Numărul curent: 41

Prin anticariate:
Alintări de Simona Vasilache

Bătrînii au, porniţi spre amintiri, cochetării şi ironie. Mai rar o înţelegere tandră a cum a fost, de ce a fost, cu bucuria discretă că i-au furat vremii nişte imagini, şi fără inutile răbufniri de ciudă fiindcă originalul lor s-a dus. În felul ăsta, care te face să crezi că demult era ieri, şi că timpul la care eşti luat părtaş e-al ziarului pe care doar ce l-ai lăsat din mînă, scrie Radu Rosetti Odinioară.... Prin '42, cînd apărea la Georgescu Delafras, timpurile nu erau de-un optimism nebun. Vîrtelniţei lor, care se răsuceşte în sensul negru, îi pune în cale, scriind despre altădată, o melancolie albă. Ceea ce nu va să zică fără dealuri şi văi afective, ci doar clară şi blîndă, ca portretul bunicii.
Dedicată lui Grigore Tăuşan "Petronius" (filosof), bunul şi vechiul meu prieten, alintarea începe cu evocări. Prima piesă e un potpuriu cu animale. Un profesor genevez publică un articol despre inteligenţa animalelor, pătruns de multe îndoieli. Lucrul îi dă, scriitorului care-l citeşte, prilej să caute în sertarul cu jivine. De la amintiri impersonale, ca acelea despre credinţele indiene, cîinii Constantinopolului, mîrţoagele şi dulăii literaturii, ajunge la Tuturuguţă, pechinezul care lua o dulceaţă cu oamenii casei, pe urmă la foxul unui prieten, la corcitura din gara Sinaia şi la animalele de Bucureşti. Din viaţa colorată a oraşului n-au lipsit asemenea "mascote", care s-au dus o dată cu ciudaţii trăitori pe străzi, în zona liberă dintre a te cunoaşte toţi şi a nu fi al nimănui. Iluştri vagabonzi, lipiţi de cîte-o firmă, sau de cîte-o reşedinţă boierească, lei, cîini, berbeci au intrat în istorie şi-n caldarîmuri.
Ce catastrofă, schimbarea liniei unui tramvai! 6, care mergea mai jos de vechiul Teatru Naţional, va întoarce la Budişteanu (un tramvai, nu ştiu dacă şase, şi-a păstrat obiceiul ăsta pînă de curînd). Fiindcă vine greu, muşteriii la cap de linie populează berăriile din jur, cumpără ziarul, cumpără tutun, intră la cofetărie. Ce pierdere, pentru toate micile afaceri! Vecinii obişnuiţi cu hodorogeala ajung să-i simtă lipsa, şi să-i scrie biografia. 6 e fostul tramvai 1, tramvai cu cai, circulînd de la gară, sărind des de pe linie, şi primind sau lăsînd călători oriunde le venea la socoteală. Alte vremuri, pe care 6 nu le-a mai prins...
Capitolul despre Ateneu e aproape a la page, vorbind despre un Bucureşti în care se construieşte (dărîmîndu-se, fireşte, altceva...) mult şi anapoda, din care dispar statui şi mai ales grădini. O muşcătură care aminteşte de altele şi declanşează, dintr-un reflex de apărare, superb şi inutil, ca toate actele memoriei, istoria locului. Tempi passati, cînd Mogoşoaia era văduva lui Mogoş, şi mai pe urmă, în grădina Ateneului, lua naştere tradiţia bătăilor cu flori.
Pînă aici, sînt locuri. Urmează figuri. Marţiale: Averescu, Budişteanu poreclit Ciomag, Dragalina şi, pe lîngă ei, un ubi sunt cu vedete bucureştene, rămase în poze care se şterg la soare, în geamul unei tipografii: "Nababule Cantacuzino, vesele Bobeica, impetuosule Filipescu, tribunule Fleva, papa Ventura, naţionalistule Ureche, muncitorule Exarcu, cochetule Claymoor, încondeiaţi la rînd, cu metehnele voastre, exagerate de şarja artistului, unde sunteţi?".
Revistele literare au dus-o greu ieri, o duc greu azi şi, ştim noi, cei de după Radu Rosetti, o vor duce şi mîine. Somaţiile pentru plătirea contribuţiilor neonorate sînt frecvente, şi-n paginile Literatorului, şi pe la '940. "O tragi-comedie unică", spune Radu Rosetti. Macedonski în contra datornicilor.
Rînduri despre Alceu Urechia, profesorul şugubăţ, despre avocatul Maiorescu, înghiţit de ceilalţi oameni cu care-a convieţuit, în acelaşi destin, despre Carol Popp de Szatmary şi Bucureştiul din ochii lui. În fine, fragmente din viaţă, cu oraşele ei, cu pierderile ei, cu putinţa ei de-a repara şi cu pofta ei de-a risipi. Braşovul e unul din ele, iubit cu patimă, vizitat ades, cum ai intra într-un tunel de tren şi în pieile mai tinere. Cafea cu lapte şi pesmeţi, în loc de madlenă, flori pe mormîntul lui Şaguna, maghiară învăţată de nevoie. Şi strigătul de alarmă şi de mîhnire după farmecul care trece, acoperit de siluetele gregare ale cartierelor de blocuri.
Prin acelaşi mecanism se pierd, în Bucureşti, Moşii. La tîrgul statornicit pe vremea Basarabilor bătrîni se luau cele trebuincioase pomenirii morţilor, moşii şi strămoşii. În Joia Moşilor, cobora în tîrg Vodă. Obiceiul l-a păstrat şi regele. Pe urmă, s-a făcut tîrg de sărbătoare, cu vinuri şi petrecere, cu "turtă dulce, mere şi pere uscate pentru orşav, floricele, gogoşi şi halviţă", şi fel de fel de ciudăţenii să te tot minunezi. "Dar moşii şi strămoşii, în jurul lacurilor asanate, nu vor mai fi pomeniţi. Rîndurile acestea sunt ultimul lor parastas."
Sinaia, cu aromă de Caragiale şi secvenţe cu Casa Regală şi cu protipendada. Lumea lui Claymoor, moartă dintr-o greşeală de tipar, şi iarăşi, unde sînt doamnele din alte vremuri? Figura lui Bogdan-Piteşti, rămas în umbra istoriei literare, deşi i-a tras sforile, e prinsă sub eticheta un Mecena excroc. Bogdan Ciupeşti, învîrtitor de afaceri nu tocmai albe, înjurînd cu bonomie pe amărîţii care-i mai furau din odoare, făcînd haz pe seama numeroşilor lui musafiri şi-a popii Galaction, ocărîndu-şi în public nevasta cherchelită, închis la Văcăreşti pentru şantaj, ctitor de revistă, Ileana, de lux, era Tipul.
Un tip e şi Rosetti, trecînd prin istorie cu alinturi de mucalit. Cu o anume vocaţie a qui pro quo-ului, excelent dată de gol în pasajul despre (h)omonimii. O mică enciclopedie a pseudonimului, care încurcă treburile prin gazete şi întreţine fabula literară. Încheiată aşa: "Şi acu, dacă micul meu studiu v-a plăcut, să ştiţi că eu mi's, cum zice Ardeleanul, Radu D. Rosetti. Dacă nu, - eu n-am fost eu - cum s-a scuzat odată Nicolae Iorga - ci homonimul meu, generalul Radu Rosetti. Luaţi-l la telefon şi ocărîţi-l." Ei, nu e cazul...