Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Șah și umbre de Marius Miheţ

Lumea e așa cum o vedem, dar n-o vedem toată”, spuneau înțelepții satului. Dacă vibrăm atenți la tâlcul zicerii, nu mai e loc de buna uitare. Îți vine a crede că trezirea din amnezie se petrece tulburător. Așa și rostul basmelor. Sub aparenta lor delectare, ele clatină totul, dacă sunt citite ideal. Nu degeaba, G. Călinescu zicea că într-un basm totul e simbolic și universal. Pornind de la asemenea vorbe simple și enigmatice, Ligia Ruscu desfășoară în cel de-al doilea roman al ei un întreg arsenal de posibilități. O căutare începe ca un basm ce se pliază apoi tot mai hotărât pe structura unui fantasy istoric.
Debutul ei cu O dimineață de vânătoare (2014) demonstra cum se pot scrie cu naturalețe aproape 600 de pagini despre anii treizeci din secolul fanariot. Și nu oricum. Ci cu forță narativă, cu talent de autor egal echipat pentru narațiunea alertă, detectivistă și de suspans, dar și pentru descrierea realist-psihologică a epocii. Tot ce ajunsese până la noi din epoca inglorioasă politic și social se transforma în cartea Ligiei Ruscu în cu totul altceva. Ironică, punând în cumpăna politicii și istoriei scindate un personaj feminin, autoarea cultiva subteranele epocii românești după croiala ce afirmă noua putere socială. Emanciparea se derula, în viziunea scriitoarei, deodată cu avântul conspiraționist al bonjuriștilor, filtrând sensibilitățile cu sentimentul unei puteri inedite. Femeia modernă din O dimineață de vânătoare, că ea se numește Julie Negru, Natalia Resa sau, mai ales, Sofia Scriban, dovedesc că lumea se schimbă datorită implicării lor în strategiile politice și înscenările sociale ale vremii. Nicio clipă Ligia Ruscu nu cădea în ispita unui bovarism înecăcios. Dimpotrivă. Îl precipita în dialoguri acide, într-un policier sentimental și politic din care cititorul iese convins de ruleta unui destin migălos construit.
Nu altfel se petrec lucrurile în O căutare. Așa cum spune titlul, citim tot un quest plin de suspans. De astă dată, plasat la frontiera dintre mai multe tipuri de fantasy, de la cel low, cu elemente familiare, la cel eroic și plonjând adesea într-unul dark, întunecat. În centru e crăișorul Șandru, fiul craiului Șoim, care află că nu va urma la tron, ci vărul Păun, dar că și așa lucrurile pot lua turnuri nefavorabile, chiar periculoase. Va porni, așadar, căutarea familiei adevărate, împreună cu Vrabie, un fiu de țăran fascinat de legende, și de mai-marele grajdurilor, Gruia. La cei 17 ani, Șandru preferă reveria poveștilor în locul învățăturilor specifice unui viitor domnitor, așa încât, schimbare bruscă de destin capătă structura unei inițieri ce pare nesfârșită. Din câte se pare, acest tom va fi continuat cu întoarcerea lui Șandru, odată cu încheierea inițierii. Până atunci însă, cititorul este purtat prin numeroase peripeții, care mai de care mai derutante.
Trebuie spus că Ligia Ruscu așază sistematica basmului literar românesc în imaginarul larg al cărților lui George R. R. Martin, Neil Gaiman și J. R.R. Tolkien, imaginând de la un cap la altul teritorii simbolice cu alcătuiri specifice. În plus, o hartă exactă întâmpină cititorul chiar la debutul cărții. Firește că se pot găsi ample corespondențe, unele orbitoare, cu eroi din cărțile autorilor amintiți, dar nu asta contează. Ligia Ruscu întreține toate lumile în marginile imaginarului autohton, de la vrăjitoaresolomonari, la iele-zâne, mușatini, spiriduși, scorpii etc. Nu vă lăsați înșelați de această poveste cusută cu tivuri de basm. E o aparență cu adevărat copleșitoare. Așteptați ca Ligia Ruscu să dezlănțuie torentul de contrargumente și să elibereze jocul măștilor!
Cele două cărți ale ei se încrucișează pe teritoriul unui tribunal invizibil, în care personaje ca niște avocați experimentați – chiar dacă nu se vede dintru început – cu discursuri bine țintite, izbutesc să încurce și să supraetajeze adevăruri până ce cititorul renunță la rațiunea detectivistă și se lasă în seama retoricii câștigătoare. În O dimineață de vânătoare, lumea se distribuia în astfel de centre de putere, din care cea a femeilor, subterană și ocultă, ieșea la suprafața societății prin tuneluri politice și intrigi conspiraționiste ce depășeau impresionant condiția cunoscută în epocă. Aici coborâm și mai mult înapoia timpului istoric, atunci când mitul încă nu se prăbușea sub greutatea începutului Istoriei.
În ultima parte a romanului se refac și explodează toate adevărurile, fără excepție prinse în dialoguri tensionate, pline de miez, din care ai impresia că ieși fără a fi deconectat nimic. O calitate esențială a romanului vine tocmai din felul cum Ligia Ruscu sapă în dialoguri ample psihologii, cu raționamente desprinse parcă din lumea șahului. Totdeauna strașnice, prinse în corolare nu mai puțin robuste, împinse convingător în fața cititorului. Răsturnările de situații și densitatea dialogurilor rămân punctele forte ale acestei scriitoare ce dă senzația că poate scrie cu lejeritate, niciodată plictisitoare, mii de pagini.
Noi nu am avut în literatura noastră ceea ce Jonathan Black a numit școli ale misterelor. Societățile secrete au rămas închise în misterele ielelor, ale frumoaselor ori zmeilor. Nimeni nu și-a bătut cu adevărat capul de ce și cum au dispărut. Cert e că întotdeauna un erou, oricât de naiv, era în stare să distrugă o întreagă ordine malefică. Cum așa? Să fie doar intenționalitatea autorului? Doar filiera moralizatoare a basmului? Interogația creștină? Numai acestea să rămână? Nicidecum. Istoria, așa cum o gândește Ligia Ruscu, aparține exclusiv puterii. „Ești un norocos!,” constată exasperată Frusina, șefa vrăjitoarelor din O căutare; iar Șandru-sburătorul nu pricepe, deși inițierea lui se încheiase prin crima unui geamăn spiritual. De la Eco știm că istoria este teleghidată de societăți secrete, chiar dacă nu cu sens întăritor, dar ca efect halucinatoriu în plan social, strategia i-a reușit. În O căutare, doar uriașii, dispăruți, nu mai pot influența (proto)istoria. Încolo, de la solomonari, mușatini și sburători, până la oamenii simpli, puterea se preface din altă parte.
În O căutare, Ligia Ruscu preia ideea conducerii unei lumi din umbră ca formă de putere autentică, deci cu toate șansele să-și păstreze indestructibilitatea și eficiența misterioase. Scriitoarea debuta scenariul acesta al ciocnirii lumilor din umbră cu un artificiu: imposibilitatea discernerii între adevăr și poveste. Când realul secundar, fantastic, preia întâietatea, când „nu toate poveștile sunt minciuni” și „adevărul are un preț”, atunci numai începe competiția de identități. Intenționalitatea merge spre adevărul din spatele legendelor, acolo unde Începutul, răstălmăcit și mistificat, arată că totul gravitează în jurul pasiunii și libertății, dar și că esența se dobândește prin căderea măștilor. Adevărata inițiere nu este zborul, nici lupta, ci asumarea puterii din umbră – știința cârmuirii. În labirintul de mituri și geneze contestate, Șandru descoperă alături de cititori că ceea ce vedem e minciună și că adevărul nu mai contează după ce se arată mereu drept un alt chip al minciunii. Noua problemă vine taman din revelație. După contestări în cascadă ale adevărului, nimeni nu se mai bizuie pe el.
Și-atunci ce rămâne? Dincolo de labirinturile fantastice, O căutare validează altceva. Anume, faptul că istoria este fabricată de inadaptați. Ei sunt mecanicii, tot ei sabotorii. Mugea, Milostiva, Zora, ca și Soare, Șandru, Frusina și chiar Vrabie, că sunt mușatini, zâne, solomonari sau simpli țărani, ei se deosebesc prin gena lor rebelă. Îi diferențiază inocența sau puterea obscură, sacrificiul și infirmitățile.
Ceea ce surprinde în acest roman este capacitatea Ligiei Ruscu de-a infiltra politicul, cu toate etapele lui (alianțe de culise, discursuri, alegeri, ideologii, trădări, diplomații etc.), în lumi care altminteri îl exilează dintru început. Cu alte cuvinte, ea creează cu nonșalanță, chiar în mijlocul magicului, niveluri politice solide, cu baze ce sporesc între faldurile fantastice. Aici remarcăm personaje cu corespondenți mai celebri, precum Trohin (o „Yara Greyjoy”) sau Peri-Ruslan (un „Littlefinger” autohton) sau Lina (o „Arwen”) și așa mai departe. Inexistența politicului ar fi dat narațiunii unicul impuls de-a lungi un basm pe calapodul unui fantasy ce riscă să devină plictisitor. Sau redundant. Oricum, faptul că Ligia Ruscu ramifică pe 400 de pagini mistere nu se salvează până la capăt cu excelentele depoziții din final, ce răstoarnă fără greș logica ansamblelor. Ce vreau să spun e că, dacă primul roman păstra în permanență un echilibru dintre narațiune și psihologie, în O căutare povestea dospește prea mult în dauna densității realiste, psihologizante. Însă, dacă există o continuare a volumului, atunci sabotarea discursului din acest volum poate avea o justificare.
O căutare are toate argumentele pentru a câștiga un pariu pe termen lung pe teritoriul sărăcăcios al trilogiei fantasy românești. O scriitoare polivalentă, care face din plăcerea scrisului o speță rezolvată de șahiști.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara