Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Aici şi aiurea de Marina Constantinescu

Nu foarte de mult am văzut Între noi e totul bine, spectacol pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Naţional din Bucureşti. O seară de iarnă geroasă, cu nămeţi imenşi şi muţi de jur împrejur...

M-am dus spre casă cotropită de stări şi de amintiri. Şi de tăcere. Îmi auzeam paşii scîrţiind pe zăpada îngheţată. Purtam nu doar atmosfera unui spectacol, ci obsesia poveştilor de familie pe care Afrim le caută în mai toate textele pe care le montează. Noi sau foarte noi, puţin cunoscute la noi sau chiar deloc. De-a lungul anilor, a pus în circuitul teatral şi afectiv piese sau dramatizări care vorbesc, în limbaje foarte diferite, despre relaţiile dintr-o familie. De aiurea. Sau, tot atît de bine, de aici. Despre legături primejdioase, despre durere şi anomalie, despre ce-i desparte pe protagonişti şi despre ce anume, în modul cel mai ciudat, îi ţine împreună, despre iubire şi suferinţă, despre incompatibilităţi şi alienări, despre „insuportabila lejeritate a fiinţei”. Orice poveste este impregnată de inedit, dar şi de locurile comune. De dulce şi de amar. De ceva normal şi de patologic. Şi aproape mereu, regizorul pleacă pe drumul spectacolului de la ce pare banal, recognoscibil, al tuturor dintre noi, spre ce face textul unic şi particular. Din cea mai concretă realitate te desprinzi, la un moment dat, spre ireal, spre lumi halucinante, spre fapte şi întîmplări ce răstoarnă spectaculos o situaţie, un dialog, o replică. Aşa e Între noi e totul Bine. Dar şi Boala familiei M, Herr Paul, Fetiţa din bolul peştelui auriu, Tihna, De ce fierbe copilul în mămăligă, Cînd ploaia se va opri, joi.mega Joy, Miriam W, Avalanşa... De cincispezece ani sau mai bine duc şi eu amprenta personalităţii lui şi a tărîmurilor ficţionale în care am poposit, unde am vibrat, m-am uimit, am plîns şi am rîs în hohote. Ca în copilărie sau în adolescenţa mea strecurată prin fragmente de vieţi, de averi pierdute, de însoţiri de neînţeles, prin tăceri, reproşuri, iubiri devastatoare, prin ritmuri de tango şi văluri de fum şi alcool, prin întunericul dens al comunismului care nu a putut orbi felul în care clanul familiei mele a văzut lumea, realitatea, evadarea. În ludic. Ca unică salvare posibilă. Straturi de emoţii. O mie şi una de nopţi în care am zburat peste bariere, obstacole şi frontiere în căutarea identităţii, a înţelegerii şi acceptării destinului.

De ce ne-am născut aici?... este întrebarea ce se zbate vreo două ore în piesa polonezei Dorota Maslowska, tradusă minunat de Sabra Daici. Dar este şi întrebarea pe care mi-o puneam ani în şir întruna cu fratele meu, mult înainte de ’89. Şi, din păcate, şi astăzi. Maslowska este mai tînără cu peste cincisprezece ani decît mine. S-a născut în 1983. A prins coada comunismului într-o ţară diferită de a mea, în care a existat „Solidaritatea” şi spiritul ei. Comunismul are, însă, trăsături comune. Tuşe ce rămîn pe chip, în reacţii, în ticuri verbale, în tot ce a fost această gaură neagră ca semn al aberaţiei absolute. Generaţia tînără şi foarte tînără simte acut întrebarea „de ce m-am născut aici?”. Ca pe o încercare. Ca pe o lovitură umilitoare a destinului. Poate şi de aceea, tot ce se întîmplă în acest text, în acest spectacol mi se pare greu de dus. De multe ori, cînd o anumită temă este apăsătoare, Afrim ocoleşte în spectacol, o vreme, impactul frontal. Ca să nu devină nici un accent prea tare, să nu capete nuanţe melodramatice, Radu Afrim apelează la un metalimbaj. La o atmosferă de halucinaţie, de transă în care se pot petrece lucruri, intrări, ieşiri suprarealiste, în care apar şi dispar personaje, gesturi, muzici, în care nu neapărat se leagă între ele elementele unei construcţii. Pînă la un punct, rămîne o nelinişte. Un soi de ludic supradimensionat. Ceva mai degrabă uşurel, de neasamblat. Undeva în Polonia comunistă sau oriunde în România din anii ’80, trăieşte o familie foarte săracă. O familie sub semnul femininului a trei generaţii. Fată, Mamă, Bunică. Codul lingvistic are clişeele lipsurilor dintr-o ţară comunistă. În care am trăit. Dar şi acela al fericirii mărunte ce vine dintr-un rebus, chiar şi rezolvat, recuperat din tomberoane, dintr-un colaj vestimentar şi nu numai format din resturi de haine, sacoşe, cărţi de joc, colanţi, costum de baie, şosete, şezlonguri, intenţii, frînturi de drumuri şi poveşti. Fiecare personaj aduce un tip de comic în această fantasmă. Care uşor, uşor se transformă, cu totul, într-o comedie neagră, cinică, sarcastică. Pas cu pas regizorul şi trupa lui înaintează spre registrul grav, spre durere, spre problematica unei lumi absurde pe care o purtăm în noi şi o transmitem. Genetic. Tarele ţîşnesc, rînd pe rînd, ca din nişte recipiente ce abia au suportat capacul. Undeva, la marginea universului, o Fetiţă metalistă este prizoniera unei lumi sărace, la propriu şi la figurat. O singură cameră este spaţiul suferinţei, umilinţei, a lipsurilor, a convieţuirii unor femei singure, ce cară după ele eşecul şi nefericirea. Nici urmă de bărbaţi în garsoniera lor... şi nici la malul mării reci, poloneze. Pe stînci, doar năluci. Ca şi în filmul care se pregăteşte pentru a se turna şi proiecta undeva într-o bulă, într-o lume paralelă, a vedetelor de carton, pline de fiţe, droguri, interviuri. Nu există graniţe, de la un punct încolo, între cele două tărîmuri. Nici între vis şi realitate. La un moment dat, m-am simţit captivă a trecutului, a întunericului din cuvinte, din noi, a imposibilităţii de evadare. Neputinţa... ce sentiment oribil. Cît de bine, de puternic articulează Afrim universul mic, cotidian din bula unei familii. Sordidul şi derizoriul. Clişeele de tot felul. Aceleaşi ritmuri, parcă aceleaşi situaţii. Ca într-o proiecţie defectă.

Poate mai puţin spectaculos ca Tihna, un spectacol excepţional al lui Afrim făcut în stagiunea trecută la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş, mai puţin stufos şi complex, mai puţin complicat, „Între noi e totul bine” este pus perfect sub semnul performanţei actoriceşti. Ca şi „Tihna”. Un spectacol mare, absolut răvăşitor. Greu, dens, cu un ritm ce înghite şi respiraţia. Cu o trupă care funcţionează ca un mecanism impecabil. Cumva, în spectacolul de la Naţionalul din Bucureşti, se întîmplă în mic ce capătă dincolo o anvergură umană şi socială de calibru. Deşi cronologic, Tihna e prima. Îl privesc pe Marius Manole în Bătrînica apatică. Mă rog, numai apatică nu e în interpretarea lui. Fiecare detaliu, fiecare pas, fiecare înaintare în scenă spre poveste, spre „celălalt” este construită, elaborată cu maturitate, cu o plăcere enormă de a fi înăuntrul unei stări. Rigoare şi concentrare. Detaliile se nasc unele din celelalte cu voluptate. Personajul lui, ca şi celelalte, poate fi uşor etichetat, catalogat. Dar, dedesubt, musteşte un „saft” consistent, care te atinge, pe care îl recunoşti ca şi cînd ai face parte din el. Dedesubt este Clovnul trist... Ascunsă sub o perucă, nici femeie, nici bărbat, sau puţin din amîndouă, deplasîndu-se cu cadrul, Bunica lui Marius Manole domină prezentul şi trecutul Fetiţei metaliste. Şi nu doar al ei. Atrage ca un magnet dialogul, devine centrul unui univers. Şi, poate, declanşează imaginaţia eliberatoare a Fetiţei. Dorina Chiriac, cred că pentru prima oară pe o scenă a Teatrului Naţional din Bucureşti, este din lumea lui Afrim. Fetiţa metalistă, inocentă şi nu prea, înregimentată şi nu prea, cu o expresie albă întipărită pe faţă şi în ochi, străbate ca într-o stare de amorţire straturile comunismului şi ale familiei ei. Declarativă, oarecum rebelă, Fetiţa Dorinei Chiriac este „Inadaptat”-ul personaj la vremea comunistă. Ochii mari rămîn aşa mereu, uimiţi, zgîiţi la umbrele balaurului sovietic, la tot ce a început pentru partea estică a Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ochii Dorinei Chiriac au un discurs secund. Vorbesc fără cuvinte. Ce nu se poate rosti, ce frica anulează, ce este interzis, spun ochii ei. „De ce?... Pînă cînd?”... Ca ochii plini de spaimă, admiraţie şi năuceală ai Giuliettei Massina din La strada. Acolo se înghesuie o lume. Care este şi a mea. Ca şi a lui Manole. Ca şi a Lilianei Ghiţă(Halina), o Mamă singură, semidoctă, rătăcitoare prin resturile fericirii din tomberoane. Ca şi a Nataliei Călin(Bozena), Mătuşa grasă şi caraghioasă, cu sarea şi piperul la îndemînă în guşă şi în sacoşa cea de toate zilele comuniste, care pare că nu ştie mai nimic dincolo de şabloane de limbaj şi care, în fapt, pune mereu punctul pe I-ul existenţial. În Hoţi, Afrim pune luminile puternic pe o personalitate cu totul specială ca a actriţei Natalia Călin. Cred că nu a mai făcut-o nimeni pînă la el. Iar ea se revarsă în zeci şi zeci de nuanţe, într-o stilistică pe care o îmbogăţeşte, altfel, cu Bozena. În „poloneza” lui Afrim nu îţi poţi lua privirea de la apariţiile lui Istvan Teglas, de la senzualitatea unui corp care îşi ascunde şi îşi dezveleşte provocator( ca în scena extraordinară a Robertei ce iese, parcă, dintr-un cocon) simţirile şi simţurile, expresivitatea, puterea unui gest, al unei pulsiuni.

În toată dizarmonia din piesă, intenţionat accidentată, de nelipit, de nepus cap la cap, ca şi accidentele istoriei şi ale destinului, există o armonie perfectă în convieţuirea acestor actori, mari, în povestea lui Afrim, a Dorotei Maslowska, a noastră cei ce ştim sau nu ce a fost, cîndva, pe aici. Sau aiurea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara