Romantic, dacă nu chiar prea romantic (pentru, baremi, 1910, anul celor trei-spre-patru Crai, - căci despre 1929, millesimul, adică, al cărţii ca atare, nici n-are rost să mai aducem vorba), Mateiu I. Caragiale e, la noi, poetul ultim al glorioaselor ruine.

Şi, cum ruinurile (sau, pre limba veche, "risipele") acestea implică turle, foişoare şi donjonuri, creneluri şi "breteşe" ("mari" şi "mici"1), se înţelege de la sine că Mateiu e şi poetul turnurilor înseşi, al unora, desigur, în ruină, - ca unul care,-n felul lui Nerval, se vrea, şi el, pesemne, un Prinţ de Aquitania "a la tour abolie"!
O spune, de altminteri, singur într-o Mărturisire de trei strofe, poemă de sorginte simbolistă, dar de croi preeminescian, anume: "Sufleu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,/ Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,/ Strajă a singurătăţii, trist veghează pe colină,/ şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc..."

Or, cum în celelalte două strofe, sufletul său fusese, pe rând, echivalat când cu o "mare moartă", când cu o "floare rară", ca şi cu o "cântare-ndepărtată" sau cu o "candelă", în fine, care "se stinge pe-un mormânt" (cu aşadar, heraldic vorbind, figures couchantes, i. e. crepusculare, în declin), şi cum poema este anterioară anului 1913 (când, în luna martie, se tipări în "Viaţa Romînească"), iar Craii... i se vor fi năzărit în pâclă, "nebuleusement", la 1910, - putem vedea într-însa o ciornă, un bruion.

Unul, dacă nu al cărţii înseşi (faţă de care tot ce-a scris Mateiu, inclusiv romanu-i ulterior, anume Sub pecetea tainei, nu e decât proiect şi/sau preludiu!), al, baremi, personajului în care el va vedea, mereu, un "alt eu-însumi": Pantazi, bineînţeles...

Care Pantazi, evocându-şi mama, are s-o facă după cum urmează: "o cântare ce se stinge, o floare ce se scutură, o stea ce cade mi-aduc de dânsa negreşit aminte." (S. m.)

Că "turnul" însuşi, "care cade în ruină", este, aici, absent, nu-i de mirare, atâta vreme cât acest Pantazi, prin excelenţă om al mării (fie şi când corăbiile înseşi nu ar fi alta decât tot "nişte cetăţi"2), trăieşte, mai ales, în orizontul şi infinita ei orizontală.

Poet al turnurilor în ruină, în schimb, e taciturnul Paşadia, cel "fermecat" şi de "vestigii" mai "umile" (ca, între altele, acelea ale istoriei noastre cam precare, în contra căreia, altminteri, domnia sa are mai mult decât un dinte!); el însuşi, după Pirgu, o "ruină", "ruină venerabilă", desigur, nu, însă, una bine conservată.
Şi oricât de anost şi fastidios este să ţii un inventar "la zi" al temelor (adesea recurente şi, deci, vizibile cu ochiul liber) sau al motivelor cutărui autor, - ruinurilor lui Mateiu, eu, am să-l ţin, pentru a fi crezut, într-astfel, pe cuvânt...
E vorba, iată, în mai toate poemele-i mult prea puţine (şi date, între timp, uitării), de mari "căzânde turle" şi "ruinate schituri", "surpate zidării" şi "vechi cetăţi", "cetăţi învinse" şi "măreţe curţi pustii" (care "cad", fireşte, "în ruină"), "curţi vechi" (s. m.) cu "tăinuite cule"3, "înalte foişoare" şi "turnuri părăsite".

Un "castel", aşijderi "în ruină", în marginea unei "căderi de apă" şi "adumbrit" de frunza unor "copaci stufoşi", apare, de altminteri, şi-n Remember, nuvelă,-n rest, contemporană (şi, pe deasupra, berlineză, ce va să zică citadină), - dacă (şi cât) se poate numi "contemporan" un paseist nostalgic, retrograd, arhaizant şi anacronic ca Mateiu, cel căruia Berlinul, într-o seară, ca "scufundat ş...ţ în mare", n-o să-i evoce alta decât tocmai "cetăţile vechimii": Bizanţ, Alexandrie, Palmiră, Babilon...

II
"C|zânde turle", "ruinate schituri", "surpate zidării" şi "vechi cetăţi", "cetăţi învinse" şi "măreţe curţi pustii" (care "cad", fireşte, "în ruină"), "curţi vechi" (!) cu "tăinuite cule", "înalte foişoare" şi "turnuri părăsite", ca şi "cas­telul" din Remember, în risipă, - este, zi­ceam, aceasta recuzita şi, mai ales, vocaţia lui Mateiu; că­ruia, asemenea (s-o spunem pentru a doua oară) lui Ner­val (sau cutărei "fille du feu" a lui, "şquiţ aimait les ruines des vieux châteaux, les temples écroulés aux colonnes fes­tonées de lierre..."), îi erau dragi, cu precădere, "ruinurile vechilor castele" sau anticele "capişti năruite, cu stâlpi tiviţi cu iederi" (şi "muşchi verde"); nu însă, pe cât cred, în sine, adică pentru ele înseşi, ca vreun Hubert Robert al poeziei, - el nefiind un simplu "ruinist".

Căci, între altele, ceea ce are un tâlc anume,-n ocurenţă, e că ruinele acestea sunt, mai cu seamă, "chipuri şi icoane", imagini ale sufletului însuşi şi/sau, conform faimoasei definiţii a peisajului, după Amiel, nişte subiective "étatşsţ d'âme". Ele, de altfel, se răsfrâng, mai totdeauna, în iazuri sau în ape speculare, ca şi, fireşte,-n "sufletul ş...ţ fântână": oglindă în oglindă, ca într-un "game of shifting mirrors", - fiind, adesea, "cadre" propriu-zise înfăţisând privelişti pitoreşti, ca redundant-romantica veduta (ce e o pânză ruysdaëliană) din Remember.
Iar "mult poesc", să zicem, e nu doar Paşadia; e astfel şi Mateiu I. Caragiale (frate şi fiu al unor "poescofili" notorii); şi, ca în Prăbuşirea Casei Usher, un "lac comentator"4 va să-i răsfrângă, şi lui, "ruinele semeţe", "vestigiile sublime" (ce pot să dea vertigii!), întreg alaiu-i de "palate părăsite" şi de bătrâne "capişti în ruină"...

E vorba de acele "lacuri triste..." (şi, fie zis în treacăt, secvenţa ce urmează reprezintă al treilea5 pentadecasilab perfect din Craii..., şi anume:) "... ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi."

(Rămâie-i cititorului plăcerea să pună, unde se cuvine, mica trăsură de unire!)

III
Ruinurile, multe, mateine sunt, aşadar, icoane şi oglinzi: răsfrângerile, rare, în afară ale unui suflet cetluit, - care se caută, consideră, adoră, a la Narcis, sau dimpotrivă, masochistic, se dezaprobă (cvasi-complezent şi nu fără, se pare, voluptate), prin mijlocirea lor, pe sine însuşi.

În rest, nicio privelişte sau "cadră", şi niciun domiciliu, la Mateiu, nu par să aibă altă funcţie decât aceasta: speculară, - oglindire-a sufletului celui ce le contemplă sau îl locuieşte6.

Nu-i vorbă, de o largă recuzită de sorginte, eventual, barocă, adică: "lacuri triste", miraze propriu-zise (arnolfinice sau, numai, paralele7), măşti, simulacre, "vicleimuri", viclenii, bruşte transmorfoze insolite, "déguisements fantasques" ş. cl., uzează înşişi ipochimenii aceştia, - care trăiesc, ca alde Paşadia, "cu schimbul, două vieţi" autonome, sau au identitate dublă, ca Pantazi, fiind, uneori, ubicui, proteici, pleomorfi, ca, mai cu seamă, Pirgu (care "intra ş...ţ ieşea ş...ţ, nu era unul singur") sau ca Mima, Mima Arnoteanu, ce-şi schimbă, după plac, înfăţişarea, ba pare-se că şi temperamentul, faţă cu un Mateiu ebluisat; inenarabilul Aubrey de Vere rămânând, însă, maestrul travestiurilor înseşi: ostentatorii, ele, pe cât de misterioase, în ciuda faptului că, altfel, e credinciosul unei singure culori (care întâmplă-se a fi albastrul tern al tatuajului, în temniţele frânce, al sexului homosexualilor pasivi8).

Neavenită, aşadar, învinuirea de, pare-se, inconsis­tenţă, anemie şi deficit caracterial (sau volitiv) adusă persona­jelor de faţă, cât timp nu sunt, acestea toate, decât nişte miraze/miraje mateine.

Suflete, cum spune Paşadia, "aţipind pe prispa sălaşurilor Morţii" sau - de ce nu? - "de închiriat", cum locuiesc (şi nu numai Pantazi, în scurtă trecere prin capitală) cu chirie: într-un sordid, ca Arnotenii, sau într-un, precum primii doi, cvasi-princiar provizorat; având, mai toţi, vocaţia distrugerii de sine, dând pradă flăcărilor, piromani ce sunt, nu doar hârţoage compromiţătoare (la Mateiu, "hârtiile încurcă"!), dar şi nevinovate misive părinteşti, portrete de familie şi, mai cu seamă, scrieri de o viaţă, ca unii bântuiţi de gândul de-a nu lăsa nicio amprentă, nicio urmă, precum în crimele "perfecte", şi regizându-şi, cu minuţie şi cu un soi de rece febră, definitivul effacement.

De aici şi deficitul, poate, al unei "stări civile" (ceva mai... balzaciene), - motivată astfel de apologeticul Ion Barbu: "Cu toată faţa lor pământească, cei trei Crai sunt, numai în al doilea rând, oameni, dar, în primul: axe universale."9

Cu adaosul aceluiaşi Ion Barbu, provenind, însă, dintr-un alt context (peiorativ, de astă dată), că o "plasmă" fără nicio imanenţă, o "haină" a unei Idei, e/poate fi "... o mantie şceţ nu aderă, ci flutură pe axă ca un corp astral."10

IV
e lâng|, deci, vocaţia ruinurilor înseşi, o nostalgie, dacă vreţi, complementară: a vechilor mari turnuri, pare să-i fie proprie lui Mateiu.

Romanul ca atare e încadrat, simetric, de două "turle verzi" (care, de fapt, sunt una şi aceeaşi, în timpuri, însă, narative osebite): a(le) bisericii paraginii groteşti ce, încă, se mai cheamă Curtea-veche, - cărei "Curţi-vechi", fără această "turlă verde ş...ţ, i-ar fi pierit până şi amintirea!"

Or, în proximitatea aceleiaşi verzi turle (şi poate că, pe vremuri, daurită, - căci aurul, în străvezime, este verde; "verde şi aur"11 fiind, de altfel, culorile "vecerniei mute", a Crailor, în visul matein), are să aibă loc "transfigurarea", prin moarte, a nefericitei Pena.

Altfel, lăsând de-o parte "hagialâcul", prin lume şi pe mări, al lui Pantazi (unul din rosturile căruia-i acela al contemplaţiei în extaz, şi ca într-un excelsior întors, a unor ruini "şi mai măreţe"!), în Craii..., turlele nu sunt prea numeroase.
(În Moscova poetului Ion Barbu, aceste "turle verzi" erau "o mie".)
Însuşi cuvântul "turn" n-o să apară decât numai o dată; şi e un turn, acela, de cea mai neagră faimă şi, totodată, jalnic: al casei (sau al curţii) Arnoteanu.
Şi nu doar întrucât e vorba de-un "soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele" (întreg "domeniul" Arnoteanu: o cloaca maxima, acesta, corcită cu un pandemoniu, fiind, de altminteri, o oglindă fără greş şi un motiv redus al Curţii-vechi, - cea "fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi" ş. cl., răsfrângere, la rându-i, şi vrednică icoa­nă a unei nevrednice istorii); dar, pentru că sălăşluieş­te,-ntr-însul, ca într-o malebolge, acea sinistră "iazmă" urlătoare ce-a devenit Sultana Negoianu: fosta amazoană cinofilă, ajunsă Cerberul acestor iaduri, ce-şi hămăie "în nopţile cu lună" ibovnicii Anubişi de pe vremuri.

("Ascunsă, ori închisă", o astfel de "sultană" va fi având, în preajmă, şi, cică, Paşadia; doar că aceea, noaptea, nu latră, "ţipă" numai.)

De fapt, ruinele/ "epavele" umane sunt, mai cu seamă, fascinaţia lui Mateiu; ba chiar specialitatea-i metodică şi rece, în pofida nu puţinelor pasaje în care sunt deplânse mari "stirpe în cădere" şi neamuri vechi, "căzute", producătoare, ele, de (numai?) stârpituri şi căzătură, - "adevăraţi", cu toţii, Arnoteni, "purtând ş...ţ în sine", "fiecare", "plodul propriei sale pierderi şi pieiri" (remediul cărora, prescris nu fără o doză, parcă, de cinism, de către autorul însuşi, fiind o extirpare de sine, "malthusiană").

Această fascinaţie maladivă, "culpabilă slăbiciune", cum spune Paşadia, de tot ce e "tarat, ratat, epavă", sau vreun resentiment ascuns, fac, oare, din Mateiu al nostru, un soi de nou duplicitar Procopius, scriind nu două, ci o singură istorie, dar în registru dublu: de panegiric şi pamflet, alimentat, acesta, de zvonuri şi de bârfe, cu dedesubturi prea puţin disimulate sub purpuri bizantine scumpe sau borangicuri dulci, cronicăreşti...

Pirgu, în fond, sau autorul însuşi, îl ţine, oare, de "ruină" pe Paşadia Măgureanu, - această fostă "măgură", prin nume, şi care, ciclic, pleacă la un... "munte" (ceea ce poate să însemne, totuşi, un soi de revenire la el însuşi, adică la origini, la izvoare). O "stană" (de bun-simţ), un "munte", fusese şi mătuşa lui Pantazi, nepreţuita damă nobilă de verde, vrednică, ea, de toată lauda şi imnul turiferarului, atunci când vrea, Mateiu; un pisc altissim desemnând, de altfel, şi numele de stirpe, Negoianu, al incalificabilei Sultana.

Şi ce perversă-i ironia lui Mateiu (sau - cine ştie? - poate că a sorţii!).
Căci, între "turnurile" astea "fulgerate" (care, la Tarot, nu vor să zică decât "ruină", "deznădejde", "suicid"), printre atâtea "măguri" şi "negoiuri" în paragină, şi mai presus de ele, nu se ridică, "oblu, berbeceşte", decât un singur "turn" îndeaievea (fie şi dacă-ntors cu josu-n sus), pe ale cărui flamuri poate că scrie "Perge!", - şi care este Pirgu.

În limba greacă, pirgos (ca şi,-n latina grecizată, pyrgus) semnifică nu alta decât "turn".

V
Cuvântul pirg e atestat în româneşte (fie şi dacă, precât ştiu, ca simplu hapax, - spre deosebire de graiul aromân12), ca şi, de altfel, derivatul pirgopie13, care semnifică "zidire de turn" şi, prin extensie, "plan" şi "afacere, tranzacţie, daraveră".

Şi cum, într-o viziune poporană, antipragmatică şi pasivistă, un plan e, îndeobşte, "necurat", iar o afacere, "murdară", se înţelege, ipso facto, ce pot să fie pirgopiile lui Pirgu!

Ei bine, acest prea-exotic nume (ce nu are a face, totuşi, cu trainicul, buruienosul "pir"14) e, şi acustic, şi semantic, raportabil, în Craii..., la acela de Bergami, prototipul (obscurissim, dar istoric) al străbunicului lui Paşadia (Măgureanu).

Acesta, ştie-se, era o venitură sud-danubiană şi recen­tă, un proaspăt parvenit, un "ciocoi nou" (cu toate inefabilele-i "semne" de "înaltă stirpe în cădere"), care trecuse de la "coada butcei" odraslei fanariotului penultim, Ioan Caragea (1812-1819), Ralu, la ea "în pat" (răsplătit fiind, pentru aceasta, cu "Măgura" şi cu "topuzul armăşiei").

Cât despre propriu-i parangon obscur-istoric, anume Bartolomeo Pergami ("in England often called Bergami"15), acesta, din curier al Carolinei (cea repudiată, ca soţie adulteră, în zilele regenţei sale, de către viitorul George al IV-lea al Angliei), ajunsese favorit al ei (ceea ce, însă, nu-i va fi adus nici... armăşie, nici moşie!).
Or, numele acestea două, adică Pirgu şi Bergami, au un acelaşi etimon, fiind circumscribile unei întinse arii de termeni indoeuropeni16, care semnifică, fără excepţie, î n ă l ţ a r e a , r ă z ba t e r e a (cu orice preţ) şi, in extremis, p a r v e n i r e a însăşi.

(Am în vedere, bineînţeles, numai conotaţiile morale ale acestor termeni neutrali, - valorizabili, însă, peiorativ sau nu, conform poziţiei şi mentalităţii fiecărui grup sociolingvistic.)

La origine, ar fi un *bhergh "înalt" (cf. bher "a înălţa", ca şi "a scoate în relief, în evidenţă", - sau bher "a domina, a se distinge"); de unde, între altele, sanscritul brdo ("movilă", "măgură" ş!ţ, "colină", "deal") şi brhant ("mare, înalt, proeminent", "măreţ, sublim"), vechi-indicul, aşijderi, brhant ("puternic, straşnic, aprig, mare, gros", "des, dens, ticsit, puternic, ferm, fortificat", "destoinic, harnic, trainic, iscusit"), armeanul berj ("ridicătură", "înălţime", "creştet", "vârf", - în unele compuse cu substantivul cer), germanicele burg (de unde şi Burgundia "cea care se înalţă"), baurgs ("turn", "cetate"), brogen ("obraznic, arogant, fudul", "a se umfla în pene", "a face-o pe boierul"), ca şi, în greacă, pérgamon ("cetate") şi pirgos (care ştim ce va să zică).

Şi sunt, în genere, acestea, nişte caracteristici proprii atât "bergamicului" Măgureanu, cât - de ce nu? - şi "pirgopistului" Gorică, nu mai puţin fudul, obraznic, umflat în pene şi făcând-o pe boierul; cu eventualul corectiv că cel dintâi ar fi plasabil în "dincolo de bine şi de rău"17, pe când acesta ultim, în dincoace de ele.

Oricum, în absolut (sau, baremi, cu timpul, - care omogenizează), aventurier de mare clasă şi arivist uşor mediocru, vechi căftănit şi nou pleşcar sunt unul şi acelaşi lucru, având drept numitor comun cinismul (indispensabil, evident, oricărei ascensiuni vertiginoase).

Căci, dacă autorul nostru (el, pentru care însuşi Judele suprem "are cumpănă deosebită", ba chiar "înşeală la cântar", - care, cu alte dedesubturi, e şi părerea lui Arghezi) e înclinat, prin fire şi doctrină, să practice favoritismul etic, să sancţioneze diferit, adică, purtări, adesea, similare, cuvine-se ca noi să nu o facem...

Fireşte că bătrânul Măgureanu beneficiază de prestigiul unei romantici tenebroase, ca şi, la 1910, de ascendentul însuşi al vechimii (al uneia, altminteri, nu prea mari, - drept pentru care şi Mateiu e ispitit să "anacronizeze", făcând dintr-un contemporan al lui Tuzluc şi Păturică nu mai puţin decât un armaş Drăcea!), câtă vreme derizoriul Pirgu e un pricopsit "de lume(a) nouă": unul exempt, desigur, de stil şi de patină, de "res abscondita" şi de hieratism; nu mai puţin, însă, prin nume şi vocaţie, o "măgură", şi el, un "turn": un Pirg(u).

Sau, cel puţin, un Pyrgopolinices, cognomenul comic al cutărui ipochimen, Miles gloriosus, al lui Plaut, ce se traduce prin "cuceritorul marilor turnuri de cetate"...
Ceea ce Gorică, în felul său, chiar este!