În cuib fraged: Cir-li-lai./ – Fox al meu, îţi place, hai?” O primăvară sonoră, uşoară ca un alint, colţuroasă ca o despărţire. Şi unul, şi cealaltă se amestecă în acordurile ei capricioase.
Primăverile lui Minulescu sunt fie inutile, fie stinghere la ţară, acolo unde se murdăresc, hilar, pe picioare. Nimic gospodăresc în aceste arătări care tulbură toată obştea, ca mai apoi să dispară fără prea multe urme.
La Arghezi, primăvara e difuză, amestecată, de pildă în Vodă Ţepeş, cu presimţirile rele ale unor boieri cărora înfrunzirea pomilor nu le aduce mari speranţe, sau cu mărunte miracole de livadă, în care adie zvon de început de lume.
Poate că nu ar mai trebui să mă opresc la primăverile lui Bacovia, pline de parfumuri tari, care când ating nervi astenizaţi, când însoţesc vise frumoase, de nu-ţi vine să crezi că-s descrise de el: „Verde crud, verde crud,/ Mugur alb şi roz şi pur/ Te mai văd te mai aud/ Vis de albastru şi azur”.
De la estropiate la cochete, de la gospodine la năluci, primăverile modernismului sunt, ca poezia lui, de toate felurile. Primăverile postmoderne, de bună seamă nu mai seamănă cu nimic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara