Numărul curent: 29

Restituiri:
Al. Tzigara-Samurcaş - Din amintirile primului vorbitor la Radio românesc de Dumitru HîNCU


Personalitate care nu mai spune mare lucru cititorului de astăzi, Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost, timp de câteva decenii, o figură de prim plan a vieţii culturale, cu o activitate foarte variată, greu de schiţat în câteva rânduri de introducere la textul ce urmează.
Era coborâtor al unei familii de boieri, "divaniţi" care - de teama mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu şi apoi de invazia turcească - şi-a aflat un trecător refugiu la Braşov, de unde, în 1822, înaintaşul său Constantin Samurcaş a fost iniţiatorul unui demers caracteristic pentru crepusculul perioadei fanariote. Şi anume o corespondenţă ultrasecretă cu Friedrich von Gentz, mâna dreaptă a lui Metternich, care, generos recompensat, era gata să furnizeze informaţii ce puteau permite întrezărirea viitorului curs al evenimentelor.
Cu studii la Paris, Berlin şi München, Alexandru Tzigara-Samurcaş s-a consacrat, trup şi suflet, cunoaşterii şi promovării artei populare româneşti în ţară şi peste hotare. Numit director al Fundaţiei Universitare "Carol I" şi, ulterior, al Muzeului de Arte Naţionale, iar din 1911 profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, a participat, numai până la Primul Război Mondial, la tot felul de congrese şi expoziţii internaţionale - la Paris, Liege, Berlin, Amsterdam şi Salzburg. După cum tot în acelaşi răstimp a procedat la estimarea odoarelor Mânăstirii Secu sau a celor din Eparhia Buzăului, a ţinut nenumărate conferinţe, a fost ales membru al Societăţii Regale de Geografie şi al Societăţii Arhitecţilor Români.
în 1913, deşi după vârstă nu mai putea fi mobilizat, s-a înrolat voluntar pentru ca, fiind martor al scenelor de pe câmpul de luptă "să poată să le eternizeze şi să contribuie prin cunoştinţele sale la formarea unei arhive nepreţuite a vitejiei româneşti".
După izbucnirea Primului Război Mondial, la recomandarea Regelui Ferdinand, a rămas în zona ocupată de trupele germane, spre a proteja Palatul Regal şi Domeniile Coroanei. Dar faptul că a acceptat să fie numit de ocupanţi Prefect al Capitalei i-a atras apoi tot felul de incriminări şi chiar răsunătoare procese cu N. Iorga şi Stelian Popescu, dar nici unul din guvernele care s-au succedat nu i-a reproşat vreodată ceva. Mai mult, în 1926 a fost decorat de Regele Ferdinand cu Ordinul "Steaua României" în grad de Mare Ofiţer.
Bărbat cu prestanţă şi incontestabil prestigiu în "lumea bună" a Bucureştilor vremii, în 1928 a inspirat chiar revista "Realitatea ilustrată" să-l desemneze preşedinte al juriului... chemat să aleagă "Cea mai frumoasă" din România. Un juriu din care au mai făcut parte, alături de doamnele Alexandrina Cantacuzino şi Maria Giurgea, Liviu Rebreanu, N. Batzaria, Jean Steriade, Fr. Storck şi Al. Mavrodi.
în anul imediat următor, a organizat Pavilionul românesc la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, primind din partea lui Grigore Gafencu, atunci Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi misiunea de a conduce Secţiunea de artă populară românească la Expoziţia de la Atena, prilejuită de Prima Conferinţă Interbalcanică de sub egida Biroului Internaţional al Păcii de la Geneva. Iar guvernul francez, prin ambasadorul său la Bucureşti G. Puaux, i-a transmis un preţios porţelan de Sevres drept omagiu pentru contribuţia sa la manifestările culturale franco-române.
Şi s-ar mai putea continua mult în aceeaşi notă, menţionând, de pildă, prezenţa lui Tzigara-Samurcaş la al XIII-lea Congres de Istoria artei de la Stockholm, la o Conferinţă în Capitala Finlandei unde a patronat Pavilionul românesc, decorarea de către guvernul iugoslav cu Ordinul "Sf. Sava". A condus o vreme "Convorbirile literare", aspect al activităţilor sale asupra căreia ar merita, poate, să fi insistat mai mult.
în 1939, în perspectiva tot mai ameninţătoare a unui nou măcel mondial, a fost invitat de Marele Stat Major al Armatei la discutarea unui iluzoriu Anteproiect de convenţie internaţională pentru protecţia monumentelor şi operelor de artă.
A trecut cu bine şi prin cel de-al Doilea Război Mondial şi şi-a putut vedea mai departe de ale lui - deşi în primele momente s-a izbit de unele dificultăţi create de intenţia desfiinţării Secţiunii ţărăneşti a Muzeului de Artă Naţională - cum rezultă dintr-o surprinzătoare scrisoare inedită adresată lui... Emil Bodnăraş căruia i-a mulţumit pentru că "în afară de vechiul meu coleg Prof. Parhon - care a şi scris Ministrului Ralea în favoarea mea - D. V. sunteţi singurul care m-aţi sprijinit".
Aşa se face că din voluminoasa arhivă a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş mai putem afla că şi în 1950 s-a numărat printre membrii Comitetului Internaţional de Istoria artei ori că în 1955 a fost invitat să participe la al 18-lea Congres Internaţional al Istoricilor de artă - deşi era mort de trei ani.
Autor al unui mare număr de comunicări, studii şi articole, apărute atât în ţară, cât şi în străinătate, a inaugurat la 1 noiembrie 1928 - în circumstanţele de el relatate - emisiunile postului de Radio Bucureşti, la care a fost apoi deseori invitat să se adreseze unui public ce mai avea răbdarea să urmărească cicluri de conferinţe ale personalităţilor pe care le respecta.
Dumitru HîNCU

şa ne-am obişnuit cu comunicările la Radio, încât ni s-ar părea că şi ştirea izgonirii lui Adam şi a Evei din Paradis tot pe această cale am aflat-o.
Prietenul C. Angelescu, Directorul de atunci, un frecvent auditor al cursurilor la Fundaţie, veni să-mi propună să-mi dau concursul, inaugurând conferinţele ce voia să introducă şi la noi. Necunoscând diferenţa între vorbirea liberă şi cetirea la Radio, am primit fără nici o ezitare. în ziua cuvenită prietenul Director veni să mă ia cu automobilul, la ora convenită, după 6 după amiaza.
După ce-mi dete lămuririle necesare, fui lăsat singur într-o cabină mică, peste tot tapisată cu pânză verzuie şi cu o singură ferestruie. Mă simţii intimidat şi foarte nesigur de mine. }inând manuscrisul cu ambele mâini, nu-mi venea să încep, simţindu-mă stingherit în faţa microfonului. Lipsa auditorilor, cu care eram aşa de familiarizat, mi-a tăiat avântul necesar unei conferinţe. Dându-mi seama de cetirea monotonă, m-a cuprins şi mai tare groaza, gândindu-mă la efectul neplăcut ce trebuia să producă asemenea debit asupra ascultătorilor. Sudori reci m-au năpădit şi, după un sfert de ceas de chin, am eşit din cuşcă mai obosit decât dacă aşi fi vorbit liber timp de mai multe ceasuri.
Indulgentul prieten director mă consolă, reconducându-mă cu automobilul acasă, căci alt onorar nu era prevăzut încă pentru conferenţiari.
Acasă, ai mei, care mă ascultaseră, mi-au mărturisit a nu-mi fi recunoscut vocea, atât de afon şi de monoton fusese debitul. Le împărtăşii, la rândul meu, ciudatele stări sufleteşti prin care trecusem, arătând cum încremenisem cu manuscrisul în mâini. Doamna Dymsza, fiica lui T. Maiorescu, care de câte ori venea din Lituania asista la conferinţele de la Fundaţie, găsi îndată cauza straniei mele atitudini, ştiind de la părintele ei, unul din corifeii oratoriei române, că pentru a împiedica un orator să vorbească era deajuns să i se ia libertatea mâinilor. Şi înţelepciunea anonimă a poporului, prin nenumăratele anecdote, confirmă spusele lui Maiorescu. }inând seama de cele constatate, la a doua conferinţă, imediat următoare, în loc de a mă imobiliza în faţa microfonului cu manuscrisul în mâini, am întins foile pe pupitrul înclinat din faţă-mi, iar cu mâinile, libere de astă dată, am putut reda cadenţa vorbirii. Căci acesta este, cred, rolul gesticulării în vorbirea liberă: o exprimare dinamică a exprimării gândirii. De la simplele mişcări ale mâinii până la întinderea complectă a unui braţ sau chiar amândouă avem gama întreagă de la simpla nedumerire, ce exprimă o palmă deschisă, până la cele mai avântate elanuri, însoţite de atingerea pieptului şi avântarea braţelor spre cer. Admirabil sunt însumate diferitele faze ale elocinţei şi mâinilor în neîntrecuta frescă "Cina cea de taină" a lui Leonardi da Vinci, din S-ta Maria delle Grazie, de la Milano.
Palma stângă deschisă a Mântuitorului întrebând cine e trădătorul şi dreapta crispată de amărăciune, ca şi variatele şi expresivele gesturi de protestare şi nedumerire ale celorlalte mâini puse în mişcare ca printr-un curent electric, toate redau gama variată a vorbirii prin gesturi. Singur dintre toţi cei din jurul Mântuitorului, Juda, cel cu musca pe căciulă, a amuţit: ţine mâinile nemişcate: stânga imobilizată de surprindere, iar cu dreapta strânge sacul cu talanţii trădării. Pe când toţi se reped spre dânsul, el singur îşi retrage trupul, ca trăznit de cuvintele Mântuitorului. După gesturile respective se poate recunoaşte caracterul fiecăruia dintre apostoli: întrebarea, prin degetul ridicat al lui Toma necredinciosul, resemnarea lui Ion, indignarea lui Iacob cu braţele deschise şi aşa mai departe.
Dar nu numai libertatea gesturilor mâinilor, pe lângă care nu trebuie uitate mişcările expresive ale feţei, asigură superioritate vorbirii libere faţă de aceea din cuşca izolată de la Radio. O mare satisfacţie a oratoriei libere e contactul tacit, dar aşa de înviorător, dintre vorbitor şi ascultători. De la privirea înconjurătoare a asistenţei după primele cuvinte rostite, autorul îşi dă seama de atmosfera simpatică sau ostilă a sălii, aşteptând instinctiv atitudinea potrivită în ţinută şi în vorbă. Şi nu e mulţumire mai mare decât constatare că sala întreagă urmăreşte cu atenţie binevoitoare cuvintele rostite. Căci paralel cu depănarea gândului şi a exteriorizării lui, oratorul adevărat domină, în acelaşi timp, şi cu privirea pe auditori. El vede şi înregistrează cele mai mici mişcări din sală fără ca prin această dublă acţiune vorbirea să fie stânjenită. Fireşte, numai în cazul când autorul nu e sclavul foiţelor, ci grăieşte cu totul liber, emiţând fără sforţare sau penibile ezitări şirul gândurilor sale.
Distractive şi odihnitoare sunt pentru ambele părţi observaţiile exprimate în cursul vorbirii, aşa, de pildă, scuzele de a fi început înainte de venirea în sală a vreunui sau vreunei întârziate ce turbură prin intrarea lor zgomotoasă - sau alte asemenea glume.
Din strânsa legătură dintre conferenţiar şi ascultători, din atmosfera înviorătoare pentru vorbitor nasc adesea, pe nebănuite, consideraţii şi concluzii neprevăzute în programul stabilit de acasă. De aceea, adevăraţii conferenţiari nu pot în prealabil încredinţa hârtiei rostirea lor, căci ea nu e încheiată decât după pronunţare. Adaosurile survenite, pe nepregătite, în cursul vorbirii sunt, în genere, din cele mai fericite, fiind rezultatul gândirii mai concentrate decât chiar în timpul pregătirii conferinţei, când pot fi subjugaţi de părerile altora. Toate gândurile sunt triste şi definitiv nivelate în încordarea supremă expunerii verbale în faţa judecătorilor, altfel decât în izolarea camerei de meditaţie tacită. Apăsătoare, din contră, e lipsa de libertate a gândirii din boxa închisă de la Radio, unde suntem sclavii slovelor fixate pe hârtie şi orice abatere nu e posibilă. Iar încercările unora, prea încrezuţi în puterile lor, de a vorbi liber în faţa microfonului, au dat greş, lipsindu-le elementul principal, contactul direct al vorbitorului cu publicul ascultător. Excelentă este calea prin Radio pentru comunicate, sfaturi de tot felul, istorisiri sau expuneri, chiar ştiinţifice. Convingător şi emoţionant cu greu poate fi, însă, cuvântul împărtăşit prin minunata descoperire a difuziunei mecanice. Ea nu se poate compara cu graiul firesc, ce îi este hărăzit omului, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, negrăitoare.
O satisfacţie ne rămâne, totuşi, oratorilor născuţi care consimt a vorbi la Radio: este răspândirea cuvântului lor în mii sau zeci de mii de ascultători, faţă de numărul limitat al sălilor de conferinţe. Dar tot mai deasa şi mereu perfecţionata întrebuinţare a megafoanelor înlătură şi această deosebire. Numai când printr-un exerciţiu al organelor, auzul va fi disociat de văz, atunci Radioul va triumfa, fără însă a reuşi să înăbuşească oratoria, unul din darurile cu care ne-a înzestrat firea. Căci după vechea Biblie "La început a fost cuvântul", şi de-a pururea el rămâne fără concurent.
Expunerile teoretice de până aci să nu ne împiedice, însă, de a relata şi alte amintiri radiofonice, cum, de pildă, compararea între comunicarea făcută la Radio Berlin şi în alte centre europene, mult mai comode decât cerinţele instituţiei germane. Pentru a se evita exhibiţiile unor bâlbâiţi sau peltici, aşa cum odinioară ne-a fost dat să ascultăm şi la noi, la Berlin se impune solicitatorilor vorbitori un prealabil examen. Eu am fost invitat în ianuarie 1926 în urma conferinţei ce ţinusem la Universitatea din Berlin. Un reprezentant al Societăţii, după ce asistase la conferinţă, m-a declarat scutit de alt examen, fiind găsit radiofonic şi mi-a înmânat un lung program de prescripţii de îndeplinit.
Manuscrisul trebuia depus în trei exemplare, înaintea zilei convenite. Prezentându-mă la ora fixată în splendidul nou Palat din Berlinerplatz, după multe vămuiri am fost prezentat conducătorilor, apoi introdus într-una din numeroasele cabine, corespunzând numărului ce la intrare primisem. Era mică, dar toată căptuşită în lemn şi cu tavanul tot de lemn, în planuri diferit înclinate. într-o despărţitură alăturată era un supraveghetor ce urmărea textul, de la care nu-mi era îngăduit să mă abat. La eşirea din cabină am fost reluat în primire de boy-ul căruia fusesem încredinţat de la intrare. Tot el mă conduse la casierie unde onorariul, cu mult superior celui de la noi, mi-a fost imediat înmânat cu aceiaşi prevenitoare curtenie.
La Paris, desfăşurarea fu cu totul alta. Fui invitat în scris şi fără a mi se cere examen de voce sau a mi se impune alte condiţii şi nici prealabila depunere a manuscrisului. Prezintându-mă la vechiul Minister al Comunicaţiilor din rue Grenelle am fost primit cu o exuberantă amabilitate de funcţionarul respectiv, cu care se încinse o vie convorbire asupra colegilor români, ce-i erau mai toţi cunoscuţi. Apropiindu-se ora 12, ce-mi era fixată şi la insistenţa mea de a nu fi pus în întârziere ne repezirăm la un prim studio, ocupat însă de o repetiţie muzicală. La un al doilea studio o păţirăm la fel. în lipsă de alt local liber fui instalat în faţa microfonului chiar în biroul directorului, între vrafuri de dosare oficiale. Dar de-abia începusem şi fui întrerupt de ţârâitul telefonului de pe alăturata masă directorială, nevoit fiind să-mi părăsesc scaunul pentru a opri aparatul. Intrarea intempestivă a celor care năvăleau în odaie în căutarea directorului mai produse alte turburări. în cele din urmă fui somat să închei de impacientul deputat care urma să vorbească după mine şi care ignora întârzierea cu care începusem şi întreruperile ce întâmpinasem. Cecul asupra Băncii de France fiindu-mi înmânat de prea amabilul şi tot atât de grăbitul casier înainte de începerea conferinţei, putui să părăsesc repede localul, mai toţi funcţionarii fiind şi ei plecaţi la masă. M-am plictisit de efectul ce trebuie să fi produs asupra eventualilor ascultători numeroasele incidente de care a fost întreruptă comunicarea mea. Mi s-a explicat starea precară a instalaţiilor radiofonice prin gratuitatea abonamentelor de atunci. în urma perceperii de taxe, instalaţia pariziană este, mi se spune, la înălţimea celor din alte ţări.
La Bruxelles am vorbit în condiţii şi mai sumare, la un aparat instalat într-o casă particulară, unde lumea forfotea ca la bâlci, cerându-mi-se să reduc la jumătate comunicarea scrisă, ce fu mai mult vorbită decât cetită. Improvizaţie peste tot. Din fericire, în odaia în care vorbeam fiind şi câţiva ascultători vorbirea liberă nu m-a stânjenit.
După cele arătate de pe aiurea, nu pot încheia aceste amintiri decât cu laudele cuvenite instalaţiunilor noastre. Cu plăcere constat că ne ţinem la curent cu cele mai noi perfecţiuni ale acestei minunate invenţii, cu aşa de binefăcătoare rezultate pentru răspândirea civilizaţiei în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Şi totodată trebuie să mărturisesc mulţumirea sufletească ce am resimţit-o de câte ori în regiunile cele mai îndepărtate ale ţării, ori la amintirea de vreuna din comunicările la Radio. Căci ce recompensă mai bună există pentru un vorbitor decât a constata că cuvântul său n-a fost rostit în zadar.
Obligaţi suntem, de aceea, să ne îngrijim cât mai deaproape comunicările menite unui public atât de numeros, pe cât de variat. A nu lua cuvântul în zadar şi a fi pe înţelesul tuturor trebuie să ne fie preocuparea de seamă. Iată ultimul cuvânt al celui mai vechi vorbitor al postului românesc de Radio.