Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Alex. Ştefănescu: „Eu cred că e mai uşor să fii scriitor decât critic literar“ de ---

Sunteţi unul dintre cei mai activi critici literari din România. Mereu prezent, ba într-o colecţie de interviuri sau de articole, ba scriind o carte sau făcând o emisiune la televiziune, ba coordonând o colecţie de cărţi sau răspunzând acid unora, cu umor celor mai mulţi pe Facebook. Nu obosiţi? Ce vă menţine în această formă de zile mari, în ciuda detractorilor?
Sincer vorbind, din punct de vedere fizic sunt ruinat. Dar mă duce mereu înainte – aşa cum duce vântul o corabie cu pânze – entuziasmul. Am, din naştere, o vocaţie a bucuriei, o încredere luminoasă în oameni care fac să nu se observe (sau, oricum, să nu observ eu) că sunt bătrân şi bolnav. În unele cazuri, aflat în mijlocul unor tineri blazaţi, eu sunt acela care îi însufleţeşte pe ei, nu invers. Şi apoi e pasiunea pentru literatură, care seamănă cu dragostea: te face să-ţi depăşeşti limitele. Când eram tânăr şi îndrăgostit, nu mi se părea greu să călătoresc cu trenul o jumătate de zi pentru o întrevedere cu iubita mea fie şi de numai zece minute pe un peron. Vorbeam cu ea, o ţineam în braţe şi apoi mă întorceam cu alt tren în locul de unde venisem. În mod similar, nu mi se pare greu să-mi pierd nopţile, cu o cafea în faţă, cercetând manuscrisele lui Eminescu (din ediţia anastatică apărută sub egida Academiei) sau să citesc atent, cu creionul în mână, cărţile unor autori de azi.

Nu a trecut mult timp de la apariţia unei noi colecţii la Editura All, intitulată „Lista lui Alex. Ştefănescu” şi girată de către dvs., în care este promovată literatura română contemporană. Cu ce gânduri aţi plecat la acest drum, destul de dificil, generos, dar controversat? Acum, după mai multe lecturi de manuscrise şi apariţii de cărţi din această colecţie, aveţi un nume sau mai multe de scriitori despre care credeţi că se vor impune pe termen lung?
Scopul meu nu este să descopăr nume noi, nu am obsesia numelor noi. Mă interesează cărţile bune ale acelor autori – tineri sau bătrâni, necunoscuţi sau faimoşi, săraci sau bogaţi, cu titluri academice sau autodidacţi – care nu au acces la edituri. Mă doare inima să văd literatură bună nevalorificată, este ca şi cum aş vedea un izvor cu apă minerală necaptat de nimeni. Dintre cei pe care deja i-am publicat, un mare talent este romancierul Cornel George Popa, un posibil Mario Vargas Llosa al românilor. M-a suprins prin inteligenţa lui artistică şi necunoscutul (pentru mine) Vlad A. Popescu, autor de proză scurtă (la lansare am glumit spunând că i-am citit numele greşit, ca un nume de femeie – Vlada Popescu – şi că de aceea l-am publicat). Alt prozator, Silvian Floarea se remarcă prin inventivitate epică, ar fi un bun scenarist la Hollywood. Mi-a atras imediat atenţia şi m-a cucerit prin sinceritatea sa dusă până la autoflagelare (în distonanţă cu grija multor prozatori români de a-şi cosmetiza existenţa) Codin Maticiuc.

Între apariţiile din „Lista lui Alex. Ştefănescu”, impunerea lui Codin Maticiuc (supranumit „Poponeţ”) a iscat multe controverse. Nu vă decredibilizează încurajarea unui astfel de personaj, nociv pentru cultura română şi pentru România, în general?
Pe mine nu mă interesează cum este poreclit Codin Maticiuc în cercurile de oameni cu bani pe care le frecventează. Din punctul meu de vedere contează doar faptul că are talent şi scrie bine. Cum să fie nociv pentru cultura română şi pentru România în general un autor care are talent şi scrie bine?!
Se înregistrează un fenomen curios în ţara noastră. Pentru un tânăr bogat, cu aventuri amoroase povestite în revistele glossy, este la fel de greu să se afirme ca scriitor ca şi pentru un tânăr sărac dintr-un sat uitat de lume. De un dezmoştenit al soartei încă mai sunt şanse să se ocupe cineva, din milă sau pentru a face paradă de generozitate, dar un personaj al lumii mondene are statut de persona non grata în spaţiul vieţii literare. Dacă eşti politician sau om de afaceri, medic sau avocat de succes, director de bancă sau orice altceva de acest gen nimeni nu te va recunoaşte şi ca scriitor (iar criticul care te va recunoaşte va fi considerat suspect). Am luptat cu acest exclusivism al lumii literare (şi cu invidia secretă a scriitorilor faţă de oamenii cu bani), dar n-am reuşit să-mi impun punctul de vedere. Am răguşit explicând că Eugen Şerbănescu e un foarte bun dramaturg, deşi în perioada afirmării sale era consul al României la New York, că Mirela Stănciulescu are un remarcabil talent de prozatoare, chiar dacă deţinea şi deţine în continuare o funcţie importantă la o bancă, şi că Nicolae Ulieriu, dincolo de faptul că era purtător de cuvânt al SRI pe vremea lui Virgil Măgureanu, merita – şi merită şi în prezent – toată atenţia ca poet.
Codin Maticiuc este unul dintre cei mai înzestraţi şi mai originali prozatori apăruţi la noi în ultima vreme. (Iar din câte ştiu eu, merită respectat şi ca om: nu este băiat de bani gata, ci are propria lui afacere şi, în plus, asigură împreună cu tatăl lui buna funcţionare a unui orfelinat în care adăposteşte, hrăneşte, îmbracă şi educă şase sute de copii ai nimănui.)

Într-un interviu acordat Ioanei Revnic (inclus în volumul ei, Dresură de lei) explicaţi de ce scrieţi/vorbiţi des şi despre literatura proastă. Mi-aş dori să reluăm un pic această discuţie din următoarele două motive: 1. Din ce în ce mai puţini critici literari scriu şi despre cărţile proaste, preferând cărţile bune şi odele de rigoare. Care consideraţi că este direcţia bună în critica literară? Prin ce vă diferenţiaţi de ei? 2. Acelaşi lucru se întâmplă şi în blogosfera literară, pe care probabil o cunoaşteţi. Aici lucrurile sunt mai radicalizate chiar, peste 90% din blogosferă recenzează doar cărţile bune. Din acest punct de vedere, dacă aţi fi blogger, cum aţi privi lucrurile? Aţi vedea-o ca o pierdere de timp să scrieţi (mai ales că blogul este un hobby pentru cei mai mulţi) despre pseudoliteratură? Dar ca autor, ce părere aveţi de recenziile nefavorabile?
Cu ani în urmă, Gigi Becali m-a invitat la sediul lui de finanţator al echipei de fotbal „Steaua” de la Hotelul „Marriott” (mi-aduc aminte că avea pe birou o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul atât de mare încât ar fi putut fi aşezată şi într-un parc), ca să-mi propună să fiu vicepreşedinte al PNG. Stând la birou, cu bărbia sprijinită în ambele palme, m-a privit pătrunzător şi mi-a spus: „Dv. sunteţi un om foarte rău…” M-am mirat: „Eu, rău?! Sunt, dimpotrivă bun până la prostie.” Interlocutorul meu nu s-a lăsat convins: „Ba, sunteţi foarte rău. Mi-a spus mie Dan Pavel că sunteţi critic literar. Dvs., când apare o carte proastă, vă frecaţi mâinile de bucurie că aveţi ce să criticaţi, ca să câştigaţi o pâine…” Am încercat să-i explic că a critica nu înseamnă a ataca un text, ci a-l supune judecăţii pe baza unor criterii, I-am amintit şi definiţia datorată lui Al. Paleologu, „critica este arta de a admira”, căreia i-am adăugat un adverb, „critica este arta de a admira exigent”, dar a fost în zadar. (În treacăt fie spus, am refuzat politicos propunerea de a fi vicepreşedinte al PNG.)
Scopul acţiunii mele de critic literar este să descopăr tot ce e frumos în literatură şi să le atrag atenţia şi altora asupra a ceea ce e frumos. Am şi o deviză: „Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii!”. Dar, precizez, eu descopăr, nu inventez. M-am ocupat mai mulţi ani, separat, de cărţile proaste pentru că numărul mare al acestora plus modul nonşalant-iresponsabil în care sunt promovate reprezintă un fenomen fără precedent în istoria literaturii noastre. Apoi, eu am o vocaţie pedagogică şi se pot face bune lecţii de estetică folosind ca material didactic cărţile proaste. În sfârşit, m-a atras (ca şi pe Ion Creangă cândva) ideea de spectacol al prostiei omeneşti. N-am râs de cineva, ci de ceva. Sper că şi autorii acelor cărţi s-au amuzat, alături de mine, de propriile lor producţii.

De ce scriu criticii literari? Pentru cine scriu criticii literari: pentru alţi critici, pentru scriitorii despre care scriu sau au şi ei speranţa unui public propriu? Nu citeşte prea puţină lume, acum, critică literară?
Criticul face cam ce face şi un scriitor. Există între ei o deosebire: primul scrie despre realitate, al doilea – despre realitatea literaturii. Dacă scriitorii sunt inutili, sunt inutili şi criticii literari. Dacă lumea are nevoie de unii, are nevoie şi de ceilalţi. Eu cred că e mai uşor să fii scriitor decât critic literar. E o joacă pentru mine să scriu despre plimbarea a doi îndrăgostiţi pe malul mării, dar trebuie să fac un anumit efort intelectual ca să scriu despre o poezie referitoare la plimbarea a doi îndrăgostiţi pe malul mării.
Să explic şi pentru cine scriu. Din punctul meu de vedere, criticul literar funcţionează ca un cititor profesionist. Ca şi cititorul ingenuu, el spune dacă o carte îi place sau nu. Dar merge cu un un pas mai departe şi explică şi de ce îi place sau nu-i place acea carte. Fiind un cititor profesionist, criticul literar este implicit un cititor de serviciu. Când semenii lui merg să semene grâu sau să trateze bolnavi, să construiască locuinţe sau să dirijeze circulaţia, el rămâne la postul lui de cititor, urmărind tot ce apare şi făcând în mod sistematic recomandări de lectură. Dacă literatura dispare, dispare şi utilitatea lui. Dar literatura n-o să dispară niciodată. În cartea mea recentă, Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!, explic pe larg de ce.
Revin cu o concluzie: scriu pentru public, nu pentru scriitori (sau şi pentru ei în calitatea lor de cititori). Scriu pentru toţi acei semeni ai mei care, având alte îndeletniciri, nu dispun de timpul necesar pentru a explora lumea cărţilor.

Puteţi detaşa cartea pe care o citiţi de biografia autorului? Când scrieţi despre o carte, vă influenţează ceea ce ştiţi despre autor?
Da, pot să o detaşez sau, mai exact, să mă detaşez. Când scriu despre o carte, ceea ce ştiu despre autor (sau istoricul relaţiilor mele cu el) nu mă influenţează deloc, deloc, deloc.
Mă influenţează însă, după cum am observat, altceva şi anume ceea ce am citit în trecutul recent. Dacă am avut parte anterior de o lectură plictisitoare, o carte ceva mai bună mă entuziasmează excesiv. Şi invers, dacă m-am răsfăţat cu operele unor autori ca Milan Kundera sau Mo Yan, mi-e greu după aceea să văd valoarea unor autori modeşti. Ca să-mi corectez receptarea, citesc fiecare carte în mai multe etape şi revin asupra ei până când îmi fac o idee clară. Am şi altă metodă. Recitesc – aşa cum recurg muzicienii la un diapazon – o pagină dintr-un clasic, pentru a-mi aduce aminte cum sună literatura bună.

Se traduce enorm astăzi în România, suntem aproape sincroni cu tot ce se publică în lume şi cărţile străine de toate genurile traduse şi tipărite la scurt timp după difuzare concurează la atenţia, banii, timpul cititorilor din România. Ce credeţi că ar trebui să facă scriitorii şi editorii şi nu au facut încă pentru a îmbunătăţi şansele autorilor români de a fi remarcaţi şi de a câştiga interesul cititorilor?
Scriitorii români (nu editorii) ar trebui să recucerească publicul (şi nu să se plângă într-un mod nedemn că n-au un public pe măsura lor).
Luând cunoştinţă de această opinie a mea categorică, unii autori m-au întrebat: „Şi cum anume să facem ca să-l recucerim?” Le-am răspuns: „Asta-i culmea! Nu vreţi să vă învăţ şi cum să cuceriţi femeile? Căutaţi o soluţie, inventaţi ceva nemaivăzut şi nemaiauzit, uimiţi lumea, hipnotizaţi-o, staţi şi în cap dacă este nevoie, că doar de asta sunteţi scriitori! Sau… renunţaţi la scris!”

Acum câteva săptămâni, la 18 septembrie, v-aţi luat rămas bun în Literatura de azi de la o activitate de trei decenii în care aţi citit, comentat, încurajat, respins, promovat poeţi şi prozatori necunoscuţi la Poşta redacţiei. Ce a determinat această decizie?
Am obosit. Este vorba şi de o oboseală fizică, dar mai ales de una morală. Unii tineri nu vor cu adevărat o evaluare a textelor lor, ci o susţinere necondiţionată.
Am citit, de-a lungul anilor, nu exagerez, textele a mii de necunoscuţi. Mulţi dintre ei mă mai caută şi azi şi prietenia lor îmi încălzeşte inima. Mihail Gălăţanu era elev la un liceu din Galaţi când mi-a trimis primele versuri, Adrian Cioroianu – elev la un liceu din Craiova când mi-a trimis primele lui eseuri. Iar în prezent sunt amândoi buni prieteni ai mei. Şi aş mai putea da zeci de exemple. Dar în ultima vreme – zic şi eu în stilul unui bătrân – lumea s-a înrăit şi a devenit neruşinată. Unii autori îmi cer nu numai să le spun părerea despre textele lor, ci şi să le fac tot felul de servicii (de exemplu, să le găsesc locuri de muncă pentru amante). Iar alţii, dacă nu îi laud, mă insultă şi mă ameninţă. Nu mai am răbdare. Miam făcut datoria timp de peste treizeci de ani, este rândul altor critici să-şi asume această răspundere.

Cum a evoluat Poşta redacţiei în aceste trei decenii? Cum sunt candidaţii de astăzi faţă de cei de acum 30 de ani sau cei de acum 20 de ani? A reprezentat 1989 un punct de cotitură şi în această privinţă?
În mod surprinzător, n-a scăzut deloc numărul celor care vor să devină scriitori (deşi în mod evident societatea, deocamdată, nu prea mai are nevoie de scriitori). Şi intensitatea dorinţei de afirmare este la fel de mare – ceea ce înseamnă, implicit, asedierea insistentă, în continuare, a criticilor literari. De ce vor mii de oameni, de toate profesiile, să ajungă scriitori rămâne pentru mine (chiar şi pentru mine) un mister. Faţă de perioada dinainte de 1989, s-a schimbat doar modul de a acţiona al candidaţilor. Ei nu mai au un stil timid-romantic, ci unul americănesc, eficient sau chiar agresiv. Fetele nu te mai privesc languros pe sub genele lor lungi, ci te întreabă ce număr are camera ta de la hotel. Iar bărbaţii, care altădată îţi ofereau o damigeană de vin făcut de ei, îţi cer acum datele contului tău bancar. Oricum, eu nu accept niciodată nimic, de la nimeni. Iar dacă totuşi aş accepta, într-un moment de neatenţie, nu m-aş simţi apoi în niciun fel obligat să-l favorizez pe autorul care a investit în mine. Ar fi, din partea lui, o investiţie falimentară.

Spuneaţi undeva, în cartea de interviuri cu Ioana Revnic, că nu aveţi regrete majore în viaţă. Cum priviţi participarea politică de după 1990? E unul dintre regrete, acela de a participa la o viaţă politică mocirloasă? Aţi repeta această experienţă?
Eu sunt de douăzeci de ani membru al PNŢCD, partid în care am deţinut diverse funcţii (în prezent sunt vicepreşedinte). Acest partid are pentru mine ceva sfânt. Când mă duc la sediul lui de pe bulevardul Carol I mă simt emoţionat, ca atunci când intru într-o biserică. Deci nu cunosc direct (decât din mass-media) mocirla vieţii politice. Regret altceva. Că am scris frenetic, după 1989, peste 1.000 de articole politice, crezând că am să contribui la schimbarea în bine a situaţiei din România. Le-am scris în zadar. Nu întâmplător mi-am intitulat un volum recent apărut la Editura All, cuprinzând câteva sute dintre aceste articole, Texte care n-au folosit la nimic. Am pierdut timpul scriindu-le. Este o mare greşeală, în general, să pierzi timpul. Este ca şi cum ţi-ai tăia o parte din fiinţa ta şi ai arunca-o în neant.

Urmăriţi fenomenul bloggerilor care scriu (şi) recenzii de carte? Ce părere aveţi despre ei?
Îmi doresc foarte mult să urmăresc acest fenomen. Din spuma Internetului s-au născut profesionişti ai lecturii ca Dan-Liviu Boeriu sau ca dv., pentru care am toată admiraţia. Mai ştiu doar câţiva, pe care i-am descoperit întâmplător. Prima mea impresie a fost aceea de prospeţime a limbajului critic. Vă rog să-mi faceţi un serviciu colegial şi să-mi daţi o listă cu bloggerii interesaţi de literatură, vreau să le urmăresc evoluţia şi să le consacru un capitol în ediţia a II-a a Istoriei literaturii române contemporane.

Credeţi că se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeţi că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să „poată trăi pe propriile picioare”?
Eu pot să trăiesc – şi trăiesc – din scris, dar cu mari eforturi, pe care în scurtă vreme, din cauza îmbătrânirii, n-am să le mai pot face. Mulţi alţi autori se află însă, din punct de vedere financiar, în situaţii deznădăjduite. Cred că statul român ar trebui să cheltuiască mai mult pentru scriitorii săi, nu din generozitate, ci ca să contribuie la mărirea prestigiului României. Şi chiar ca să facă o... afacere. Proza sud-americană a adus ţărilor din America de Sud venituri de miliarde de dolari. Am spus-o şi o repet: literatura este o marfă extrem de avantajoasă: exportată, rămâne şi-n ţară (nu ca aurul!).

Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viaţa, de a scrie?
Eminescu. Nu m-aş plictisi să citesc şi să recitesc numai opera lui până la sfârşitul vieţii. De altfel, lucrez chiar în acest moment la o carte despre poezia eminesciană, intitulată Eminescu – întoarcerea la text. Consider că e un noroc să ai limba română ca limbă maternă, fiindcă poţi înţelege deplin (aşa cum n-ar înţelege niciodată un străin) poeziile lui Eminescu.

În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Citesc ziua şi scriu noaptea. Când nu sunt mulţumit de o formulare, mă ridic de la masa de lucru şi mă plimb prin grădină, cu fraza neterminată în minte. Mă uit la stele, îmi îndepărtez câte un păianjen de pe gât, mângâi câinele (un ciobănesc belgian), dar cu gândul sunt tot la combinaţia de cuvinte care nu se lasă găsită. Când în sfârşit o nimeresc, mă întorc la computer (scriu direct la computer, nu transcriu propriile mele manuscrise). Muzică nu mai ascult în timp ce scriu (aşa cum ascultam altădată) pentru că din cauza muzicii, într-o noapte, nu am auzit lătratul furibund al câinelui care mă anunţa că o bandă de hoţi îmi fură generatorul electric din garaj. Poliţiştii veniţi la faţa locului mi-au spus că ar fi fost o nenorocire să încerc să-i înfrunt pe hoţi, fiindcă ei mi-ar fi dat cu ceva în cap. Nu mi-ar fi dat, pentru că deţin un pistol (şi un permis de port-armă!) şi în mod sigur i-aş fi pus pe fugă. Scriu, deci, într-o linişte deplină ca să aud când vin hoţii. Sau când vin, eventual, autorii de cărţi proaste (menţionaţi în cartea mea Cum te poţi rata ca scriitor), dornici de răzbunare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara