Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Agreabila uşurătate a fiinţei de Angelo Mitchievici

Toni Erdmann (2016)

Regia: Maren Ade; Scenariul: Maren Ade; Cu: Peter Simonischek, Sandra Hüller; Genul filmului: Comedie, Dramă; Durata: 162 minute; Premiera în România: 21.10.2016; Produs de: Komplizen Film; Distribuit în România de: Micro Film.

Toni Erdmann, comedia dramatică a lui Maren Ade, care în treacăt fie spus s-a bucurat de succes nu numai printre criticii de film, atinge un punct nevralgic al lumii hipercivilizate în care uneori convieţuim disciplinat până la autism şi alienare. Şi o face într-un mod simplu şi creator deopotrivă, oferind o perspectivă ironică, un orizont al evadării din capcana sofisticată construită cu migală în aceste termitiere postmoderne şi postumane, corporaţiile. Ines (Sandra Hüller), o femeie între 30 şi 40 de ani, lucrează pentru una dintre ele pe o poziţie ierarhică avansată, cu ambiţii de înălţimi şi mai ameţitoare. Are întregul arsenal necesar succesului aşa cum îl configurează spiritul corporatist: competitivitate, ambiţie până în ultima celulă a firii, inteligenţă organizată, seriozitate nemţească, duritate, rezistenţă în proiect, nicio familie care să o abată de la Marele Plan, niciun prieten autentic care să-i inducă autoscopii, un erzaţ de viaţă personală cu care tencuieşte interstiţii episodice colaterale Marelui Plan, sex funcţional de funcţionar îndeplinind roluri sociale şi fiziologice. Ines se află în faţa unei noi provocări, trebuie să prindă un contract, ceea ce înseamnă că trebuie să capteze prin orice mijloace atenţia unui CO al unei alte corporaţii, om complicat şi rece ca o reptilă, cu o soţie rusoaică, decorativă şi de o mediocritate agreabilă, pe lânga care primeşte însărcinarea de a o acopania la shopping. Acţiunea are loc în România, ceea ce pentru spectatorul român adaugă o motivaţie suplimentară; mediile frecventate sunt departe de cele revendicate de minimalismul autohton al ciorbei leorpăite zgomotos în bucătărie, a maieului cu păr pe piept şi a capotului cu bigudiuri. Universul corporatist este transnaţional şi configurat în spiritul corectitudinii politice, cei care fac parte din el sunt oameni dresaţi corespunzător, la standarde internaţionale, vorbitori ai mai multor limbi străine, călcaţi şi apretaţi, duşi la spa şi la jet parties, alimentaţi în regimul bufetului suedez şi al cocktailului, socializând în regimul „călduros” al team building-ului şi al cluburilor de noapte, cu o diplomaţie elastică de contorsionişti mulaţi pe target sau cu termenul corespunzător utilizat pe „obiectiv” (eng. focus). În tot acest mediu alcalin în care nu e loc pentru mărunţişuri, pentru reverii, pentru afecte şi distrageri, pentru tabieturi şi glume neconvenţionale, pentru râsul autentic, pentru prietenie şi compasiune pică precum nuca în perete cel mai nepotrivit mesager al unei alte lumi, mai vechi şi pe cale de a fi uitată, pe numele lui de scenă Toni Erdmann (Peter Simonischek), nimeni altul decât tatăl sus-numitei Ines. Toni Erdmann este un om fără o ocupaţie precisă şi spre deosebire de cetăţenii universului corporatist, fără „focus”. Mai precis, Toni Erdamnn are un păcat capital, este profund neserios. Toni Erdmann aduce în acest univers al rigorismului înţepenit şi uniform în care fiica şi-a transformat ucenicia în mucenicie profunzimea versatilă a comicului, dezinhibarea bucuriei de a trăi, trivialitatea sănătoasă a râsului izvorât din conştiinţa efemerităţii. Pentru a intra în pielea personajului Toni Erdmann, tatăl îşi pune o proteză dentară care îi conferă un prognatism artificial, un fel de zâmbet dinţos amuzant şi o perucă cu un neverosimil păr maro care îl face să arate ca una dintre programatic neţesălatele vedete pop. Invitat la Bucureşti îi aduce lui Ines de ziua ei o răzătoare de brânză. Sfătuit de acasă cum să se comporte în mediile rarefiate ale acestei high society corporatiste, Toni Erdmann intră în conversaţie liberă pe teme diverse în spiritul taclalei, e familiar şi nonşalant cu tot felul de monştri sacri ai universului corporatist, are umor, chiar dacă umorul său nu e înţeles întotdeauna, spre exemplu, când mărturiseşte că şi-a angajat o fiică surogat care să-i facă prăjituri, încalcă tabuuri cu dezinvoltura cu care un maidanez stropeşte pneurile unui Ferrari. Sfârşeşte prin a-şi exaspera fiica, revoltată de stilul jemanfişist-provocator al tatălui care calcă în străchini deliberat, dar şi cu o doză de invidie, e băgat în seamă de Marele Şef şi invitat să-i ţină companie. Toni Erdmann intrigă cel mai adesea, dar şi place, neseriozitatea sa este asumată, politicoasă, deconcertantă şi benignă, un fel de bună dispoziţie o face agreabilă asemeni unui digestiv, un fel de maliţiozitate imperceptibilă pentru corporatişti o pune în abis. Întregul spectacol este însă pus în scenă pentru un singur spectator, destinat unei singure aprecieri: fiica sa. Încercarea abordării unor „cuvinte mari” precum „fericire” e aruncată în derizoriu de către Ines, numai că Toni Erdmann nu vehiculează abstracţiuni şi nu face apel la concepte, ci face să sune timbrul firesc al acestor cuvinte, căldura lor. Eşecul nu-l demobilizează, aşa că apelează la o dramatizare, jucând un rol clownesc, de August cel Prost: dintre postişe nasul roşu al clovnului lipseşte, nu însă şi zâmbetul, de data aceasta nu pictat, ci protetic, nu şi peruca, şi în cele din urmă masca (bulgărească) împrumutată cu tot cu costum teatrului popular. Să nu uităm că spectacolul clownului e destinat copiilor, lor trebuie să le câştige râsul, cel mai sincer râs, iar pentru asta apelează adesea la forme abreviate de cruzime, inclusiv la forma ei cea mai rafinată, mai subţire, ridicolul. Tatăl încearcă să-i amintească fiicei sale de acest râs sănătos, plin, dezinhibat al copilăriei, încearcă să i-l aducă pe buze, mai mult chiar, se străduieşte să i-l aducă în spirit. Fiica intră la un moment dat în jocul său şi se lasă condusă, însă foarte puţini înţeleg spiritul superior al farsei care aruncă în aer într-o ploaie de confetti convenţiile acestei societăţii a rigorii, politizate mercantil şi falsificate programatic. Henri Bergson în minunatul său eseu asupra râsului, implicit asupra comicului îl definea pe acesta din urmă ca rezultând din ceea ce este mecanic placat pe ceea ce este viu (du mécanique plaqué sur du vivant). Filmul lui Maren Ade deschide posibilitatea de a gândi comicul în raport invers cu afirmaţia bergsoniană, sau cel puţin aici comicul rezidă din viul placat pe ceea ce este mecanic (du vivant plaqué sur du mécanique). Toni Erdmann ne trezeşte acest zâmbet imemorial în faţa unui nou tip de prostie de reflex ideologic, de seriozitate constipată, de reţetă de viaţă vidată de viul elementar. Ar mai fi ceva, deşi există un reflex ironic şi aici, Maren Ade nu mai frecventează clişeul identitar obosit, parte a exotismului tiermondisto-mizerabilist al unei Românii a periferiilor, ghetoizată, pauperă, populată cu papuaşi alfabetizaţi într-un idiom secundar. În prim plan apare o Românie perfect sincronizată occidental, dar şi cu un rapel la o ospitalitate cutumiară, dar nu manufacturată comercial, pâinea şi sarea se transformă în hârtie igienică şi un loc civilizat pentru defecaţie. Nu e mult din partea unui ţăran, dar nici puţin. Există un alt fel de privire în acest film, nu una încântată fabulatoriu şi triumfalist, ci una apropiată, empatică, umană, înţelegătoare. Aş spune o privire în care inteligenţa nu uită această frumuseţe a diversităţii şi banalului semnificativ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara