Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Alte căi spre emancipare de Simona Vasilache

Încheiam articolul trecut, despre cartea Nicoletei Roman (Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016, în Seria „Societate & Civilizaţie”, coordonată de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu), cu meseriile pe care femeile încep să le dobândească, de pe la jumătatea anilor 1800.

O instituţie de secol XIX, înfiinţată cu oarece decalaj, ce ţine de specificul fiecărui principat, în Ţara Românească şi apoi în Moldova, este şcoala de moaşe. În vremurile mai vechi, moaşa, sau baba satului, era stâlpul comunităţii rurale, inspirând încredere prin ştiinţa rosturilor, dar tot ei i se reproşau neglijenţa, lipsa de igienă sau fapte şi mai grave, precum avorturile. Şcoala de moaşe face, întrucâtva, ordine în această practică aproape magică a aducerii unui copil pe lume, stabilind ca regulă scrierea de recomandări pentru moaşă, care pot servi de carte de vizită şi ca apărare, atunci când ea este reclamată. Evident, în hrisoavele vremii se găsesc şi plângeri ale târgoveţilor la adresa moaşelor, ele pierzându-şi locul de neatins pe care-l aveau la sat, şi cazuri de falsificări de diplome şi, deci, de practicare a meseriei ca odinioară, cu o autoritate mai presus de regulile statului. Începe competiţia, stârnită de perceperea acestei îndatoriri de onoare, cândva, drept o sursă de căpătuială şi, spre propăşirea sistemului sanitar, încă foarte înapoiat, competiţia, conchide Nicoleta Roman, nu strică.

Alte meserii feminine, la jumătatea secolului, erau cele de doică şi de guvernantă. Dacă prima existase de când lumea, a doua abia începe să fie la modă, când oamenii înstăriţi prind gust de modul de viaţă al marii boierimi. Dintr-un studiu de caz pe care Nicoleta Roman îl prezintă pe larg aflăm, însă, că viaţa guvernantelor de provincie nu este chiar confortabilă, ele fiind mai curând nişte chelărese cu toată gospodăria pe mână şi, mai mult, prizoniere din ţări străine într-un loc pe care-l înţeleg prea puţin. Aşadar, nu se deosebeau prea mult de slugi, fetele în casă, expuse, nu o dată, unor relaţii nepotrivite cu stăpânul. Astfel de relaţii, privite cu oarecare îngăduinţă în societate (nu însă, când stăpâna casei se încurca cu servitorii), când sunt copii la mijloc, duc la pruncucidere sau abandon. Uneori, slujnicele seduse şi abandonate îşi lasă nou-născuţii, însoţiţi de un răvaş usturător, la uşa boierului păcătos. Însă boierilor vremii prea puţin le păsa de gura lumii, scrie Nicoleta Roman, aşa încât şansele copilului de a fi recunoscut erau nule. Totuşi, dacă femeia avea inspiraţia să se orienteze spre cineva dintr-o clasă socială asemănătoare, legea intervenea, ajungându-se chiar la căsătorie.

Un alt capitol savuros este cel dedicat roabelor de pe moşii, legăturilor mixte, între un rob sau o roabă şi un om liber, şi copiilor rezultaţi din aceste legături. De multe ori, deşi născuţi liberi, după lege, aceştia cad, la rândul lor, în robie. Fiindcă legătura cu un ţigan, inclusiv în ochii Bisericii, o decade social pe femeia liberă care intră în respectivul păcat.

Cartea Nicoletei Roman se apropie, mai apoi, şi de păcate mai grele, precum infanticidul, reconstituind premisele sociale care duceau spre astfel de rezolvări extreme ale unor relaţii dezavuate de colectivitate. Fireşte, reţeta răzbunării nu ocoleşte farmecele şi vrăjile grele, ţintind moartea vreunui vinovat sau a unei concurente. Cum se fac, şi cum se judecă arată Nicoleta Roman într-un excurs pasionant prin mentalitatea satelor tradiţionale.

Capitolul antepenultim se ocupă de o altă realitate în curs de recunoaştere socială, aceea a prostituţiei. Ibovnice au existat de când lumea, condamnate făţiş şi îngăduite oarecum, dar după jumătatea secolului XIX fenomenul, aşa-zicând, se instituţionalizează. Statul şi gura lumii capitulează în faţa evidenţei, şi încearcă să ţină prostituţia sub control, supusă unor reguli. Până să se reuşească aşa ceva, hanurile mărginaşe, cârciumile rău-famate, chiar şi hanurile boiereşti decăzute sunt locuri de înflorire a dragostei plătite. Unele din aceste adăposturi ale târgoveţilor în căutare de distracţii sunt conduse chiar de femei, devenind, cu timpul, afaceri respectabile. Ca şi în alte situaţii, diferenţa, în ochii lumii, o fac rangul şi punga clienţilor.

În fine, inventarul rolurilor feminine de care se ocupă Nicoleta Roman se desăvârşeşte cu hoaţele, fie ele ţigănci, sau slugi care fură de la aproapele lor, ori cerşetoare şi femei fără căpătâi, care dau lovitura prin bâlciuri. Privită dinspre onoare spre păcat, lumea feminină a secolului XIX pare că involuează, împrumutând moravuri pe care nu le avea, nicidecum, în societatea rurală dinainte. Ce o să le aştepte spre sfârşitul veacului, când monarhia caută modernizarea statului, nu ştiu încă prea bine. În orice caz, spune Nicoleta Roman în epilogul volumului, nu Biserica va fi cea care să le judece, cum s-a întâmplat în trecut, ci presa. Femeile ca grup se transformă în femeie ca individualitate. Cu meritul şi păcatul ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara