Numărul curent: 50

Interviu:
Al. Husar: "Caracterul dă autoritate sacerdoţiului critic" de Vasile Iancu


Profesorul nostru de Estetică din anul IV de la "Filo" venise de la Universitatea din Cluj. Practic, reinaugurase acest curs la Iaşi, pe care îl predase cu ani în urmă Al. Dima. Acelaşi dascăl, tânăr lector pe atunci, cu un discurs viu, să zicem, necanonic, cu seminarii extrem de captivante - se vedea de la o poştă că e precum peştele în apă - ne-a predat în următorul semestru un curs special Arghezi. O încântare intelectuală. Desferecarea porţilor poeziei acestui genial creator, mai cu seamă, a Psalmilor, i-o datorez acestui profesor.

Născut pe 26 aprilie 1920, la Ilva Mare, fostul judeţ Năsăud, profesorul Al. Husar consideră oraşul în care şi-a făcut studiile liceale, unde fuseseră elevi, cu ceva timp în urmă, Coşbuc şi Rebreanu, drept "mica patrie originară". De altminteri, după absolvirea Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, cu o licenţă la Mihai Ralea, în Estetică, revine tot în acest liceu, ca profesor, slujind catedra patru ani. Până când pleacă la Universitatea din Cluj. în 1959, este chemat la Facultatea de Filologie din Iaşi, oraş în care se statorniceşte pentru toată viaţa. în vremea studenţiei, colaborează asiduu, cu poezie, eseistică, proză, traduceri - la mai multe reviste ("Decalogul", "Meşterul Manole", "Curentul literar", "Albatros", "Tribuna", din Braşov, "Pagini literare", din Turda, "Revista Fundaţiilor Regale", "Voinţa Transilvaniei", "Vestul" din Timişoara etc.). Trec anii în şir fără să mai publice literatură. Debutul editorial îl face târziu (1959), cu o carte de istorie (Dincolo de ruine. Cetăţi medievale). întoarcerea la literatură (aşa se şi cheamă un volum) se produce în 1978. Scrie cărţi de filosofia culturii şi estetică, de critică şi teorie literară, una din ele - Metapoetică. Prolegomene, Ed. Univers, 1983 - primeşte Premiul "B. P. Hasdeu" al Academiei, face multe traduceri, predilect, poezie din literaturile hispanice şi franceză. După 1990, Al. Husar, efectiv, "explodează": câte o carte pe an. Eseistică, poezie, lucrări de filosofia artelor şi estetică, proză memorialistică. Dovadă certă că multe texte au stat la sertar. Mărturisirile sale sunt limpezitoare. De pildă, la Târgul de Carte de la Bucureşti, cu prilejul lansării volumului Anti-Gog, a povestit cum a păstrat manuscrisul cărţii în Arhivele Statului din Năsăud, încredinţat pe mâini oneste. Mai multe despre Domnia sa - un personaj care are o uimitoare tinereţe spirituală şi o insaţiabilă poftă de a scrie - în convorbirea ce urmează.



- Stimate domnule profesor, se spune că şi locul unde venim pe lume are o influenţă asupra personalităţii noastre. Unii contestă această ipoteză. Pe filonul unor vechi precepte, Rădulescu Motru zicea că individul, cunoscându-se pe sine, dar cunoscând şi mediul sufletesc căruia îi aparţine, dobândeşte un reazim puternic pentru activitatea sa. Puteţi evoca secvenţe relevante din acest "mediu sufletesc", atingător cu familia, şcoala, cercurile tinereţii?

- Desigur, şi locul unde ne naştem are un cuvânt greu de spus în viaţa noastră. A arătat-o H. Taine cu strălucire, explicând sensul mediului în viaţa popoarelor şi implicit a indivizilor izolaţi. Aş putea evoca unele secvenţe relevante pe firul sugestiei profesorului nostru Rădulescu-Motru. Ar fi un roman întreg, dar - anticip - un volum cu titlul Note de drum, la care lucrez în fugă de atâţia ani, confirmă această "supoziţie" ce-o avem în vedere, în forme de o complexitate evidentă în atâtea domenii (familie, şcoală etc.).

- în anii şcolarităţii Dvs., probabil că în mediile cu carte se mai păstrau amintiri despre Coşbuc şi Rebreanu. Pentru că aşezarea în care v-aţi născut nu e departe de Hordoul familiei Coşbuc, iar Măgura, unde, o vreme, ofiţerul în retragere Liviu Rebreanu a fost ajutor de notar, este şi mai aproape. Pe deasupra, Liceul din Năsăud, pe care l-aţi urmat, îl absolvise şi Coşbuc, doi ani îl frecventase şi Rebreanu, iar liceanul Husar Alexandru a activat în Societatea "Virtus romana rediviva", în care se afirmase şi viitorul autor al poemului "Nunta Zamfirei". Păstraţi în memorie asemenea amintiri, de ce nu?, şi întâmplări cu parfum de legende locale?

- Da, şi Coşbuc, şi Rebreanu trăiau printre noi, într-un fel, ne erau contemporani. Oameni care-i cunoscuseră ne vorbeau despre ei cu mândrie. Romancierul era cunoscut nu numai la Măgura, ci şi la Ilva Mare, la Nepos (Vărarea) şi mai ales la Prislop, unde trecerea lui lăsase urme. Rebreanu trăia şi prin eroii săi din Ion, unii supravieţuindu-i în carne şi oase. în ce mă priveşte, amândoi au devenit, în fond, mentorii mei. Marea vorbă a lui Rebreanu - "Viaţa omului numai atunci este preţioasă, când urmăreşte un ideal" - a rămas până azi, pentru mine, un memento. Vibrantele versuri ale poetului - "O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor./ Oricare-ar fi sfârşitul luptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator" -, dar şi altele, au fost şi sunt, pentru mine, porunci, alături de cele din Decalogul, învăţat la religie. Mi-aş îngădui să evoc o scenă. Eram în cursul inferior al liceului. Mă încumet, cu un coleg, să particip la o şedinţă a Societăţii "Virtus romana rediviva". "Ce căutaţi voi aici?", ne întreabă unul dintre membrii de drept ai societăţii, elevii din cursul superior. "Lasă-i în pace", intervine profesorul de română, conducătorul, de fapt, al societăţii. Ca mâine, unul dintre ei devine preşedinele societăţii. După câţiva ani, în alegerea preşedintelui, în urma cuvântului meu de mulţumire, profesorul, surâzând, mi se adresează: "Bag seama că te-ai pregătit. După ce ai fost secretar într-a şasea, vicepreşedinte, într-a şaptea, musai, într-a opta urma să fii preşedinte": Vă daţi seama ce onorat eram, când ştiam că unul din predecesorii mei fusese Coşbuc.

- Ce însemna pentru liceanul Husar Alexandru să fie membru al unei societăţi precum, de pildă, "Congregaţia Mariană"? Pe atunci, nu se bătea monedă pe subiectul "societate civilă", însă, am impresia că spiritul civic era mult mai puternic şi nu-l impunea nimeni cu tot dinadinsul...

- Condusă de profesorul nostru de religie, părintele Gheorghe Pteancu, un cărturar de aleasă factură, în biblioteca sa, foarte solidă, având acces elevii liceului, "Congregaţia Mariană" era, alături de Societatea literară "Virtus romana rediviva", un for de cultură şi reculegere. Am ţinut în cadrul ei o conferinţă despre Buna Vestire, care n-a rămas fără ecou în evoluţia mea. Pe lângă spiritul civic, se înfiripa aici un spirit religios - în speţă, creştin - aş spune, azi, oportun, tot mai necesar unei lumi în derivă.

- Dintr-o lucrare bibliografică editată de Biblioteca "Gh. Asachi" din Iaşi, aflăm că în anii studenţiei aţi colaborat la diverse reviste. Prin urmare, aţi cunoscut mulţi scriitori, de toate vârstele şi convingerile politice, unii, poate, mari speranţe, pierduţi apoi în neant, alţii, afirmaţi în anii ce au urmat. Povestiţi-ne, vă rog, despre ei, despre climatul acela, când pe front se petreceau grozăviile care se petrec în război, iar tinerimea intelectuală, "mobilizată pe loc", croia planuri de viitor.

- Alături de marii clasici, ca să zic aşa, pe care i-am auzit vorbind - Rebreanu despre Coşbuc, Sadoveanu despre Creangă, Arghezi despre Eminescu, Ionel Teodoresnu despre sine, cum a scris Medelenii, pe Arghezi l-am vizitat la Mărţişor - i-am cunoscut în cenaclul lui Vladimir Streinu pe Radu Tudoran, Camil Baltazar, pe tinerii Ben Corlaciu, D. Stelaru, Const. Tonegaru, Al. Lungu. Nu eram străin de grupul "Albatros", condus de Raul Teodorescu, la seminarul căruia, alături de Geo Dumitrescu, veneau Dinu Pillat, Marin Sârbulescu, Tib Tretinescu. Legături mai importante aveam cu cei de la "Decalogul", unde, înţelept, Coriolan Gheţie ne era ca un frate. La căminul Asumpţioniştilor, prin Louis Barral, traducătorul lui Eminescu în Franceză, i-am putut cunoaşte pe Gala Galaction, Bazil Munteanu, Em. Ciomac ş.a. Mai aproape, însă, de cei de la "Meşterul Manole", graţie lui Ion Şiugariu, am avut prilejul să-i ştiu îndeaproape, pe Vintilă Horia şi Ovid Caledoniu. Am rămas fidel acestui grup. Ca şi lui Const. Fântâneru, de care mă voi ataşa la "Universul literar". în fine, colegii Teohar Mihadaş, Ion Cutova, Pavel Chihaia, George Maria Prina, Laurenţiu Fulga - inimi mari, inteligenţe ascuţite, spirite subţiri, talente admirabile - întreţin climatul în care m-am format, dacă pot spune aşa, ca scriitor, ca om de cultură. Că unii s-au afirmat în anii ce au urmat, alţii, cum spuneţi, s-au pierdut în neant, a fost poate o suită a întâmplării... Important e însă acel cult al prieteniei care ne-a legat.

- Ce discutau ardelenii din Ardealul ocupat? Existau lideri de opinie în chestiunea teritoriilor "rupte"? Mă adresez acum istoricului Al. Husar, cel care a scris Dincolo de ruine, Lecţiile istoriei, recent, Avem o misiune.

- Ce discutau ardelenii refugiaţi în ţară din teritoriul ocupat, se vede concludent în presa lor. Adevăraţi lideri de opinie, Mălin Boşca, Ion Th. Ilea şi Vasile Netea, originari din zonă, scot revista "Plaiuri năsăudene". Cu o forţă exemplară, susţin drepturile istorice ale românilor. De asemenea, cei din Asociaţia Generală a Românilor Uniţi - AGRU -, din strada Polonă şi cei din căminul Asumpţioniştilor, dacă vorbim de studenţi, arborau o platformă naţională de orizont european. La căminul ardelenilor refugiaţi, majoritatea, dacă nu membri activi, oricum simpatizanţi ai Partidului Naţional }ărănesc, întreţineau, sub scutul unora dintre fruntaşii partidului, o atmosferă de avânt patriotic mai presus de orice interese. Şi la căminul din Matei Voievod 77, se bucurau de atenţie aromânii, dintre care s-au impus colegi ca Gh. Perdichi, Th. Mihadaş, Ion Cutova, Th. Zuca. Nu pot uita studenţii transnistreni, care urmau un al la Universitatea din Bucureşti pentru a-şi continua apoi studiile la Institutul Cultural Român din Odessa, declarat institut de rang universitar. Devenit în scurt timp prieten al lor, m-au invitat la Dubăsari, în Transnistria, unde am petrecut cu ei - cum nu puteam merge în Ardeal - sărbătorile unui Crăciun. Aici, l-am cunoscut pe istoricul N. Smochină, brav luptător pentru cauza Basarabiei, profund impresionat de simplitatea şi omenia lui fără seamăn, vrăjit de graiul basarabenilor, care, având un anume parfum al vechimii, amintindu-mi de verbul lui Neculce şi Sadoveanu, îmi părea o minune a limbii române.

- Domnule profesor, aţi început să vă pregătiţi lucrarea de doctorat cu Lucian Blaga, apoi, înţelegem, cu Liviu Rusu. Vă rog să rememoraţi câteva secvenţe care să dezvăluie personalitatea celor doi cărturari, nu doar în calitatea lor de coordonatori ai tezei.

- O fac nu fără o strângere de inimă, căci nu mă pot extinde aici cât aş dori. L-am cunoscut pe Blaga la conferinţa sa despre Şaguna, la Braşov, aşa cum era: un distins, sobru, sever conferenţiar, dispus nu a seduce, cât a convinge. Apoi, între patru ochi, comunicând de la om la om... Blaga trăia acum tăcut şi rezervat. Traducător din lirica universală, a fost primit cu elan la lansarea volumului său de tălmăciri. Ceea ce puţini ştiu, asistat de colegii săi de serviciu, care-i făceau norma spre a-i asigura timpul liber la Biblioteca Academiei din Cluj, traducea aici din Goethe, în biroul numit până azi "bârlogul lui Faust". După ani de tăcere, Blaga s-a bucurat de un succes considerabil vorbind despre Titulescu, pe care-l cunoscuse ca diplomat, înainte de a fi promovat la catedră. A fost un triumf. în sala de conferinţe a bibliotecii, a venit atâta lume încât conferinţa a trebuit repetată, cu auditoriul pe scări. La aniversarea sa, într-o sală de curs, Liviu Rusu a vorbit despre Blaga cum nu se putea vorbi mai frumos. Am cunoscut atunci omul dând glas unei mari prietenii.

- După câte îmi dau seama, din mai multe texte ale Dvs., dar şi din conferinţe publice, pentru Al. Husar un reper înalt rămâne Tudor Vianu. Vă întreb, pentru că într-o anchetă a revistei "Cronica" de prin 1982, la întrebarea "Ce apreciaţi la un critic", aţi răspuns: "Apreciez, mai ales, caracterul. El, caracterul, dă autoritate sacerdoţiului critic".

- Cum să nu recunosc un reper înalt în Tudor Vianu? Inevitabil, a devenit mentorul meu. Dincolo de prelegeri, ne-a lăsat lecţii de-o caldă urbanitate, de-o rară moralitate. De sărbători, ne invita la el acasă. Fuma "regale" cu carton. Beţi tutun?, ne întreba. Ne oferea un vin uşor, purpuriu, fin, ne vorbea despre Rebreanu şi Macedonski, despre Sadoveanu... Imita vocea lor, surprinzător pentru noi, şi evoca scene de cald umor, într-o atmosferă de calm şi bună dispoziţie tonifiante. După trei ani, eram în Bucureşti, într-o deplasare. Spre bucuria mea, se anunţa la Ateneu conferinţa sa despre Voltaire. Sincer să fiu, eram curios să văd cum evolua în contact cu marxismul. Spre satisfacţia noastră, conferinţa sa se strecura prin marxism discret, subtil, cu eleganţă şi competenţă, fără nici un citat, fără nici o aluzie, o impunătoare, cel puţin, în acel context, demonstraţie de forţă şi demnitate intelectuală. Mărturie a unui caracter.

- La universitatea işeană ce caractere mari aţi întâlnit?

- N-aş ezita o clipă să invoc numele unor dascăli ca pedagogul Ştefan Bărsănescu, psihologul Vasile Pavelcu, filosofi ca Ernst Stere şi Petre Botezatu, filologi ca Gh. Ivănescu şi Şt. Cuciureanu, etnologi ca Petre Caraman. Despre acesta din urmă: n-am cunoscut, sincer vă spun, un om mai puternic din punct de vedere moral. Un adevărat stâlp al înţelepciunii, un caracter prin excelenţă. Unul dintre puţinii oameni fără pată, aş zice, a fost Th. Simenschy, în acelaşi timp, un savant, foarte puţin cunoscut, un poet, un spirit în care se îmbinau organic filosofia şi arta, care ne-a lăsat o operă ce-l situează alături de marii înţelepţi ai umanităţii. Masivul său Dicţionar al înţelepciunii, selectând din 420 de autori 680 de opere, în 14 limbi, pe lângă traducerile sale din literatura sanscrită şi persană, din filosofia greacă, latină etc., rămâne un monument al culturii noastre, demn de o tradiţie renascentistă.

- O întrebare ce ţine mai mult de o curiozitate personală. I-aţi cunoscut pe Lucian Valea şi Th. Mihadaş, scriitori din generaţia Dvs., care au fost, o vreme, profesori la Liceul Năsăud, amândoi foşti deţinuţi politici. Ce relaţii aţi avut cu ei?

- Amândoi sunt scriitori consacraţi, fiecare cu un loc în literatura română, din nefericire, plecaţi în lumea umbrelor. Tatăl poetului Lucian Valea, iubitul învăţător Alexandru Astaluşiu, mi-a fost dascăl în clasa I-a primară. Ne căţăram împreună prin copaci. Mutaţi între timp, ne-am pierdut urmele. Ne-am revăzut după ani la Braşov, unde el, un zeu al cetăţii, electriza acum săli arhipline ca un alt Goga al vremii cu poezia sa inspirată din drama refugiului. A fost un excelent orator. Luat în braţe de critica timpului, de scriitorii lansaţi, un răsfăţat al destinului, scotea o splendidă revistă de poezie cu titlul "Claviaturi", în societatea lui Gherghinescu-Vania, care domina viaţa literară a oraşului de sub Tâmpa. Un viraj prompt, cert, nu fără suport politic, l-a adus în Năsăud ca inspector şcolar. Asista la orele noastre şi ne analiza în şedinţe, intransigent în viaţa publică la un nivel fără replică. Ce s-a întâmplat, ce nu, la un moment dat a dispărut din mijlocul nostru, ca să auzim că a fost arestat "pentru trecutul său". Eliberat după câţiva ani, a publicat rapid câteva volume de versuri, cu acelaşi succes la public, simpatic, iubit de colegi. Amintesc şi cariera sa didactică la Bacău, Timişoara, Botoşani, Darabani, cu toate avatarurile ei. Şi după mutarea sa în Ardeal, la pensionare, venea tot la şedinţele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, unde cuvântul său stârnea aplauze frenetice. Ne-a părăsit înainte de vreme. Ce s-a ales de frumoasa lui bibliotecă, de bogata sa arhivă? Dumnezeu ştie... Mihadaş, un om extraordinar, a fost poate cel mai interesant om pe care l-am cunoscut în viaţă. înzestrat, generos, săritor, disponibil, antrenant şi antrenat în viaţa publică, în acelaşi timp, neliniştit, complicat sufleteşte. Un tip dostoievskian, aş zice, cum se considera el însuşi, unul din cei mai chinuiţi sufleteşte în vremea sa, confirma în forţa şi grandoarea ei zodia Scorpionului. L-am cunoscut în căminul studenţesc din Matei Voievod 77, în nesfârşite discuţii, pe coridoarele lungi, în spălător, seri întregi, la cursurile şi seminariile lui Vianu sau Mihai Ralea, la Ion Petrovici. Ne plimbam cu aceleaşi fete şi o vizitam pe colega noastră Lydia Eden, o adevărată M-me d'Epinay a noastră, neuitată colegă cu care ne-am întâlnit peste ani la Viena... După absolvire, Mihadaş a intrat în partidul lui Ralea, apoi, se pare, în Frontul Plugarilor, a primit un post de referent de presă cu două gradaţii în Ministerul Naţionalităţilor Minoritare, unde era fostul nostru profesor Vlădescu-Răcoasa. De unde până unde, când m-am întors la Năsăud, spre surprinderea mea a zis: Vin şi eu! Şi s-a stabilit la Bistriţa, ca profesor de liceu. îi fac o vizită. Eram la Gewerbeverein (Casa Poporului) la o bere, amândoi, când, la un moment dat, pe aleea din parcul de alături trece un cârd de eleve. Discret, îmi arată între ele pe Zoe, care - în ultima clasă de liceu - va deveni în scurtă vreme soţia lui. La o şedinţă a corpului didactic, Mihadaş ia cuvântul şi foarte pornit insultă un om politic din prezidiu. Toamna nu mai este numit în învăţământ. Nu ştiu prin ce întâmplare, cunoaşte un grup de turci sau aromâni din Dobrogea, care făcea negoţ cu lemne de Rebrişoara, duse la Constanţa. Aici, el veghea transferul lemnului în vagoane. Intră în legătură cu un căpitan Bodiu, care, împreună cu câţiva oameni din partea locului, o făcea pe partizanul. Căpitanul ăsta venise cu Divizia "Tudor Vladimirescu". în scurt timp, de la Cluj soseşte o coloană de vreo 30 de maşini. S-au făcut multe arestări. Căpitanul a fost şi el ridicat. Nu mult mai târziu, eram la Bistriţa, într-un grup de colegi, după o şedinţă. Mihadaş perora printre noi, la o bere. La un moment dat, un fost elev de-al nostru îi zice că este chemat până afară de un necunoscut. Un alt elev mi-a şoptit: "Acum o oră, pe domnul Mihadaş l-au dus la Securitate". Nu l-am mai văzut şapte ani. După ieşirea din închisoare, ne-am revăzut la Cluj, la Bistriţa, la Dej. Despre Mihadaş ţin să scriu curând aşa cum se cuvine.

- într-un interviu luat profesorului Al. Husar, la împlinirea vârstei de 70 de ani, ziceaţi ceva frumos, ca un cinstit "uvrier", apropo de cum vă petreceţi timpul. Mai trageţi şi acum, cu aceeaşi râvnă, zile în şir, "ca un tâmplar la rindea"?

- Da, domnule Iancu, şi azi, cu peana în mână îmi caut liniştea în muncă, dând viaţă unor mormane de fişe adunate în cursul vremii într-o casă de fier ce-o aveam la Năsăud, ferită de ochi străini sau ostili. Am îngropat în aceste hârţoage zile şi nopţi de trăire autentică, de meditaţii şi renunţări, care-şi aşteaptă o expresie definitivă în munca mea de azi. Ea curge încet şi n-o pot mâna în grabă, dar - bine ştiu - este o vorbă: "De apa care curge încet să-ţi fie teamă, că-i adâncă".

- Vă mulţumesc pentru colocviala întrevedere şi vă dorim mulţi ani cu sănătate şi cu spor la... rindeluit.