Numărul curent: 32

Cronica ediţiilor:
Agârbiceanu (aproape) necunoscut de Răzvan Voncu

Recuperat, într-o anume măsură, de regimul comunist, încă de la sfârşitul deceniului al şaselea, Ion Agârbiceanu este, totuşi, cunoscut astăzi aproape exclusiv în ipostaza de prozator laic, autor al unor povestiri şi romane ce s-au dorit a fi fresce ale vieţii cotidiene din Apuseni.

Victimă a interzicerii, de către acelaşi regim comunist, a Bisericii Române Unite cu Roma – şi, evident, a refuzului lui Agârbiceanu de a abjura –, literatura lui de inspiraţie direct sau indirect creştină nu a mai fost niciodată reeditată după 1948. Nici exegeza nu a străbătut-o, tot din motive de cenzură. Consecinţele acestei ocultări asupra receptării operei laice a părintelui Agârbiceanu sunt mai mari decât am putea crede. Orator bisericesc, autor de omilii şi cuvinte de învăţătură, de comentarii biblice şi de istorioare moral-creştine, scriitorul religios a întreţinut relaţii complexe cu cel laic. Din păcate, deşi, în general, istoria literară a vorbit despre el ca despre un prozator „cu tendinţă” (moralizatoare, se-nţelege), ezitând din acest motiv să-l valideze ca mare scriitor, o reală cercetare a tematicii moral-creştine în proza sa laică lipseşte, tocmai din cauza ocultării literaturii sale religioase şi a vacuumului editorial de câteva decenii, de care vorbeam.

Acest vacuum şi-a propus să îl umple cercetătoarea Cornelia Lucia Frişan, care, împreună cu Ion Buzaşi, a început în 2004 o ediţie a scrierilor creştine publicate de Ion Agârbiceanu, ajunsă la cel de-al treilea volum. Prefaţat de Ion Buzaşi, volumul conţine patru lucrări, şi anume Luncuşoara în Păresemi (1920), Pustnicul şi ucenicul său (1938), Despre minuni (1939) şi, în sfârşit, Din pildele Domnului (1939). Cum ediţia nu pare a fi una cu profil filologic, ci teologic, ordinea cronologică nu este respectată, în favoarea, bănuiesc, a raţiunilor teologice.

Ca toţi cei mai apropiaţi de religie decât de literatură, îngrijitoarea ediţiei comite, după părerea mea, un păcat venial: acela de a amesteca, sub titlul de Scrieri creştine, lucrări hotărât religioase cu povestiri şi romane menite mai degrabă lecturii sau, în orice caz, cu pretenţii de realizare artistică. Or, nu cred că orice roman ale cărui personaje sunt feţe bisericeşti este o scriere creştină: ca dovadă, romanele lui Damian Stănoiu. De aceea, n-aş fi editat în acelaşi volum Din pildele Domnului, carte de comentarii biblice destinată slujitorilor bisericeşti şi enoriaşilor (în special celor cu un nivel de instrucţie mai modest), şi volumul de schiţe Luncuşoara în Păresemi, pe deplin integrabil – o spune şi Ion Buzaşi în prefaţă – temei preferate a prozatorului laic Agârbiceanu: viaţa unui preot de ţară în Transilvania sfârşitului de secol XIX şi-a începutului de secol XX. Nimeni nu tăgăduieşte, Doamne fereşte!, duhul creştin al autorului. Însă intenţionalitatea celor două tipuri de text este diferită.

Acest al treilea volum îngrijit de Cornelia Lucia Frişan are şi un alt merit, pe lângă cel de a readuce în atenţie un întreg „versant” al operei lui Ion Agârbiceanu. Fie şi involuntar, el ne oferă posibilitatea unei prime observaţii asupra raporturilor dintre opera teologică şi cea literară a scriitorului. Punând laolaltă, altfel decât ar fi făcut-o o ediţie filologică, scrieri religioase şi texte literare, volumul Scrieri creştine ne prilejuieşte atât o incursiune în zona componentei moral-religioase a povestirilor şi romanelor părintelui, cât şi o investigaţie asupra eventualelor caracteristici literare ale omileticii sale. Mai degrabă decât o ediţie critică, în care ordinea cronologică şi compartimentarea tematică a creaţiei ar fi fost respectate, ediţia Corneliei Lucia Frişan, vizând obiective mai curând teologice decât filologice, invită, aşadar, la o dezbatere pe tema relaţiilor ce se stabilesc în interiorul operei complexe a lui Ion Agârbiceanu. Şi, implicit, la o relectură a acestui scriitor important al secolului trecut.

Ediţia de faţă confirmă, de la bun început, opinia călinesciană privitoare la conţinutul „moralizator” al prozelor laice ale lui Agârbiceanu. Scriitorul nu pune pe primul plan tendinţa, ci expunerea problemelor morale, impunându-şi o atitudine de obiectivare faţă de universul epic imaginat. Convingerea persistentă că prozatorul „moralizează” se datorează, probabil, profesiei sale. Or, recursul la text răstoarnă cu uşurinţă această convingere. Chiar Luncuşoara în Păresemi, mult elogiată de Iorga (cu bine-ştiuta sa lipsă de gust literar), este o asemenea culegere de scene din viaţa unui preot de ţară, în care expunerea problemelor morale se face cu multă subtilitate. Această literatură a lui Agârbiceanu, chiar dacă nu consemnează şi un mare roman – căci Arhanghelii are o altă temă decât viaţa preoţească –, merită să fie comparată, pentru fineţea şi obiectivitatea dezbaterii morale, cu cea a mai celebrului George Bernanos. Singura „abatere” de la normele realismului pe care şi-o îngăduie părintele Agârbiceanu, cum spune Călinescu, este de a pune sub ochii cititorului lupta dintre Bine şi Rău. Dar nu face asta literatura din toate timpurile? Prezenţa moralei nu trebuie confundată cu moralizarea, nici problematizarea literaturii cu tendenţiozitatea. Fără să fie o capodoperă, Luncuşoara în Păresemi este o bună pledoarie în favoarea absolvirii operei lui Ion Agârbiceanu de culpa „sămănătorismului funciar”, de care vorbea Lovinescu.

Dintre celelalte lucrări prezente în volumul al treilea al ediţiei de Scrieri creştine, ar mai fi de semnalat şi romanul Pustnicul şi ucenicul său. Apărut la Fundaţiile Regale, în 1938, în colecţia Cartea Satului, romanul este mai mult decât o lectură destinată publicului din mediul rural. Pentru că, întemeiat pe o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, Pustnicul şi ucenicul său este o originală recreare ficţională a atmosferei şi tematicii din povestirile cuprinse în Pateric. Complet ignorat de critica vremii, din cauza conţinutului său religios prea marcat, textul este cu totul demn să fie recitit astăzi, întrucât nu se limitează la a repovesti pilde cu bătrâni avva. Pustnicul şi ucenicul său este, de fapt, un frumos roman al edificării spirituale – în duh creştin, desigur –, un roman de formaţie, dar şi unul al Dublului (căci viaţa monahală presupune dedublarea supremă: abandonarea fostului eu şi asumarea unuia nou, mort întru cele ale vieţii şi viu întru cele spirituale). Modelul lui îndepărtat este, cum sugerează şi Ion Buzaşi, De imitatio Christi a lui Toma de Kempis, însă şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, mai ales în prima lor parte, pot fi invocate în cauză. Romanul lui Agârbiceanu interesează cititorul de azi tocmai prin autenticitatea pe care o conferă obiectivarea dezbaterii morale. Prozatorul doar narează, fără să încline balanţa, lăsând deschisă dezbaterea morală şi religioasă, în seama cititorului.

În privinţa scrierilor strict teologice din volumul de faţă, este de spus că Agârbiceanu „transferă” în omiletică întreg instrumentarul artei sale de povestitor. Şi Despre minuni – lucrare de mare limpezime, trădând un teolog modern, adaptat lumii în care trăieşte –, şi Din pildele Domnului sunt texte frumoase, abil redactate şi, mai ales, bine povestite. Spiritul molcom şi, în acelaşi timp, puternic spiritualizat al scriitorului transpare în pagină, Agârbiceanu stăpânind meşteşugul de a ilumina înţelesurile adesea obscure ale Scripturii, în texte simple, dar în care cititorul rutinat percepe prezenţa artei literare. Tocmai de aceea operele sale religioase, cred eu, îşi depăşeşc menirea: iniţial destinate credincioşilor din mediul rural, ele pot fi citite cu folos şi cu nu puţine satisfacţii de ordin artistic şi de cititorul cultivat, preocupat de problematica religioasă.

Păcat că a trebuit să aşteptăm atât pentru a ne reîntâlni cu aceste texte.