Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Alice Dunbar-Nelson de Mihaela Mudure


Alice Dunbar Nelson Dunbar Nelson (numele la naştere Alice Ruth Moore) s-a născut în 19 iulie 1875, la New Orleans, Louisiana. Mama era o fostă sclavă care îşi câştiga existenţa cu acul. Era croitoreasă. Tatăl a fost marinar. Într-o perioadă în care puţini negri ajungeau să studieze în învăţământul superior, Alice Dunbar a studiat engleza, pedagogia şi psihologia la Straight University (în prezent, Dillard University). În 1892 a început să lucreze ca profesoară în sistemul şcolilor publice din New Orleans.
Cu toate că înfăţişarea o favoriza, avea un ten extrem de palid şi putea uşor trece drept albă, Alice Dunbar-Nelson a fost preocupată toată viaţa de problemele minorităţii de culoare. A organizat acţiuni publice contra practicii linşajului, a fost o militantă a partidului republican, a contribuit la fondarea unor şcoli profesionale pentru fetele de culoare (Industrial School for Colored Girls în Delaware), a organizat acţiuni pentru emanciparea politică a femeilor prin acordarea dreptului la vot.
Ziaristă de talent, Alice Dunbar-Nelson a fost şi o scriitoare de uimitoare prolificitate. A scris versuri, nuvele, schiţe, precum şi un jurnal care prezintă un destin de excepţie. Memorialistica ei reconstituie episoade din anii 1921, 1926, până în 1931. A fost publicat doar în 1984 şi nu s-a bucurat încă de o traducere românească. Într-o epocă în care femeile de culoare nu prea obişnuiau să lucreze în afara gospodăriei, Alice Dunbar a îndrăznit să muncească în calitate de ziaristă profesionistă. Ea relatează cât de greu i-a fost să primească ceea ce i se cuvenea: de la plata articolelor până la recunoaşterea publică pe care o merita. A luptat contra opresiunii şi intoleranţei, nu s-a sfiit să treacă graniţele a ceea ce era considerat acceptabil şi normal în epoca respectivă, pentru cei de rasa ei.
În 1895 culegerea ei de povestiri şi poezii Violets and Other Tales (Violete şi alte poveşti) e publicată în reputata The Monthly Review. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Alice Moore se mută la New York. Începe o corespondenţă cu poetul de culoare Paul Laurence Dunbar care se termină printr-o căsătorie, în 1898. Cei doi vor publica împreună un volum în 1899. Contribuţia ei va fi culegerea de povestiri The Goodness of St. Rocque and Other Stories (Bunătatea Sf. Rocque şi alte povestiri). Contribuţia lui va fi Poems of Cabin and Field (Poeme de cocioabă şi câmp). Volumul este bine primit şi o consacră pe Alice Dunbar ca scriitoare interesată de mediile creole din Louisiana.
Ca în atâtea alte cupluri de poeţi, iubirea trebuie să facă faţă şi concurenţei dintre două personalităţi accentuate, fiecare cu sensibilităţile şi susceptibilităţile sale. La acestea se mai adaugă societatea cu impunerile ei care obligă, adesea, femeia să joace, cel puţin în public, rolul secund într-o relaţie care ar fi trebuit construită exclusiv pe principiul egalizator şi compensator al personalităţilor complementare. Cuplurile de scriitori au funcţionat, adesea, ca variante ale acestui model. Iubirea lui Paul pentru Alice nu rezistă. Cei doi se despart în 1902. În 1906 Paul Dunbar moare de ftizie. Lumea literară, publicul savurează zvonurile care o învinovăţesc pe Alice pentru eşecul marital respectiv. Înclinaţiile ei sexuale ar fi fost de vină pentru deznodământul nefericit al acestei relaţii.
Dar Alice Dunbar sfidează societatea şi se recăsătoreşte, în 1910, cu Henry A. Callis, un renumit medic. După divorţul de cel de-al doilea soţ îşi va găsi, se pare, sufletul frate în persoana poetului şi militantului Robert J. Nelson cu care se căsătoreşte în 1916. Se stinge din viaţă în 1935, în urma unei suferinţe cardiace. Nu s-a bucurat, până în prezent, de niciun soi de receptare în cultura românească.
O sentimentală irecuperabilă, Alice Dunbar-Nelson a scris mai ales despre iubire: iubirea neîmpărtăşită, iubirea trădată, iubirea durere, iubirea chin, niciodată iubirea împărtăşită care să îşi găseacă o confortabilă împlinire în căsătorie şi viaţa maritală. Acesta este şi cazul povestirii Odalie, episod din viaţa trepidantă a oraşului New Orleans. Carnavalul, mlaştina tropicală din delta fluviului Mississippi, reginele voodoo-lui, mulţimile de creoli, negri, francezi, anglo-saxoni râzând, dansând, iubind, toate aceste elemente alcătuiesc fundalul unei naraţiuni relatate cu mijloacele elementare ale povestirii tradiţionale. Dincolo de trama de o simplitate tulburătoare, care dă şi universalitate ficţiunii, desluşim un destin de femeie condamnată la aşteptare. Alegerea eroinei principale merge spre recluziunea monahală deoarece este singurul mod în care ea poate sfida societatea patriarhală, inconsistenţa şi iluzoriul sentimentelor bărbatului. Odalie este un personaj reprezentativ pentru un model de feminitate caracterizat de pietate, puritate emoţională şi ideatică, supunere, valorizare a vieţii domestice – tipic pentru epoca dinaintea mariilor revoluţii feministe. Naivitatea ei este tulburătore. Alice Dunbar-Nelson evită ridicolul şi stârneşte compasiunea. Revolta Odaliei implică sacrificiul de sine şi sugerează o tragedie trăită demn şi cu discreţie. Încă o dată se adevereşte că un scriitor de valoare poate isca profunde înţelegeri ale vieţii din banalitate şi cenuşiu.


Odalie

Din când în când Carnavalul coincide cu sărbătoarea bunului Sfânt Valentin şi atunci ziua Sfântului cade în zilele calde ale lui martie când primăvara a venit cu adevărat printre noi, iar verdele ierbii se ia la întrecere cu cel din însemnele regale.
Cu multe zile înainte de începerea Carnavalului propriu-zis, New Orleans începe să se îmbrace de sărbătoare. Ici şi colo se văd flamurile regale cu nuanţele lor strălucitoare de verde şi violet şi galben, iar apoi, ca prin minune, străzile şi clădirile iau foc şi izbucnesc, precum macii din mugurii de floare, într-o glorioasă răbufnire de culoare, simţurile-s aruncate într-o languroasă acceptare de căldură şi frumuseţe.
De Mardi Gras1, după cum ştiţi, oraşul înnebuneşte. Un uriaş bal mascat goleşte străzile la lumina zilei; e o întâlnire a tuturor naţiile pe teren egal, un poutpouri2 format din toate ingredientele umane imaginabile şi toate aceste vorbe abia de pot reda Mardi Gras. Muzică, flori, strigăte şi râs şi cântec şi veselie şi niciodată nicio inimă nu-şi arată durerea, nici nu întunecă fericirea străzilor. Un lucru minunat, acesta este Carnavalul!
Totuşi, vechii mei amici din Frenchtown, care ştiu totul şi pot să îţi spună multe poveşti, vorbesc de o inimă zdrobită de Mardi Gras acum mulţi ani. Inima unei femei, desigur, pentru că „întotdeauna femeile sunt cele nefericite” spune un vechi proverb şi poate că aşa şi este. Această femeie – un copil, aşa ar fi fost considerată aiurea, dar nu şi pe acest pământ de creştere şi precocitate tropicale – şi-a dăruit inima cuiva care n-a ştiut niciodată acest lucru. À propos, e o poveste foarte banală, dar o poveste care i s-ar fi părut dezgustătoare trufaşului judecător, tatăl ei, dacă ar fi ştiut-o.
Odalie era frumoasă. Dar mai era şi mândră, şi mai era şi graţioasă pentru cei care apreciau imaginea ei delicată. În vechea casă franţuzească de pe Strada Regală, cu ferestrele ei pitoreşti şi cu acea curte interioară spaniolă, verde şi răcoroasă, plină de zgomotul fântânii şi de trilul păsărilor închise în colivii, locuia Odalie într-o izolare, ca de mănăstire. Monsieur le Juge3 este hotărât să nu lase niciun vultur să spargă colivia şi să-i fure porumbiţa şi cum nu exista nicio mamă, o mătuşă, o duenna4 severă o supraveghea cu grijă.
Dar vai de toate precauţiunile Mătuşii! Ochi strălucitori care caută alţi ochi strălucitori în care se ascunde spiritul tinereţii şi viclenia sunt tot timpul în căutare, chiar şi la biserică. Odalie era dusă la Catedrală, la slujbă, aşa cum se cuvine, în fiecare duminică. Mătuşa Louise aplecându-se cuvioasă peste mătăniile ei, nu putea vedea îmbujorările în obraz şi privirile pline de înţeles, un întreg cod de semnale care se schimbau între Odalie şi Pierre, tânărul conţopist, fără o leţcaie, de la tribunal.
Odalie iubea, probabil pentru că nu prea era altceva de făcut. Când eşti închisă într-o uriaşă casă franţuzească cu o mătuşă morocănoasă care moţăie mai tot timpul şi când nu ai niciun tovarăş de vârsta ta, viaţa devine plicticoasă, şi eşti dornic de orice nouă senzaţie, mai ales dacă în vine îţi curge furtunosul sânge spaniolo-francez cu care se lăuda Monsieur le Juge. Aşa că Odalie mângâia imaginea lui Pierre al ei în timpul săptămânii şi-i cânta sfioase cântece de dragoste în amurg, atunci când Mătuşa moţăia aplecată peste cartea ei de rugăciuni; iar duminica, la slujbă, erau priviri şi îmbujorări şi poate, într-un moment pe care şi-l amintea ca fiind cu totul special, atingerea degetelor la vasul cu apă sfinţită, în timp ce Mătuşa bătea ultima mătanie.
Apoi a venit Carnavalul şi inima cea mică a bătut mai tare, în timp ce casa cenuşie de pe Strada Regală îşi atârna flamurile multicolore şi îşi drapa fruntea încruntată în culori strălucitoare. Era timp pentru bucurie şi relaxare, când oricine putea merge în străinătate şi în mulţime fiecare putea vorbi cu cine dorea. Se făureau planuri îndrăzneţe, iar mica Odalie era tot mai fericită pe măsură ce se apropia momentul.
Gândeşte-te, numai, tanti Louise, striga ea, ce veselie o să fie!
Dar tanti Louise bombănea doar, aşa cum îi era obiceiul.
În sfârşit, a sosit şi Mardi Gras. Dis-de-dimineaţă, Odalie auzea de la fereastra ei clinchetul clopoţeilor nebunatici de pe costumele măştiilor, sunetul muzicii şi ecourile şiroaie ale cântecelor. La urechile ei ajung râsul vechilor mascarade şi ţipetele copiilor înspăimântaţi de propriile lor chipuri acoperite de măşti şi dominouri. Ce grabă să ieşi în mulţimea veselă şi pestriţă care venea dinspre Royal Street spre Canal Street, acolo unde era viaţă şi lume!
Odalie privea obosită vesela defilare, sătulă să privească mulţimile de măşti şi de oameni nemascaţi, scârbită să se uite la carele alegorice pline cu menestreli cântând, la trăsurile cu cheflii şi sperând să-l zărească pe cuviosul Pierre. Carele alegorice care înaintau zuruind, trase de cai plini de importanţă, acoperiţi cu valtrapuri roşii, începeau să-şi piardă din farmec, deghizările deveneau ţipătoare, chiar şi flamurile cu nuanţe vesele fluturau trist spre Odalie.
Mardi Gras e o zi obositoare, la urma urmei, a oftat ea, iar Tanti Louisa a fost de acord cu ea, de data aceasta.
Se făcuse ora şase, ora la care toate măştile trebuie date jos. Razele lungi şi roşii ale soarelui care apunea alunecau pieziş pe costumele multicolore ale petrecăreţilor care se îndreptau spre casă, nemascaţi, gata de ultima poznă a acelei nopţi.
Acolo jos, pe Toulouse Street, era cea mai cu chef mulţime dintre toate. Tineri şi tinere în costume frumoase, ca din poveştile cu zâne, dansatori, şi costume ale pitorescului Imperiu, un future sau doi, şi o doamnă ici şi colo cu părul pudrat şi graţii de odinioară. Cântau fără măşti, înaintau dansând spre tanti Louise şi Odalie. Ochii Odaliei luceau, grei de lacrimi, căci acolo, în faţa ei, era Pierre, Pierre, necredinciosul, îmbrăţişând pieptul slab al unui fete fluture, al cărei păr pudrat, acoperit cu beteală plutea peste volanele de dantelă ale costumului său stil imperiu.
Pierre! – a strigat încet Odalie.
Nimeni nu a auzit-o pentru că glasul ei a fost doar o uşoară respiraţie şi a rămas neluat în seamă. În schimb, mulţimea râzândă a îngropat-o sub flori şi acadele, apoi toţi au plecat în drumul lor. Şi nici măcar Pierre nu s-a mai văzut.
Vedeţi D-voastră, când cineva este închis între zidurile intunecate ale unei case de pe Strada Regală, doar cu o tanti Louise şi un judecător încruntat, cum poate să afle că în această lume existe oameni lipsiţi de credinţă care se întâmplă să se uite galeş în ochii tăi în timpul slujbei şi apoi să-ţi dea apa sfinţită, mângâindu-ţi degetele şi să nu fie îndrăgostiţi nebuneşte? Nu era nimeni s-o înveţe acest lucru pe Odalie, aşa că ea a stat acasă în mohorâtele zile de la începutul Postului Paştelui, şi-a oblojit draga ei iubire frântă şi a jelit aşa cum au făcut întotdeauna femeile, atunci când un bărbat a fost necredincios. Iar într-o zi când ea a cerut să revină la Mănăstirea Ursulinelor, acolo unde îşi petrecuse copilăria, doar că de această dată dorea să revină ca monahie, domnul Judecător şi Tanti Louise au considerat că acesta e lucrul corect şi potrivit pentru ea. De unde puteau ei să ştie taina acelei zile de Mardi Gras?



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara