Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Alexandru George – prozator de Tudor Cristea

Se întâmplă nu o dată ca, după săvârşirea lor din viaţă, scriitorii să intre, pentru un timp mai lung sau mai scurt, în umbră sau chiar în uitare. Iar aceasta cu atât mai mult când e vorba de cei a căror dispariţie s-a produs mai discret, ca în cazul lui Alexandru George, criticul şi prozatorul născut pe 6 aprilie 1930 la Bucureşti, unde avea să şi moară, pe 28 septembrie 2012.

Alexandru George a fost o figură în felul ei pitorească a lumii literare. Un iritabil care irita, dar şi un incomod care nu incomoda. Pus pe harţă, cârtitor, veşnic nemulţumit şi căutând nod în papură, contrazicea şi uneori eticheta cu un soi de obstinaţie. Dar o făcea din pricina temperamentului şi din motive de ordin strict literar sau publicistic, nu din calcul perfid, ori urmărind să uzurpe funcţia sau locul cuiva. Poate şi din această pricină cei vizaţi îl tratau condescendent ori chiar cu umor, evitând să se angajeze în polemici virulente cu el. Dovadă că i s-a decernat „cârcotaşului” chiar Premiul Naţional de Literatură pe 2009.

Din altă perspectivă privind lucrurile, atitudinea se justifica şi prin factura criticii literare pe care a profesat-o în chip strălucit. Alexandru George a fost (şi rămâne), cum însuşi se caracterizează, cu un soi de orgolioasă modestie, un autor de comentarii şi glose, adică „nu un critic propriu-zis, ci un eseist şi un comentator complementar”. Dar unul memorabil şi pătrunzător, trebuie adăugat! Care căuta (şi uneori inventa) adversari sau idei adverse. Trebuie observat, însă, că modul acesta de a-şi privi propria contribuţie critică se datorează şi faptului că Alexandru George se socotea, în primul rând, un autor de opere de imaginaţie pe care împrejurări nefaste l-au determinat să practice cu succes (şi) altceva decât îi cerea adevărata sa vocaţie. Dar critica, spune el în postfaţa la un volum apărut în 2003 la Cartea Românească (Alte reveniri, restituiri, revizuiri) „este un gen perisabil, dacă o comparăm cu literatura de imaginaţie, adică e un gen cu utilitatea lui, dar unul caduc”. De unde, o nemulţumire ades exprimată faţă de toţi aceia care, în articole sau lucrări de sinteză, l-au socotit, în primul rând critic şi numai în al doilea rând prozator. Fără ca el să admită că manifestarea pe mai multe paliere comportă un risc asumat.

Cele două componente fundamentale ale contribuţiei sale, critica şi proza (Alexandru George fiind şi un prodigios traducător, dar, mai ales în postdecembrism, şi un publicist redutabil, de pe poziţiile liberalismului autentic), se îngemănează, mai ales în prima perioadă a prezenţei sale în spaţiul literar. A debutat în 1970, la 40 de ani, cu un volum de „proze” (Simple întâmplări cu sensul la urmă), dublat de eseul Marele Alpha, spre a tipări în anul următor, aproape simetric, un alt volum de povestiri (Clepsidra cu venin) şi unul de eseuri critice – Semne şi repere. Povestirile, situate, prin cronologia editării, la începutul activităţii sale de prozator, nu sunt şi primele în ordinea creaţiei, ele fiind, după mărturisirile celui care le-a scris, ulterioare încheierii (cel puţin într-o primă formă!) a romanului Oameni şi umbre, glasuri tăceri, ce va fi tipărit într-o versiune prescurtată, în 1996 şi integral în 2003, la Editura Polirom, cu o pertinentă postfaţă de Matei Călinescu, care-l consideră „o capodoperă de tinereţe care – din pricina vremilor vitrege prin care nea fost dat să trecem – încununează în loc să inaugureze”. În 2009, la Editura Institutului Cultural Român, povestirile lui Alexandru George au fost reeditate în forma unui volum de 454 de pagini cu titlul Paşii unui fantasticist, în seria de Opere alese, textele fiind reproduse din ediţiile anterioare Clepsidra cu venin, Ed. Minerva, B.P.T., 1998 (de unde este preluată şi prefaţa autorului), şi Simple întâmplări cu sensul la urmă, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2004.

Scrise în anii ‘60, „prozele” scriitorului sunt în alt stil decât cel cultivat de autorii de prim-plan ai momentului, care impuseseră după 1948, spune Alexandru George, „o formulă de inspiraţie scitică” şi „ţineau să pară nişte eruptivi, nişte necontrolaţi, nişte spontani”, urmărind, parcă, să se afle într-un soi de acord cu pretinsul „puls al vremurilor noi”. Sunt proze livreşti, fanteziste, uneori fantastice şi mai întotdeauna, cu termenul preluat în chip mărturisit de la Şerban Cioculescu, „fantasticiste”, ingenioase exerciţii de prestidigitaţie stilistică prin care adie, abia sesizabil, un duh parodic şi, prin consecinţă, modern. Se simt în ele ecouri de lectură a căror sursă el însuşi o indică, precizând că tradusese în anii ‘50 Povestirile crude şi insolite ale lui Villiers de l’Isle Adam şi că i-a citit, mai apoi, pe Bontempelli, Pirandello, Moravia, Mario Soldati. Dar, probabil, şi pe Dino Buzzati şi, fără îndoială, pe Borges, căci prozele lui Alexandru George sunt şi ele nişte „ficciones”, un soi de basme cu tâlc, nutrite nu de lumea reală, ci de lumea-bibliotecă. Principala lor calitate constă în ingeniozitatea tratării unor subiecte devenite bun comun al literaturii. Iată, de pildă, Maşina timpului (Maşina de întors timpul), cu acţiunea plasată „în vremurile acelea, când omenirea nu se ticăloşise cu totul, iar credinţa ardea încă vie şi puternică în multe suflete” şi când „Satan se învârtea mai curând neputincios şi contrariat în faţa spectacolului acestei lumi, pe care o stăpânea mai mult în imprecaţiile şi ameninţările teologilor şi predicatorilor decât în realitate”; dar în care izbutea să descopere câte un discipol, după cum vor avea ocazia să bage de seamă părintele Aloys Ignatius Scheffer şi cancelarul Guandia, intrigaţi de preocupările tânărului şi retrasului monarh din Hofburg, dezgustat atât de vânătoare, petreceri sau război, cât şi de viaţa de curte, şi cufundat în îngrijorătoare studii ştiinţifice, în care se amestecă vrăjitoria, cabala şi fantasmagoriile. Întâmplător sau nu, prozatorul dă, în 1968, câteva pagini asemănătoare celor din Princepele. Mai păstoase şi mai agresive la Eugen Barbu, mai rafinat-livreşti la Alexandru George. Şi, desigur, cu altă funcţionalitate epică: „Palatul fusese transformat în parte într-un vast laborator în care-şi găsiseră de lucru învăţaţi şi experimentatori adunaţi din toată lumea, atraşi de faima acestui mecena al ştiinţelor, veşnic însetat de cunoştinţele cele mai curioase. Prin bolboroseala lichidelor, prin fumegatul retortelor şi suflarea foalelor ce grăbeau topirea diferitelor materii, împăratul îşi strecura silueta uscăţivă, ca un vraci palid şi puţin speriat. Trupul lui real, fantomatic, părea că se zămislise dintr-o tulumbă de sticlă odată cu aburii licorilor care fierbeau, ca o probă excelentă a propriilor sale cercetări docte – şi de acea ameninţa tot timpul să se prefacă, înapoi, într-o umbră”. În acelaşi spirit, prozatorul amestecă nume, titluri şi competenţe atestate sau fictive, precum „Michael Stanhufius, specialist în meteoriţi şi interpret desăvârşit al formei norilor, Celsus Minerva, subtil observator al minunilor naturii [...] Hannibal Morcillo, neîntrecut investigator al viselor pe care le explică în «Liber somniis et insomniis» [...], Melchior Lion, acerbul antiaristotelician, foarte doct în problema cometelor, a căror explicaţie ştiinţifică o dăduse, dovedind originea lor extralunară şi emanatorie ş...ţ, Iohannes Fornix, ilustru prin lucrările sale în domeniul alectromanciei, clidomanciei, dactilomanciei, căutător al celei de-a cincea esenţe şi autor al masivului op Secreta secretorum”. Dar şi „ anatomistul Andreas Vesalius, Pontus de Tyard, cu tratatul său asupra universului, Erasmus Reinhold, îndrăzneţ astronom deschizător de drumuri, Paracelsus, Thaddeus Hagecius, marele metoscop de la Praga, Girolamo Parabosco, al cărui Oracolo tipărit la Veneţia era una din lecturile de bază ale împăratului, ba chiar şi Marcellus Squarcialupus, pe care monarhul îl ajutase în exil şi-l apărase de acuzaţia de socialism, cu toate că acesta era un savant ostil astrologilor”. Ori „maestrul Petrus Albrecht Unus”, care „reconstruise magnificul ceas cu îngeri din turnul de la Heiligentor, făcându-l mult mai frumos decât va fi fost vreodată”. Şi care, beneficiind de pasiunea pentru invenţii, de curiozitatea, dar şi de „larga munificenţă a monarhului”, va construi strania şi uriaşa maşinărie cu ajutorul căreia, ca un ucenic vrăjitor, împăratul chiar pare a se întoarce în timp. Dar „Maşina timpului” nu aminteşte, în primul rând, de cartea lui H.G. Wells, ci mai curând de parabola Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov. În acest sens, ea este, mai curând decât istoria celui care a invins timpul, povestea părintelui Aloysius, pus pe gânduri de cuvintele ducelui Luiz Lope de Guandia y Bergen, şoptite în timpul ceremoniei funerare a monarhului: „Mi se pare că totuşi era ceva adevărat în maşina aceea diabolică”. Aşadar, un eseu al luptei dintre Bine şi Rău, o poveste cu tâlc a disputei cu sine a unui discipol al lui Ignatius de Loyola, îngrijorat, ca şi bătrânul inchizitor dostoievskian, de slăbiciunea umană.

Intertextualismul „fantasticist”, aşadar ludic, inteligent-speculativ şi plin de vervă al lui Alexandru George se manifestă din plin şi în celelalte proze scurte ale sale. Astfel, în Don Juan în Sicilia, mimând stilul nuvelelor romantice italiene, practicat, la noi, cu prea puţin succes de Asachi, imaginează o nouă ipostază a celebrului seducător şi, tot aşa, în Mefisto la Weimar, un tânăr, care s-ar putea numi „Anselmus sau Adamante, Aloys sau Albericus”, dar, de fapt, se cheamă Bronislav şi are o înfăţişare de student sărac, îi face o vizită bătrânului autor al lui Faust, pretinzând că el este diavolul, dar stârneşte revolta unui supus servitor al poetului, pe care-l cheamă Belemoth şi pretinde că, de fapt, divolul este chiar el. Scena i se pare bătrînului poet trucată, o stratagemă prin care cei doi ar încerca să-i alimenteze inspiraţia, deşi ideea că aceasta ar avea nevoie de sprijin din partea Realităţii lui i se pare bizară. În fond, Mefisto e, probabil, chiar înlăuntrul celui care începe să scrie, înmuind „pana în cerneala neagră ca fundul Tartarului”.

Prozele lui Alexandru George sunt ale unui degustător de literatură care cunoaşte bine trucurile acesteia şi, însoţindu-şi întreprinderea de un secret zâmbet ludic, pastişează cu intenţie, inteligenţă şi vervă diverse stiluri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara