Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Alexandru George – prozator (II) de Tudor Cristea

Caiet pentru... (1984) este primul roman al lui Alexandru George, după cărţile sale de „proze fantasticiste”. Anii ‘70 fiind dominaţi, în ce-l priveşte, de activitatea critică. Ne dăm seama astăzi mai clar că romanul cu pricina se încadrează într-o formulă şi într-un moment semnificativ al prozei noastre. Ar fi de observat că tot în 1984 apărea Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu, urmat în 1986 de Tratament fabulatoriu, că primele romane ale lui Ştefan Agopian apar în 1979 – Ziua mâniei, 1981 – Tache de catifea, 1983 – Tobit şi 1984 – Manualul întâmplărilor, iar în 1985 sunt publicate Intermezzo de Marin Mincu şi Un Burgtheater provincial de Livius Ciocârlie, Alexandru George însuşi menţinând şi dezvoltând formula din Caiet pentru... în Dimineaţa devreme (1986), Seara târziu (1987), Cinci sau şase personaje în căutarea unui autor (1988), ca şi în Simplex, micul roman din 2008. Toate aceste scrieri şi altele, între care cele anterior apărute ale lui Radu Petrescu, cele ale lui C. Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, dar şi ale unor autori mai tineri, de la Tudor Vlad la Gheorghe Crăciun, jonglează graţios-ludic sau grav cu noţiunile de viaţă şi text, dezbat problema autenticităţii reprezentării literare, includ texte aparţinând eroilor (ca la Gide, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade) sau reflecţii asupra producerii textului şi a procesului de semnificare, optând adesea pentru persoana întâi şi tulburând voit graniţele dintre autor, narator şi personaje.

Problema acestui tip de proză este măsura în care strategiile narative, tehnica, dar şi acel fond de idei privind estetica romanului devin funcţionale şi generează substanţă. Astfel, un risc pe care nu toţi autorii îl depăşesc este acela ca, de dragul formulei sau dintr-o greşită înţelegere a ideii de autenticitate, să se introducă în romane texte absolut inerte din punct de vedere literar. Trebuie spus de la bun început că romanele lui Alexandru George, construite atent, cu o migală de albină care-şi alcătuieşte fagurele, evită acest risc şi estompează, de regulă, integrându-l viziunii de ansamblu, artificiul.

Trecând peste detalii, e de reţinut principiul: „Fantezia e dreptul de a unifica orice, chiar şi nălucirile, de a le împerechea la nevoie, de a le fixa în plasa celei mai riguroase proze”. De aici ajungem la romanul pe care Alexandru George îl consideră creaţia sa capitală. Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (2003) este o carte scrisă între 25 şi 29 de ani şi tipărită integral (o versiune prescurtată a apărut în 1996) la 73. Nicio referire la ea nu va putea evita chestiunea circumstanţelor redactării şi tipăririi sale, care o situează, evident, în domeniul literaturii de sertar.

Redactat la persoana întâi, romanul este proustian doar prin raportare la ceea ce se scria la noi în anii ’50. Proustianismul său relativ ţine mai mult de obsesia recuperării timpului pierdut decât de scriitura propriuzisă, iar valoarea sa pare a rezida în soliditatea construcţiei sau, mai bine, în seriozitatea şi minuţiozitatea înscenării. Naratorul lui Alexandru George are, în momentul în care-şi scrie textul, vârsta autorului real care face acelaşi lucru. Ne aflăm, probabil, în faţa unui roman autobiografic deghizat şi, nu mai puţin, în faţa unui roman esopic. Născut pe la începutul veacului, naratorul fără nume parcurge o dublă experienţă formatoare: a trăirii şi a retrăirii, aşadar, a vieţii şi a textului, în virtutea principiului proustian care stipulează că adevărata viaţă este în literatură. În latura de experienţă a vieţii, el trăieşte trei (poate patru) experienţe majore: a relaţiei cu Tatăl, a dragostei şi a Istoriei (la care se adaugă cea a prieteniei). Pe această linie romanul este unul al formării şi al preluării prerogativelor Tatălui (realizat ca roman burghez de familie), unul istoric (cu caracter eseistic, în care adie ceva din lungile colocvii ale lui Settembrini şi Naphta, din Muntele vrăjit, dar şi de reconstituire, fie şi subiectivă) şi unul de dragoste. Toate răsfrânte în istoria şi în eseistica textului. Istoria reală, care marchează modelator sau mutilant experienţele eroului narator, include Primul Război Mondial, cu perioada de neutralitate şi cu cea de ocupaţie a ţării, la care se adaugă experienţa studiilor din Germania. Perspectiva asupra faptelor narate este fluctuantă. Uneori ea pare a naratorului de 27 de ani rememorând evenimente trăite nu foarte demult, alteori a autorului de aceeaşi vârstă care scrie, efectiv, romanul eroului său, şi alteori, pur şi simplu, a autorului de 72. În orice caz, este de domeniul evidenţei faptul că, scriind într-o epocă de interdicţii politice, autorul o face sesizabilă pieziş, proiectându-şi avatarul într-o epocă de transparente asemănări cu realităţile pe care el le trăieşte. Vorbind, bunăoară, în roman despre ezitarea între o alianţă şi alta în Primul Război este vizată şi cea din al Doilea; ocupaţia germană a ţării se desfăşoară după tipicul ocupaţiei sovietice de mai târziu; revoluţiile şi ascensiunea naţional-socialismului de după Primul Război anticipează nu doar fascismul şi legionarismul, dar reprezintă un soi de repetiţie generală pentru expansiunea comunismului de după cel de-al Doilea. Condiţiile în care-şi scrie romanul îi impun lui Alexandru George acest esopism.

Privit în felul de mai sus, textul lui Alexandru George ar putea să pară sufocat de eseism şi lipsit de dimensiunea epică, aşadar de ceea ce căutăm, îndeobşte, într-un roman. Ei, bine, nu! Dincolo de planurile de semnificaţie pe care le tot adaugă autorul (prin naratorul său nenumit, care e un alter ego), cartea are un story ce se poate urmări şi care chiar captivează. Există, pentru a utiliza formule mai vechi, o dimensiune realistă, care este şi salvatoare, în sensul că justifică latura speculativă, de reverie poietică. Cele trei romane decelate mai sus există cu adevărat, împletindu-se şi fuzionând ca experienţe formatoare.

Avem, mai întâi, un roman de familie axat pe principiul moştenirii, tradus în relaţia Tată-Fiu. În latura lui tradiţională, acesta este un roman burghez, cu adieri vagi din Casa Buddenbrook, dar şi din Hortensia Papadat-Bengescu ori G. Călinescu. Scris, însă, într-un alt stil, dintr-o altă perspectivă şi având, în cadrul întregului, o anumită funcţionalitate.

Există, apoi, un roman al prieteniei, ca formă de iniţiere, cu ceva din Mateiu Caragiale, pentru că prietenii naratorului, umbre cu schimbătoare contururi (arheologul şi numismatul Nicolas Vretos, la Bucureşti, ciudatul Alex, enigmaticul Mario şi imprevizibilul Dinu, la Berlin) sunt mai curând maeştri spirituali şi parteneri de peripluri speculative (dar nu şi bahice). Prin aceştia şi prin alţii, cunoştinţe mai trainice sau pasagere, umbre mai ferme sau mai eterate, pierdute în vălmăşagul lumii sau redimensionate în coerenţa textului, spaţiul romanului se lărgeşte. Paginile referitoare la realităţile germane de după Primul Război, zugrăvirea ambianţei, referirile la ideologii şi convulsii (este evocat, în treacăt, „puciul de la berăria din München” al lui Hitler, ceea ce ajută la o anume fixare a cronologiei, naratorul aflându-se, aşadar, în Germania după noiembrie 1923), creionarea unor protocroni nazişti (precum neamţul Kurt Apell), ori legionari (precum Michel Mazilu sau ciudatul dar insistentul Tudose, poate personaje cu cheie), lărgesc aria problematicii şi dau anvergură meditaţiei asupra istoriei. De altminteri, în Oameni şi umbre... avem şi un remarcabil roman de război sau, mai bine, al atmosferei războiului şi a ocupaţiei.

Există, în sfârşit, în Oameni şi umbre... un frumos roman de iubire neîmpărtăşită. Este un roman delicat, atent la nuanţe, al ezitării erotice, al amânării şi al renunţării. Construit din perspectiva eroului, romanul iubirii lui pentru Alma trăieşte prin capacitatea de a contura portretul unei femei de o versatilitate tulburătoare – nu de ordin moral, ci temperamental şi chiar fizic, o enigmă dezvăluind sau compunându-şi cu bună ştiinţă infinite chipuri exterioare şi interioare. Este romanul unui alt Emil Codrescu, mult mai tânăr şi iubind o Adelă experimentată şi dezamăgită, dar la fel de înclinat spre raţiocinări, deşi la fel de subjugat.

Romanul lui Alexandru George este o lungă rememorare în care evenimentele şi figurile se întretaie şi îşi schimbă contururile şi valoarea. Prezentul remodelează la nesfârşit trecutul, apele oglinzilor sunt mişcătoare şi umbrite de necunoscut. Naratorul trece printr-o lungă şi, în felul ei, complexă experienţă iniţiatică a vieţii. Ceea ce trăieşte (dragostea, prietenia, istoria) îl formează. Deşi, la drept vorbind, mai curând îl mutilează. El află, în această situaţie, o cale – textul său: „De aici începe pentru mine adevărata realitate pe care o pot propune şi poate că tot aici voi fi căutat cândva eu însumi, fiind la îndemâna oricui, ieşind pur şi simplu din aceste file mâzgălite cu cerneală. M-am închis deocamdată în ele mai bine decât în dosul celor mai impenetrabile ziduri; faptul că tot eu sunt acela care le-a dat consistenţă în comedia de faţă nu mă descurajează să afirm că sunt şi cele mai sigure, mai inexpugnabile...”.

Ce-ar mai rămâne de spus? Nimic altceva decât un lucru care, dacă ar mai trăi, l-ar scandaliza pe Alexandru George! Anume că romanul acesta remarcabil, scris într-o primă formă (dar, probabil, revăzut până în momentul publicării ediţiei lui integrale – şi definitive) în epoca Moromeţilor şi a Bietului Ioanide, trăieşte, în chip fatal, destinul literaturii „de sertar”. El este (având în vedere şi posibilele adăugiri, reformulări, retuşări, stilizări) mai curând al momentului în care a fost publicat decât al aceluia în care a fost (probabil) scris.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara