Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Agnes Desarthe - Ce s-a întâmplat cu familia Kempinski de Constanţa Ciocârlie

Născută în 1966, Agnes Desarthe a scris, începând din 1993, o serie de romane traduse în multe limbi. După ce a obţinut un succes deosebit în 2013 cu eseul autobiografic Commentj’ai appris à lire, Editura Stock, în 2014 a urmat la Editions de l’Olivier un volum de nuvele dintre care am ales-o spre a o propune cititorilor României literare pe cea care dă titlul cărţii şi totodată o încheie. Este una definitorie pentru arta autoarei, a cărei măiestrie constă în a trata teme grave cu o aparentă lejeritate, scoţând la iveală cu cruzime temperată, stilistic, de umor, adevăruri pe care personajele – oameni obişnuiţi – le-ar dori neştiute, dar pe care nu reuşesc să le ascundă.

Părinţii mei ar fi vrut să devin pianistă. Bunica zicea uneori: „Nu-i rău nici violonistă.” Mama îşi arunca privirile spre cer. Până la urmă, am ales chitara. Instrumentul ăsta era duşmanul părinţilor mei. De câte ori deschideam cutia chitarei şi mă aşezam să cânt, ieşeau din cameră, din casă. Era un afront pe care li-l aduceam; dar fiindcă hotărâseră să ne dea o educaţie liberală, nu puteau să mă certe. Eram înscrisă la conservator; aveau totdeauna întâlniri foarte importante în ziua concertului de sfârşit de an. Dacă aş fi fost talentată, aş fi devenit noua Baden- Powell. Le-aş fi arătat eu lor, leaş fi rupt inima interpretând „Isuse, dă-mi toată bucuria”. Dar nu sunt o muziciană destul de bună. Între optsprezece şi douăzeci şi doi de ani, mi se mai întâmpla să zdrăngănesc, seara, pentru prieteni. Reuşeam să creez o ambianţă decontractată şi senzuală. Se năşteau amoruri sub ochii mei. Mi se oferea vin pe care nu puteam să-l beau căci aveam ambele mâini prinse, îi priveam pe ceilalţi cum se drăgostesc. Dar nu eram geloasă. Nu doream să am vreo legătură.
Părinţii mei ar fi vrut să fiu pianistă, iar eu n-am devenit nici măcar chitaristă. Mă ocup cu istoria. Nimeni nu crede că asta e o meserie. La dineuri, la sărbători, regret uneori că n-am urmat calea pe care mi-o trasaseră tata şi mama.
„Şi tu, cu ce te ocupi?
-Sunt pianistă.
-Uau! Adevărat?
-Da, adevărat.
-Şi dai concerte?
-Da.
-Unde? Putem veni să te ascultăm?
-La Gaveau, la Pleyel, la Teatrul Champs-Elysees, şi pe urmă în străinătate, desigur.”
În loc de asta, din cauza încăpăţânării mele, a îndârjirii faţă de minunata educaţie liberală promovată de părinţii mei, se auzea aşa:
„Şi tu, cu ce te ocupi?
-Cu istoria.
-A! profesoară de istorie? (Uşor oftat plictisit în voce.)
-Nu, adică predau, dar fac mai ales cercetare. (Interlocutorul cască, îi vine să schimbe subiectul, poate cu pretextul că trebuie să ne umple paharele.) Organizez colocvii.
-Aşa, şi despre ce?
-Despre Shoah.
Iar atunci se petrecea ceva. Ceva cumplit. Ce se vedea pe faţa celor cărora le spuneam asta era un eveniment în sine, o operă, un caleidoscop. Grimasa nu era mereu aceeaşi. Diversitatea ei constituia o ameninţare. Uneori mă gândeam să fac un catalog. Să merg până la a deschide o expoziţie? mă întrebam. M-aş plimba atunci cu un aparat de fotografiat şi, în momentul când aş da răspunsul, aş apăsa butonul. Expoziţia s-ar intitula: „Mutra pe care o fac oamenii când le spun că mă ocup de Shoah”. Ar fi fost fără îndoială un eşec. Totuşi, nu asta mă reţinea. Ce mă reţinea era, cred, pudoarea, ruşinea. Acest soi de sentiment m-a şi determinat să-mi modific răspunsul. Sătulă să colecţionez exclamaţii ca „A! Genial”, pe un ton dezgustat, sau „Crezi că nu s-a săturat lumea de povestea asta?”, cu accentul celui care dă lecţii, sau „Cum!?”, cu un aer posomorât, am sfârşit prin a schimba titlul subiectului cercetării mele. Acum câţiva ani, am hotărât să înlocuiesc „Shoah” cu „Elemente de istorie recentă”; avantajul e că-i aşa de vag şi de plictisitor încât nimeni nu insistă. Mă aleg cu câte un „Ah!?” care precedă cu o secundă sau două dispariţia totală a interlocutorului meu.
Problema e că pe la douăzeci şi opt de ani m-am simţit brusc pregătită pentru dragoste. Trebuia să întâlnesc pe cineva. Am decis să nu mai spun că mă ocup cu istoria. Când eram la o cină sau o sărbătoare, spuneam că sunt critic culinar. Am avut mult mai mult succes decât cu Shoahul. Noua mea personalitate socială n-a fost testată cu adevărat decât în două rânduri, dar am putut să mă mândresc cu un succes total din punct de vedere statistic: la prima cină, un tip bărbos, cu ochelari de sidef foarte frumoşi, m-a invitat să dansăm un rock, apoi o salsă, pe urmă mi-a servit o caipirinha, m-a sărutat pe gât şi mi-a propus să mă duc cu el nu ştiu unde. Nu-mi plac bărboşii, am zis nu. A doua oară, era un tip mult mai scund decât mine (asta-mi place) şi foarte slab (modelul meu preferat, de fapt), cu ochi frumoşi, tandri şi profunzi (un vis de om, pe scurt). Am vorbit despre meseria mea, despre restaurantele mele favorite; am evocat revenirea la modă a ridichei negre, nebunia cuţitelor (scoica, nu instrumentul), înmormântarea oţetului balsamic, discreta ascensiune a uleiului de susan. El mi-a vorbit despre câteva sesiuni de înregistrări - era inginer de sunet. Am băut şampanie, mâinile ni s-au atins pe furiş. L-am atras spre locul unde se dansa. Lumini stinse, parfum suav de transpiraţie, vibraţii şi mormăituri ale başilor care îţi urcă de la călcâie până la oasele iliace. A început să se mişte, mai întâi timid, apoi mai hotărât şi am constatat că, din nefericire, suferea de aritmie masivă. Mi-am stăpânit râsul. Am vorbit din nou. Iar am băut. Obrazele ni s-au atins. I-am dat un număr fals. Încă îl mai regret. Mi se întâmplă să-l visez. M-am purtat ca bărbaţii ridicoli care trec pe lângă femeia vieţii lor din cauza unei pete din naştere sau a unui deget gros de la picior prea plat. Aşa mi-a trebuit. Nu aveam decât să nu mint. A fost lecţia şi pedeapsa pe care le-am primit.
Am reflectat mult asupra acestor două experienţe. Am înţeles că puneam problema pe dos şi că, în realitate, aveam un noroc nemaipomenit. A te ocupa de Shoah era ca şi cum ai fi avut papucul fermecat. Trebuia numai să fiu răbdătoare şi minuţioasă, să probez fraza „Organizez colocvii despre Shoah” pe toate minţile, toate inimile, ca prinţul, de demult, dintrun regat îndepărtat, îndepărtat care încerca pantoful pe sute - ce zic eu sute ? - pe mii de picioare. Am aplicat metoda asta timp de trei ani, în zadar.
Am sfârşit prin a-mi întâlni soţul la piscină. Înotam craul pe spate. De-a curmezişul. I-am tras o lovitură straşnică în cap. S-a prefăcut că se îneacă. M-am prefăcut că-l cred. I-am dat primul ajutor. S-a prefăcut că nu mai poate să respire. Când am văzut surâsul care se schiţa pe buzele lui (frumoase, apetisante), m-am decis să-i administrez un gură-la-gură în stare să învie şi o piatră. Şi-a revenit. Am râs mult în ziua aceea. Am constatat că ne găseam atrăgători chiar şi cu cască de baie şi cu ochii înroşiţi. Ne-am spus că ar fi fost greu să fie mai rău şi că aveam înaintea noastră ani frumoşi de pasiune amoroasă.
Martin m-a ajutat mult în munca mea. Când am hotărât să organizez reuniunea Franţa – Germania – a treia generaţie, el a propus numaidecât să pregătească pliantul de prezentare (e grafician). „Va fi o plăcere şi o onoare”, a declarat el, cu abia simţită deriziune în voce, poate şi cu un pic de accent german. Aceste întâlniri reprezentau încununarea tezei mele şi, dincolo de asta, a unei munci de teren de mai mulţi ani în colaborare cu un laborator de etnologie. Doream să confrunt tineri evrei francezi cu tineri germani. Programul dura trei zile şi se desfăşura în clădirea unei ferme superbe, situată în Elveţia şi pusă la dispoziţia noastră de un mecena care nu voia să i se cunoască numele. Dezbaterile au fost pasionate, mişcătoare, dar şi violente.
Reîntoarsă la Paris, am organizat cu colegii o zi de studiu la Şcoala Normală Superioară, în timpul căreia am proiectat un film realizat cu prilejul reuniunilor. Toată familia era acolo. De data asta, părinţii mei păreau aproape mândri de mine. Era acolo chiar şi bunicul Baruch Goldfinger, şi alte câteva persoane ca el. Vreau să zic, supravieţuitori. Pe bunic, eu îl invitasem. Supravieţuitori există de fiecare dată, se invită singuri. Sunt ca vrăbiile când arunci în trecere firmituri. Răsar de nu se ştie unde, se adună şi ciugulesc înainte de a dispărea. În timpul proiecţiei, a trebuit să mă ridic şi să cer puţină linişte. Sunt obişnuită. Oamenii ăştia, oameni ca bunicul meu, vreau să zic, supravieţuitorii, au totdeauna multe lucruri de spus. Sunt foarte reactivi. Le place să pună întrebări, dar mai presus de orice le place să comenteze. Mă gândesc să scriu o carte împreună cu Paula Rittenmeyer, o fată care a fost cu mine la Ulm, o carte despre vorbirea şi tăcerea supravieţuitorilor. Dar o iau razna. Ajunsesem la proiecţia de la Franţa – Germania – a treia generaţie. Când au venit la rând întrebările, mai multe mâini din rândurile „agitaţilor” s-au ridicat.
„Şi de ce n-aţi pus să se întâlnească foşti deportaţi cu foşti nazişti?”
„Cum aţi selectat participanţii? Arată cam suspect.”
„Fiul meu este compozitor, compune lucruri foarte frumoase. Filmul vostru ar da mai bine cu muzică. Vreţi numărul lui de telefon?”
Am răspuns cum m-am priceput, înainte de a da cuvântul unor participanţi ceva mai ştiinţifici. La sfârşitul zilei, eram încântată. Primisem cuvinte de laudă din partea colegilor. Conducătorul tezei mele mi-a strâns mâinile cu putere. Eram şi obosită. Când am fost pe punctul să ies în stradă (o! minunată aromă a aerului proaspăt, a vântului, la ieşirea de la un colocviu!), l-am zărit pe bunicul vorbind de unul singur într-un colţ al holului de la ENS. Părea mai scund decât de obicei, zbârcit, ca şi cum ar fi suferit o bruscă deshidratare. Ce făcea acolo, singur, pierdut? Unde erau părinţii mei? Cine o să-l ducă acasă? M-am apropiat, gândindu-mă că ţinuse să rămână ca să mă felicite personal. Avea să mă cuprindă în braţele lui uşoare şi fragile. Am să mă aplec puţin, potrivit cu statura sa, ca să nu-l depăşesc cu un cap şi să pot să-mi lipesc obrazul de umărul lui, ca să respir un damf de Eau Sauvage. Mi-a retezat elanul surâsul pe care mi l-a adresat văzându-mă. Un surâs forţat, cu bărbia scoasă, aproape un rictus. Totuşi, am continuat să înaintez, clătinându-mă.
Şi-a deschis totuşi braţele în cele din urmă. M-am aplecat. Eau Sauvage. După aceea m-a împins, şi-a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit în fundul ochilor şi a zis: „Foarte bună conferinţa ta. Filmul. Tinerii francezi de astăzi, tinerii germani. Împăcarea. Foarte interesant. Dar n-ai putut să aştepţi până când murim cu toţii ca să faci asta?”
În timp ce pronunţa această ultimă frază, i se umpluseră ochii de lacrimi.
Seara, am vrut să vorbesc cu Martin, dar nu reuşeam. Vorbele mi se păreau cu mult sub misiunea pe care aş fi vrut să le-o încredinţez. Atunci, ca să reuşesc să adorm, m-am gândit la părintele Karl.
L-am întâlnit pe Karl, în fine, părintele Karl, în timpul zilelor Franţa – Germania – a treia generaţie. Însoţea unul din grupurile de germani. Nu venea ca reprezentant al bisericii. A semnalat faptul ăsta ducându-şi mâna la gât ca să arate gulerul alb care-i marca ţinuta. Era acolo pentru studiu, pentru edificarea lui personală, fiindcă, adăugase el, se ocupase mult de această problemă. Şi era adevărat. Am putut să constat asta încă din prima seară, cu ocazia unei veghi muzicale în decursul căreia a cântat, cu o voce frumoasă de bariton, două cântece de leagăn în idiş, înainte de a ne vorbi despre reflecţiile lui recente asupra antagonismului dintre evreii din diaspora şi cei din Eretz Israel (Nu spunea niciodată „Israel” fără să adauge cuvântul evreiesc „Eretz” care înseamnă „Pământ”. Spunea Pământul Israel, ca şi evreii credincioşi). De-a lungul celor trei zile ale seminarului, Karl a fost un interlocutor de o fineţe, un discernământ, o clarviziune rare. Am cântat împreună, am vorbit până la cinci dimineaţa, am fumat privind stelele, am aşteptat împreună răsăritul soarelui.
Când m-am întors acasă, Martin m-a găsit în plină formă. Totuşi, nu dormisem decât patru ore în trei zile. Mi-a pus întrebări. Chiar dacă nu e gelos, ştie că deplasările sunt perioade cu risc. I-am povestit totul, în fine, aproape totul. Am vorbit despre părintele Karl. Nu i-am spus că-i ziceam Karl. Nu i-am dezvăluit culoarea ochilor, nici felul irezistibil în care cei doi dinţi din faţă i se încalecă uşor, făcând ca buza de sus să-i fie cărnoasă şi impertinentă. N-am spus nici că inima îmi bătea mai tare şi mai repede când îi pronunţ am numele. Eram îndrăgostită? Eu, îndrăgostită de un neamţ? Eu, îndrăgostită de un pastor? Imposibil, îmi spuneam. Agitaţia cardiacă ţinea de impresia atât de plăcută de a fi în sfârşit ascultată, înţeleasă. Întâlnisem o persoană care nu se strâmba când îi vorbeam despre Shoah. Dimpotrivă. Timp de trei zile, îndată ce luam cuvântul, obrazul lui Karl se lumina. Aveam sentimentul că-mi urmăreşte gura, aşa de mare era nerăbdarea lui de a-mi auzi vorbele. Nu-i scăpa niciodată să adauge un amănunt, o dată. Foarte curând, după câteva ore, formasem un soi de echipă, sau mai curând eram ca doi jucători de tenis, cei mai buni din lume, care se înfruntă cu respect şi prietenie. Era, mai ales, un fin cunoscător al organigramei Căilor Ferate Germane şi al negocierilor privitoare la tarifele potrivit cărora erau transportaţi evreii spre locul de exterminare. Ţeseam împreună drapelul sub care se desfăşura şi se împlinea Franţa – Germania – a treia generaţie.
A doua zi după proiecţie, i-am telefonat părintelui Karl. I-am spus: „Iertaţi-mă că vă deranjez, părinte.” Tremuram din cap până în picioare.
„Katiuşa! a exclamat el pe un ton prietenesc. Ce mai faci? Cum a fost ziua de studiu? Mi-ar fi plăcut aşa de mult să fiu acolo.”
M-am gândit că Martin, deşi pretinsese că fusese fericit să conceapă pliantul de prezentare pentru Franţa – Germania – a treia generaţie, nu găsise cu cale să fie prezent în momentul de vârf al manifestării.
„Povesteşte! mi-a spus pe un ton încurajator. Şi nu mă mai lua cu dumneavoastră, te rog, de parcă i-ai vorbi unui pastor.”
A râs. Am râs şi eu. I-am povestit. Nu m-am referit la vorbele, nici chiar la prezenţa bunicului. A ghicit el însuşi.
„Erau acolo supravieţuitori, presupun, a spus cu o voce deosebit de blândă, în care compasiunea şi admiraţia se amestecau în părţi egale. Persoane din familia ta, poate?”
Am dezvăluit totul, întrebările agresive, comentariile agasante. Când am evocat fraza bunicului meu, am început să plâng. Karl m-a consolat în felul cel mai delicat. A ştiut să-şi găsească cuvintele. M-am simţit dintr-o dată ocrotită, de neatins, sacră. Din acea zi, am luat obiceiul să ne chemăm o dată sau de două ori pe săptămână. Am grijă să-i telefonez de la birou. Pot să înţeleg că Martin e sătul să tot audă înşirându-se numărul convoaielor şi numele diferiţilor „Obersturmbahnnfuhrer”. Se întâmplă şi ca discuţia să devieze, dar destul de puţin, în general. Rămânem pe terenul nostru. Ceva a crescut în mine. O enclavă. O falie?
Oare am să înţeleg vreodată ce m-a apucat ca să fac călătoria aceea în Germania? I-am spus lui Martin că trebuia să mă duc din nou la Muzeul evreiesc de la Berlin. Nu era adevărat. Nu intenţionam să mă întorc acolo, după cum nici la Memorial. Nu. Rezervasem o cameră la un hotel, pentru două nopţi, şi nu prevăzusem să vizitez nimic. Ştiam numai că, odată ajunsă acolo, aveam să ridic receptorul telefonului de la hotel şi să formez numărul berlinez al părintelui Karl. O să ne dăm întâlnire ca să... mâncăm o îngheţată.
În avionul Lufthansa, am comandat un whisky şi visam cu ochii deschişi, cu toate scuturăturile provocate de golurile de aer. Sunt tare solide avioanele lor, m-am surprins gândindu-mă. Am râs. Am râs de mine însămi. Alcoolul mă încuraja să mă găsesc foarte simpatică. Mă încălzeau divagaţiile mele, cu picioarele pe mocheta albastră, cu mâna stângă făcându-mi vânt cu cartonul îmbrăcat în plastic pe care figurau instrucţiunile de siguranţă, îndrăzneala mea de a comanda un whisky, libertatea pe care mi-o luasem.
Îndată ce m-am instalat la hotel, aşa cum prevăzusem, am ridicat receptorul.
„Părinte Karl, te deranjez?
-Niciodată.
-Am sosit!
-Unde?
-La Berlin!
-Eşti la Berlin? (Oh, câtă bucurie în vocea lui!)
-Da, la Berlin. Sunt la hotel.
-La care?
-Hotelul Kempinski.
-Hotelul Kempinski? (Cât de excitată îi era vocea.)
-Da, sigur. Nu departe de tine, cred.
-Tu ştii ce s-a întâmplat cu cei din familia Kempinski?
-Nu. Şi puţin îmi pasă.
-Nu poţi să spui aşa ceva, Katiuşa! Trebuie neapărat să-ţi povestesc.
-Nu, nu, te asigur. Nu sunt aici ca să lucrez. (Uşoară inflexiune lubrică.)
-Nu e vorba de muncă. E vorba de istorie, de istoria poporului german. De datoria noastră colectivă de a ne aminti. (Vocea lui devenea răspicată.. Accentul lui, aşa de blând, de melodios de obicei, răsuna ca o plesnitură de bici în urechea mea.)
-Lasă asta, Karl. Îţi spun că n-am venit ca să lucrez. Puţin îmi pasă de familia Kempinski. N-am chef să-mi vorbeşti despre asta. N-am chef de nicio vorbă în plus despre Shoah. De aici înainte, eu decid când să vorbim despre asta, de acord?” (Brusc, furia a crescut, nu ştiu de unde venea, dar ceea ce e sigur este că se revărsa fără nici o oprelişte asupra părintelui Karl. Am continuat... Să mai adaug că băusem un al doilea whisky în avion, apoi un al treilea, aduse de steward? Am continuat:) „Ce dracu’, Karl. Ce ai în vintre? Ficat măcinat? Sunt săptămâni de când încerc să vorbesc despre altceva cu tine, şi mereu tu te întorci la asta. Sunt sătulă, înţelegi? E treaba mea, nu a ta. Eu hotărăsc când vorbim despre asta, okay?”
A închis telefonul.
Am coborât la bar. Îmi clănţăneau dinţii. Îmi muşcam buzele. Am comandat al patrulea whisky şi m-am cufundat într-un fotoliu de piele lustruită. În spatele meu, un pianist cânta melodia din filmul Cabaret de Bob Fosse, Willkommen, Bun venit, fără urmă de elan. M-am gândit la părinţii mei. Mi-am spus că, hotărât lucru, aş fi făcut mai bine să ascult de ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara