Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Al. Săndulescu 85 de Nicolae Mecu

Nu-mi vine a crede, dar evidenţa constrângătoare a cifrelor mă obligă să o primesc: Al. Săndulescu împlineşte 85 de ani! Când l-am cunoscut în urmă cu vreo patru decenii era în floarea vieţii.
Suferise, cu câtva timp în urmă, o operaţie „pe cord deschis”, într-o vreme când despre asemenea intervenţii, chiar dacă nu se aflau la începutul începutului, se vorbea în şoaptă, ca despre ceva de risc suprem. Îi mai dădeau târcoale şi alte necazuri trupeşti, adăugate celor de natură mai perfidă, ţinând de „dosarul dalmaţian” al fiului unui deţinut politic cu state lungi prin închisorile patriei. Cu toate astea – sau tocmai datorită lor – , l-am simţit ca pe un om dotat cu o mare forţă interioară, materializată în mai multe fapte. Imediat vizibil, un număr de cărţi ce tindea, atunci, spre rotundul 10. Pe urmă, dar nu mai prejos, o atitudine foarte onorabilă în contextul acela în care pericolul (dar şi avantajele!) derapajelor morale creştea pe măsură ce socialismul biruitor încerca să-şi monteze o faţă umană, a „comunistului – om de omenie”– vă mai amintiţi această sintagmă ce dezvelea stupiditatea autorului ei, căci inducea, stringent logic, ideea că există şi unul inuman? În fine, o forţă interioară care ni se transfera şi o consolida solidar şi pe a noastră, a celor câţiva juni cercetători de la Institutul „G. Călinescu” (între ei, Viorica Nişcov şi Mihai Vornicu), pe care şi el, încă tânărul Al. Săndulescu, ne păstorea în realizarea unui proiect de editare a vastei corespondenţe primite şi trimise de Hasdeu, apoi a altuia, o monografie a revistei „Adevărul literar şi artistic”, peste care însă a năvălit „revoluţia”, rezumându-l la un grupaj de studii apărut într-o revistă academică. Cu timpul, cei mai mulţi din ceata noastră au plecat care pe unde: unii au virat spre alte „colective” de cercetare, alţii spre pensie, alţii în fine spre Occident, astfel că prin 1991 rămas-am... singuri noi, Al. S. şi cu mine, continuând colaborarea în redacţia „Revistei de istorie şi teorie literară” (1991-1997), unul ca redactor-şef, celălalt ca secretar (la un moment dat devenit „general”!) de redacţie. Trecut-au alte şiruri de ani, şi „conu Dicu” s-a retras „în pensie”, vorba ardeleanului. Cu timpul, şi-a împuţinat preumblările şi le-a redus la preajmă sau chiar la vatră. Sociabil şi cu vocaţia prieteniei pe viaţă, acum când amicii i s-au prea rărit suferă de o singurătate pe care telefonul nu i-o poate alunga şi nici atenua sensibil. Trecerea timpului şi solitudinea i-au gravat pe chip o austeritate care-i duce trăsăturile şi expresia spre figura însinguratului de la Bucov...
Nu s-a retras însă, moralmente şi spiritual, din agora literară, cum nici din aceea civică. A continuat, ca şi odinioară, să scrie literatură şi despre literatură, şi să se intereseze – cu o participare afectivă din care, confruntat fiind cu moralitatea grădiniţei noastre politice (căci „clasă” e impropriu şi impiu a o numi), nu a lipsit niciodată o indignare robustă, fiindcă nedefetistă şi nejeluitoare. A rămas acelaşi intelectual viu, atent la ce se întâmplă în domeniu şi continuând să-şi aducă el însuşi contribuţia. Când a simţit că vremurile tind să i-o ia-nainte, pe la vreo 78 de ani, şi-a înfrăţit „tăbliţa şi condeiul” (sintagma e a sa, dând titlul unei cărţi) cu tastatura de PC, pe care-şi grafiază articolele şi recenziile destinate revistelor „Apostrof”, „Ex Ponto” şi încă altele. Nu ştiu dacă e un tastator de cursă lungă; nu cunosc, vreau să spun, dacă tot pe acest „suport” îşi gravează şi naraţiunile biografic-evocatoare ori nuvelele şi povestirile pe care le izvodeşte de la o vreme. Căci în ultimii ani Al. S. s-a revelat şi ca autor de literatură, dând la iveală o memorialistică cu totul remarcabilă, în cărţi ce se numesc Efectele dosarului „dalmaţian” şi Tăbliţa şi condeiul, remarcate de comentatori de talia Martei Petreu şi G. Dimisianu. Şi, mai nou, scrie scurte proze de ficţiune, alimentate subteran tot de talentul şi bagajul „referenţial” al memorialistului. Nu miră deloc aceste târzii făptuiri literare ale unui istoric literar, care în tot ce a scris – de la sinteze pe epoci şi de la monografii la studii pe chestiuni particulare – şi-a întovărăşit, pentru cine a avut ochi de văzut, ştiinţa şi disciplina pozitivă cu vocaţia descriptivă şi narativă, de portretizare şi reconstituire epică a faptelor, dând viaţă documentelor până şi în notele şi comentariile, în principiu ţinute de seci, ale unei ediţii critice. Astfel, Al. Săndulescu nu face decât să-şi aducă la suprafaţă şi să-şi valorifice, la locul lor (i. e. în genul cel mai adecvat), calităţi ce i-au fost proprii de la bunînceputul devenirii sale literare, când, elev de liceu şi student, scria versuri adevărate, deloc contaminate şi corupte de norul radioactiv din afară şi oficial al realismului socialist. (Depun mărturie, fiindcă le-am citit.) În felul acesta, de numele lui se leagă de acum încolo şi creaţia memorialistică şi de ficţiune, rotunjind – în chip aşteptat, de altminteri – o operă în care numele Al. Săndulescu rămâne sudat cu o seamă de mari scriitori şi genuri. Când îl rosteşti, nu-l poţi despărţi de numele unor (le redau în ordinea cronologică a apariţiei cărţilor) Topîrceanu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Zarifopol, Rebreanu, sau de concepte ca literatură epistolară, memorialistică, realism, plus o serie de contribuţii la viaţa şi opera lui Alecsandri, Hasdeu, Odobescu, Hogaş, Coşbuc, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat şi atâtor altora.
Nu însă în legătură cu lucrările în sine ale istoricului literar şi editorului în calitate de contribuţii factuale am intenţionat să scriu acum, ci cu spiritul care le animă. Despre exigenţa lor deontologică şi, în genere, morală care la Al. Săndulescu atinge exemplaritatea ţin să spun două vorbe la această aniversară. Seriozitatea şi onestitatea documentării, cultura literară şi echilibrul judecăţilor conferă investigaţiilor sale un foarte ridicat grad de credibilitate, virtute cu atât mai de subliniat într-o epocă a plagiatelor legitimate la nivel înalt şi a lejerităţii cu care sunt parafate nu puţine teze de doctorat de o talie ştiinţifică care discreditează academicul titlu. Şi când, mai cu seamă în primul deceniu postdecembrist, cercetarea istoriei noastre literare recente luase aerul unui tribunal polarizat în apărători fără urmă de spirit critic şi acuzatori agitând tăvălugul unui spirit critic inchizitorial, şi unii, şi alţii surzi şi orbi la contexte şi insensibili la nuanţe. I-am recitit de curând un mic studiu din 1996 (introdus în volumulculegere Constelaţii literare, 1998) despre G. Călinescu cel din primii ani de după 1944, în care iubirea admirativă pentru magistru nu-i obnubilează nicio clipă voinţa şi capacitatea de a disocia, cu o acribie deopotrivă profesională şi etică, între regretabila lui publicistică politică şi cea literară, de apărare a esteticului. Sau, recitindui articolele de după 1948, formulând distinguo-uri ca acesta: „Oricât a încercat să se alinieze criticii oficiale, G. Călinescu s-a sustras dogmatismului, apărând specificitatea artei, idee-forţă pusă nu o dată, pe atunci, sub semnul întrebării”. Acelaşi spirit de moderaţie a gestului şi de cumpănire a lucrurilor, singurul prielnic găsirii adevărului, îl regăsim şi în judecăţile sale politice, articulate pe un fond de asumat, înrădăcinat liberalism şi democratism, care-l ţine la distanţă şi de logoreea populistă şi gregar-naţionalistă, şi de intransigenţa snoabă a „corectitudinii politice”.
La 85 de ani ai săi, Al. Săndulescu a rămas egal cu sine însuşi, primind, în plus, drept „bonus” din partea sporului de ani, patina de înţelepciune a vârstei patriarhilor.
La mulţi ani, iubite prieten!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara