Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Alfabetul neantului de Constantin M. Popa

Poezia lui Toma Grigorie, de la Visele cuvintelor, prima sa carte, şi până la recentul volum, Cina cea de toamnă (Ed. DaciaXXI, 2011), refuză lectura inocentă.

Cele trei decenii care au trecut de la anul debutului editorial nu marchează etape lirice distincte. Creaţia literatului craiovean, crescută din nelinişti şi interogaţii, angoase şi iluminări, jubilaţii şi autodevorări, aparţine aceleiaşi vârste a credinţei în forţa cuvintelor de a modela universul. Este necesară, aşadar, o iniţiere în secretele ritualuri ce transformă iluzia în realitate. „Salturile mortale” fără plasă de siguranţă ale metaforei, atunci când versurile sunt lăsate pe seama „schimbului de noapte al poeziei”, când totul devine posibil sub cupola magicului „circ” nocturn, se cer descifrate într-un regim special al urgenţei. Eul se află într-o competiţie torturantă cu timpul, este înconjurat de semne fatale („lişiţe negre”, „mâl”, genuni), himerele finitudinii îi solicită împotrivirea sau, dimpotrivă, acceptarea, potrivit unei tensionate dialectici a identificării cu elementele primare.
Poemul liminar al ultimului volum are tonalitatea gravă a epitafului: „pe urmele lăsate de Iisus pe ape / pătrund în eter / cu fiecare clipocit de undă”. Acvaticul (marea, fântânile, apele adânci, râul, izvorul, ploaia) devine un ecran pe care se proiectează viziunile negre ale conştiinţei ce se zbate la limita morbidului, fără a se pierde, totuşi, în labirinturile abandonării de sine. Captiv al unei călătorii spre necunoscut, poetul clamează pierderile esenţiale cauzate de implacabila trecere, de neopritul râu care „rupe hălci întregi / din malul trupului”.
Existenţa, privită retrospectiv, apare ca povară (greii desagi de timp purtaţi în spate) şi provoacă fie lamento-uri bine temperate („câte patimi mai am de-ndurat/ câţi sori de sânge mai curg în scăpătat?”), fie strigătul de satisfacţie în faţa momentului fatidic amânat („Charon a plecat dezamăgit/ cu luntrea goală”).
Cel care a oscilat între apostazie şi religiozitatea superficială găseşte calea spre dumnezeire şi se supune unor exerciţii de acomodare cu întunericul, învaţă „alfabetul neantului” şi se pregăteşte, împăcat, pentru ceea ce, oximoronic, numeş te ora de veşnicie: „Câinele se uită în ochii mei/ şi râde/ e clarvăzător / presimte că vorbeşte cu un mort/ oasele mele nu-i plac/ carnea de pe ele e putredă/ poate este căţelul pământului / trimis să-mi arate drumul/ calc în străchini peste movilele cimitirului/ mai am un poem de încheiat/ şi vin negreşit câine credincios/ aşteaptă- mă după colţul unei nopţi/ la miezul negru”.
Poemele lui Toma Grigorie se construiesc, în acord cu titlul cărţii, (să notăm, în trecere, că autorul manifestă o vizibilă predilecţie pentru onomatextele „derivate”: Cina cea de toamnă, Ce mai taci Gary?), sub semnul crepuscularităţii. Multe poeme se situează în orizontul „vecerniei”, când clopotele bat în dungă potenţând presentimentul morţii. Toamna este percepută ca anotimp al retrăirilor nostalgice, cu speranţa de a regăsi povestea vieţii, reinventată din contururi şterse de umbre.
„Lichenii crescuţi/ pe nordul anilor” indică sensul apropierii de ultima întâlnire cu timpul: „O sferă/ de lacrimă/ se rostogoleşte/ pe obrazul timpului / omul pieton/ traversează orb/ strada/ care se cheamă/ Akeron”. Trecerea în lumea de dincolo acutizează senzaţiile, apropierea „pragului” determină trăirea frenetică a ultimei şanse şi radicalizează pulsiunile inspiraţiei. Poetul recuperează o întreagă tradiţie în „diatele” sale („îţi las ţie moştenire această magie/ a transformării cuvintelor/ în fiinţe dragi/ în animăluţe de companie”) şi în poemele de învăţătură către neştiutul urmaş („Îţi scriu neştiutule/ această misivă/ poate o vei citi cândva/ nu mă demoniza excesiv/ dacă îţi las în seamă/ toată volbura temerilor mele// nu intra în râul/ în care şarpele îşi leapădă/ limbile veninoase/ ţine-te departe/ de buza prăpastiei/ din sufletul meu// traversează-mă pe podul acesta / de cuvinte/ fără să priveşti în jos!”).
Complementar, apar poemele pe temă socială, precum „Caierul de vorbe vane”, „Viaţa cu ameninţările ei” („... ameninţările ei care iată vin acum şi dinspre/ inofensivii castraveţi mă retrag în ficţiune las/ realitatea să bată filmul/ în care nu sunt de găsit decât poate în pauzele de/ publicitate”) sau, aproape de manifest, „Petiţii canine”: „primarul trebuie să înveţe/ limba câinelui/ care lansează spre lună/ atâtea petiţii nesoluţionate”.
Dincolo de câteva „accidente de parcurs” („Când angoasa mă doboară”, „Nostalgie”), recunoaştem în Toma Grigorie şi un liric receptiv la discursul „orientat” livresc. Referinţele mitologice (Ianus, Persephona, Poseidon, Narcis, Atlas etc.) sau invocarea lui Ionesco ori Beckett („Aşteptăm să se întâmple ceva/ ce nu ni s-a mai întâmplat vreodată/ aşteptăm să vină Godot// suntem cu toţii/ clonele lui Vladimir şi Estragon// nu suntem siguri că va veni aşteptatul / cum nici Beckett nu era// aşteptăm cu stoicism/ cu obstinaţie cu înverşunare/ duse până în buza absurdului...”) îmbină confesiunea demistificantă cu un fel de ceremonie a alienării glisând pe simboluri semnificative.
Cina cea de toamnă atrage atenţia asupra unui poet credibil care mizează pe discreţie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara