Numărul curent: 47

Istorie Literară:
Agendele literare ale lui Eugen Lovinescu de George Radu


Independent de voinţa autorului, prezentul material apare cu o mare întârziere. El a fost redactat cu prilejul difuzării pe piaţă, la începutul lui 2003, al celui de-al VI-lea volum din "Sburătorul" Agende literare, de E. Lovinescu, care încununează întreaga suită publicată începând din 1993. De atunci şi până în clipa de faţă mi-au ajuns la cunoştinţă multe articole şi cărţi, îndeosebi Jurnale şi opere de memorialistică, dar şi evenimente, legate de memoria lui Lovinescu şi de posteritatea sa, care m-au obligat să-mi revizuiesc unele opinii şi atitudini aferente domeniului tematic pe care tocmai l-am enunţat.

Trebuie să se ştie că îi sunt credincios unei singure cauze: aceea care îl priveşte pe adevăratul Lovinescu, aşa cum l-am cunoscut şi studiat, şi căruia îi port o recunoştinţă ce nu a încetat niciodată să-şi afirme prezenţa în sufletul şi cugetul meu. Desigur, a spune "adevăratul" Lovinescu e un fel de a te exprima. Nimeni nu are căderea de a deţine acest adevăr, altcum decât ca o afişare simbolică a propriei subiectivităţi, încărcate de iubire. îmi îngădui să subliniez că nu îl idealizez câtuşi de puţin pe eroul aprecierilor mele. îl consider însă prin prisma neîncetatei lupte cu sine, pentru a-şi depăşi păcatele de care era în bună parte conştient. Această luptă e cel mai înalt titlu al său de nobleţe, cuvânt care va reveni adesea sub condeiul meu.

Ceea ce urmează să aduc la cunoştinţa cititorului îmi propun " dacă se va dovedi posibil " să ocupe spaţiul unei suite. Voi lua în considerare (lucru deloc uşor!) întregul corp de tomuri, şase la număr, rememorându-i meandrele, adesea încifrate într-un profund mister.

Deoarece volumul VI amintit mă implică într-un mod cu totul neaşteptat şi pe mine, ca unul ce am fost din primele zile ale lui 1940 şi până la moartea lui Lovinescu " cu întreruperi impuse de împrejurările vremii " un frecventator fidel al cenaclului şi un vizitator, în particular, al celui ce-l prezida, mă simt dator să-mi spun cuvântul.

O datorie pe care o am nu numai faţă de E. Lovinescu, dar şi de opinia publică, în frunte cu cei care urmăresc zbaterile vieţii noastre literare din perioada interbelică. Pentru că am fost un martor şi încă unul nu tocmai obişnuit, favorizat de circumstanţe câteodată unice, fiind cel mai tânăr dintre participanţii de odinioară.

Chiar dacă volumul amintit a însemnat pentru mine o surpriză care mi-a impus ieşirea din tăcere, nu trebuie să se deducă de aici că până la apariţia lui am fost, de-a lungul anilor, mai puţin preocupat de posteritatea lui Lovinescu, cu toate implicaţiile ei, negative sau pozitive. Dimpotrivă, am urmărit cam tot ce s-a declarat sau publicat, ţinându-mă în pas cu cărţile ce i-au fost închinate şi cu articolele presărate prin reviste. Lovinescu a continuat să fie pentru mine o prezenţă vie, cu rădăcini adânc înfipte în anii mei de adolescenţă şi tinereţe, în parte chiar şi de copilărie.

Lectura celor şase volume de Agende apărute nu a constituit pentru mine o treabă uşoară. Pot spune că, deşi începută odată cu apariţia primului volum, reluată şi tot reluată ea nu s-a încheiat nici până azi, materialul cuprins fiind imens şi copleşitor.

Am putut face totuşi o constatare: nu există în toată literatura noastră un document asemănător. Vreau să spun un document care învie o întreagă epocă, făcându-te părtaş, ca şi cum ai fi un martor de zi cu zi, la desfăşurările şi pulsaţiile ei. Nu citeşti ceva "despre", ci te afli înlăuntrul a ceea ce se petrece. Că nu-ţi este limpede tot, că te izbeşti de echivocuri şi întâmplări ascunse, de false interpretări, de secrete pentru totdeauna nedezlegabile, de intrigi multiplu întreţesute încât te rătăceşti în ele, buimăcit şi consternat, are vreo importanţă? Oare în viaţa noastră de toate zilele lucrurile se prezintă altfel? Similitudinea e atât de pronunţată încât evocările şi mărturisirile din Agende câştigă în percutanţă şi forţă de persuasiune, supunându-te la o "integrare" într-o aşa măsură de imediată încât te suspendă din timp, confundându-te cu trecutul. Un trecut care devine prezent.

Pentru asta însă Agendele trebuie citite într-o altă cheie decât cea în care se complace lectorul grăbit; aş spune într-o cheie a calmului desăvârşit, sustras servituţilor curente, în care promptitudinea, reacţiile imediate şi ritmul trepidant al vieţii zilnice cu imperativele ei care anulează răbdarea şi mimează reflexivitatea, gândul cântăritor, simplu spus contemplarea meditativă, se cer sfidate. Lumea resuscitată de Lovinescu e cu totul alta decât cea pe care o trăim, afirmaţie banală dar care are menirea să atragă o dată mai mult atenţia asupra obligativităţii de a te sustrage din timp, pentru ca identificarea cu trecutul să se producă până la transfigurarea lui în prezent, trăirea devenind astfel nemijlocită.

Agendele trebuie citite şi recitite în totalitate, în aşa măsură încât să le porţi în tine şi să le ai mereu proaspăt în minte. Contradicţiile care le străbat trebuie să-ţi devină familiare, să nu te mai şocheze ci să se dovedească parte integrantă şi definitorie pentru personalitatea lui Lovinescu. Abia după aceea ajungi să le poţi pătrunde substanţa, în toată complexitatea ei, şi să-ţi dai seama de dramele care îl consumă pe autorul lor; drame care nu sfârşesc nici o clipă. Se opune, fără cruţare, istoria.

M-am străduit, pe cât cu putinţă (nu e posibil întotdeauna, contextul avându-şi exigenţele sale) să evit a confesa despre Lovinescu lucruri pe care le-au mai spus şi alţii. Unii se vor fi mirând poate că ceea ce m-am hotărât să evoc acum, după atâta amar de timp, nu a făcut mai din vreme obiectul unor mărturii. Adevărul este că nu mi-am acordat importanţă, mai cu seamă că nimeni, în absolut nici o împrejurare, nu pare să fi luat notă de prezenţa mea la cenaclu. Nici unul dintre oamenii de condei pe care i-am întâlnit acolo şi dintre care pe o seamă i-am cunoscut destul de bine, nu m-au pomenit vreodată în amintirile lor publicate. Ceea ce mi s-a părut firesc, dat fiind că nu eram efectiv un participant, ci doar un oaspete deplin conştient de condiţia sa extraliterară. Despre faimoasele Agende literare cu privire la care un număr deloc neglijabil de iniţiaţi se declarau a fi la curent, măcar în principiu dacă nu chiar de facto, eu nu am avut habar şi cea mai neînsemnată aluzie nu mi-a venit la ureche. Aşa cum nu am fost invitat să-mi depun semnătura şi nu am avut cunoştinţă de existenţa registrului de onoare (un fel de "carte de aur") în care şi-au aşternut urările şi omagiul "Sburătoriştii" cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la naşterea lui Lovinescu.

Nu puteam deci, nici pe departe, să-mi imaginez că aş figura în Agende, înşiruit la rând cu toţi ceilalţi şi devenind subiect de consemnare şi reflecţie. Dacă aş fi bănuit acest lucru, desigur că aş fi descurcat odinioară multe iţe încâlcite, făcând însemnări pe loc (unele totuşi le-am făcut, dar ele sunt sporadice şi numai pentru a cita exact cuvintele auzite de mine, îndeosebi ale lui Lovinescu dar şi ale altora) şi nu aş fi întârziat în a-mi depăna impresiile invocând cele trăite în plan emoţional şi faptic.

Relaţia mea cu E. Lovinescu, înţeleasă nu pur şi simplu ca o relaţie de la om la om, ci ca una iniţială de pătrundere în conştiinţă a numelui imprimat pe o carte, cunoaşte o istorie destul de insolită. Ea merită a fi evocată pentru că şi-a pus pecetea pe întreaga evoluţie a întâmplărilor ce aveau să urmeze, legate - în ce mă priveşte " de această mare personalitate critică a epocii culturale interbelice româneşti.

Ca un fapt revelator în sine, este de ajuns să spun că aveam nouă ani când cotoarele unor cărţi înşiruite în biblioteca, să-i spunem "şcolară", a casei din Constanţa în care am copilărit, mi-au revelat existenţa scriitorului E. Lovinescu. Veneam de la Bucureşti, din internatul "Convictului Sf. Andrei", unde urmam clasa a treia primară. Era într-o vacanţă de vară, în mediul familial al unei mătuşi, soră a tatălui meu răposat şi care, împreună cu soţul ei, îşi luase sporadic sarcina să mă crească. Fiul lor mai mic (aveau doi fii, unul cu doisprezece ani, celălalt cu nouă ani mai vârstnic decât mine) tocmai absolvise ultima clasă a Liceului "Mircea cel Bătrân", obţinând premiul întâi, şi căpătase drept răsplată un teanc de volume publicate în anii "20 ai veacului trecut de E. Lovinescu.

Beneficiarul lor virtual a plecat în chiar toamna anului 1929 la studii de medicină în Franţa. N-a apucat să deschidă - şi poate că nici nu intra în raza preocupărilor sale de moment " vreuna din cărţile primite. Au ajuns să fie aşezate, de un membru al familiei, în rafturile amintitei biblioteci de unde, împreună cu numele autorului, titlurile lor, răzbătând printr-un geam, au venit în întâmpinarea privirilor mele de copil. Era, prin conţinut, un dulap cu totul aparte, în care aflai - de asemenea dăruite ca premiu, de-a lungul anilor, celui pomenit " şi vechi exemplare de epocă; de pildă, Curier de ambe sexe, editat în 1837 de Ion Heliade Rădulescu. Dar cuprindea şi culegeri de basme, cărţi cu poveşti, romane de aventuri, relatări istorice, poezii (Alecsandri, Eminescu, Coşbuc), volume uneori fastuos ilustrate. Aşadar, nici o mirare că acest dulap avea să devină obiectul constant al curiozităţii mele. însă de fiecare dată când mă apropiam de el, chiar şi fără a-i deschide uşile, privirile îmi cădeau vrând-nevrând pe scrierile lui E. Lovinescu. Erau parcă anume aşezate în cel mai evident loc al raftului, la înălţimea cea mai potrivită staturii mele. Aşa s-a încheiat, către sfârşitul lui 1932, prima fază în care criticul mi s-a impus atenţiei.

Cea de-a doua fază - când am fost cucerit de figura până atunci pur abstractă a lui Lovinescu " se datorează unui complex de împrejurări neprevăzute. Mătuşa mea din Constanţa, obosită în a-mi tot purta de grijă, a luat hotărârea să mă transfere în chiar primul trimestru al anului şcolar 1933-34, când mă aflam în clasa a treia gimnazială a Liceului "Mircea cel Bătrân", la Liceul "Mihai Viteazul" din Bucure;ti, ca elev intern. Impresia cea mai covârşitoare, încărcată de o subtilă bucurie intelectuală, greu definibilă, pe care am trăit-o în contact cu acest prestigios liceu este legată de persoana criticului.

În chiar holul mare de la intrare, iar după aceea pe coridoare, de-a stânga şi de-a dreapta, afişe mari " imprimate cu portretul lui Lovinescu sau cu vreuna din coperţile anunţatelor sale scrieri " vesteau totodată apariţia Memoriilor dimpreună cu un şir de volume având ca temă istoria literaturii moderne. Omul ştia să-şi facă reclamă (ceea ce nu era un păcat, ci dimpotrivă), trădând o trăsătură psihologică de natură să spună mult cu privire la ce gândea despre sine şi la nevoia pe care o resimţea de a crea o atmosferă spirituală dominată de prestanţa sa. Pentru copilul care eram emoţia a fost intensă şi stăruitoare. A întărit-o, ulterior, şi mai mult întâlnirea cu prezenţa fizică a personajului. Aici intervine însă o situaţie întrucâtva bizară deoarece nu am fost, fie şi numai ocazional, elevul profesorului Lovinescu şi nici nu am avut vreodată prilejul să-l aud vorbind sau să mă adresez lui. De aceea, "prezenţa lui fizică" implică o notă cu totul aparte, care mi s-a întipărit în memorie tocmai prin ineditul ei.

L-am văzut pentru prima oară pe unul din coridoarele liceului (cel pe care se afla şi clasa din care făceam parte). Era la un sfârşit de oră, ceea ce explică ieşirea mea din clasă, şi faptul că Loinvescu mă precedase, părăsind sala unde tocmai îşi ţinuse lecţia de latină, îndreptându-se cu catalogul sub braţ spre cancelarie. Aşa că l-am văzut numai de la spate şi ceea ce m-a izbit a fost părul alb, statura masivă, trupul lat din umeri, mişcându-se lent şi apăsat, purtat de nişte picioare la fel de voinice, într-un pas cadenţat, uşor târşâit sub greutatea corpului, fără să pot spune că era un mers legănat, ci doar condiţionat ritmic de deplasarea continuă a făpturii sale ce nu înceta să-mi pară uriaşă. Nu ştiu de ce " sau poate că tot datorită staturii copleşitoare şi forţei pe care o emana " l-am asociat cu Golem-ul din legenda pragheză a vestitului Rabi Loew. Oricum, am rămas cu icoana unei fiinţe magice, în care sălăşluiau puteri ascunse, creatură surprinsă din depărtare, în timp ce-şi proiecta silueta pe ecranele descrescătoare ale spaţiului. Mai târziu, mult mai târziu " atunci când au apărut în cvasiîntregime Agendele literare ale lui E. Lovinescu " realitatea avea să-mi confirme ceea ce închipuirea mea de copil intuise ca aparţinând unui domeniu secret.

La Liceul "Mihai Viteazul" am avut ocazia să cunosc o figură din strânsa apropiere a lui E. Lovinescu: tânărul său concitadin Mihail Şerban, având funcţia de pedagog. Activitatea sa se desfăşura mai ales în cadrul internatului, în orele de după-amiază, când îmi pregăteam lecţiile pentru a doua zi şi, în limita timpului, mă dedicam lecturii citind cărţi de literatură din biblioteca liceului. Nu ştiam pe atunci nimic despre Mihail Şerban şi memoria mea nu-i reţinuse nici măcar numele, dacă vreodată îl voi fi ştiut, pentru că de obicei mă adresam lui cu "domnule pedagog". Surpriza de a-l identifica mi-a oferit-o volumul IV din Agendele lui Lovinescu, mai cu seamă adnotările foarte preţioase ale lui Alexandru George şi ale Gabrielei Omăt. Pe Şerban mi-l amintesc foarte bine: un june subţirel la trup, nu prea înalt, cu faţa rasă şi părul şaten, pasionat de literatură în sensul că se consacra producţiei personale. Scrisese o piesă de teatru pe care simţea o imperioasă nevoie s-o comunice cuiva, sorţii căzând pe mine.

Profita de momentul când, mai către seară, sala de clasă rezervată lecturii se golea. Se aşeza în faţa mea, sprijinit pe un pupitru fără ocupant şi începea să-mi citească. Era interesat să-mi vadă reacţiile şi să converseze, dându-mi uneori sfaturi în legătură cu cărţile pe care mi le alegeam de la bibliotecă. Lucru ciudat, nu mi-a pomenit niciodată de Lovinescu. Se mulţumea să aibă în persoana mea un auditor, deşi nu aveam decât treisprezece ani, şi să poarte un dialog. La rândul meu, îmi făcea plăcere să-l ascult, măgulit că-mi acorda o atenţie specială şi bucuros că-mi oferea prilejul de a evada din atmosfera apăsătoare a internatului. Nu mi-a făcut vreodată confidenţe cu privire la neplăcerile suferite din partea conducerii liceului în vremea scurtei sale activităţi de pedagog, neplăceri la care fac referire adnotările din Agende ale lui Alexandru George.

Trecerea mea pe la Liceul "Mihai Viteazul" a durat mai puţin de un an. Suportam greu internatul. îndurându-se de mine, ai mei m-au adus din nou la Constanţa, de unde am revenit în capitală în octombrie 1936, fiind admis în secţia de conductori arhitecţi a Academiei de Arhitectură, sub rectoratul lui Petre Antonescu. Foarte curând m-am străduit să vin în contact cu mediul literar şi artistic al Bucureştilor din ultima jumătate a perioadei interbelice, fiind totodată un frecventator asiduu al librăriilor şi anticariatelor, precum şi al conferinţelor culturale care se ţineau regulat în aula "Fundaţiei Universitare Regele Carol I" sau în sala festivă a Ateneului Român. O treime din viaţa dusă la Bucureşti între 1936 şi începutul anilor "40 ai veacului scurs am petrecut-o în librăria "Hasefer", fapt reflectat în discuţiile purtate cu Lovinescu, care la rândul său era un vechi client al ei, fără să cunoască prea multe despre cel ce o patrona. De multe ori mă aflam şi în librăriile Socec şi Alcalay de pe Calea Victoriei, ultima situată la colţul cu Bulevardul Elisabeta, peste drum de magazinul de bijuterii şi ceasornice al bunicului meu. Aici l-am văzut în repetate rânduri pe E. Lovinescu, întreţinându-se cu Emil Ocneanu, proprietarul librăriei, şi cu alţi scriitori. Nu m-am apropiat însă decât târziu de critic, spre sfârşitul lui 1939, când l-am abordat întrebându-l dacă îmi permite să asist la şedinţele Cenaclului "Sburătorul".

I-am comunicat interlocutorului meu că, fără a-i fi fost elev, trecusem vremelnic pe la "Mihai Viteazul" şi că rămăsesem foarte impresionat de prezenţa lui. Extrem de afabil, Lovinescu a dat curs fără ezitare dorinţei mele şi astfel, începând cu primul sfert al lui ianuarie 1940, am asistat, ori de câte ori împrejurările mi-au permis, la manifestările cenaclului. Nu aveam decât nouăsprezece ani.

Am fost în Cenaclul "Sburătorul" numai un simplu observator, întotdeauna tăcut, dar tot timpul ochi şi urechi, răsplătit uneori cu un adevărat regal anecdotic, plin de un umor pitoresc, în ciuda plictisului care caracteriza majoritatea şedinţelor. îl vizitam pe răbdătorul amfitrion şi peste săptămână, la orele cinci după-amiază, aducându-i de obicei veşti dintr-o lume şi realitate care îi erau străine, dar povestindu-i şi peripeţiile mele, lacom să pătrund în tainele vieţii literare şi artistice, mânat de un cult " niciodată părăsit " al valorilor. Am trăit o experienţă unică, pe care nu chiar arareori am plătit-o scump.

Când am intrat pentru prima oară în încăperea în care se ţineau şedinţele "Sburătorului", ceea ce m-a impresionat a fost biblioteca, răspândită de-a lungul pereţilor. Odaia rezervată şedinţelor comunica în dreaptă prelungire " prin golul larg şi arcuit al unei despărţituri în perete " cu o altă încăpere, de unde îşi făcea de obicei apariţia amfitrionul, instalându-se apoi comod în faţa unei mese rezervate lecturilor publice. Sosisem destul de devreme, până a nu apuca să se adune lumea, aşa încât am avut răgazul să-i arunc bibliotecii o privire atentă. De altfel, la acea şedinţă, n-aveau să participe mulţi "sburătorişti", în totul nouă persoane: şase evrei şi trei ne-evrei (în notaţiile sale Lovinescu se înşeală asupra numărului şi compoziţiei exacte, ceea ce e explicabil şi lipsit de importan"ă, dar nu şi de semnificaţie dacă se are în vedere ceea ce ţine să sublinieze criticul). Era în duminica lui 7 ianuarie 1940, aşadar foarte la început de an, într-o zi de Bobotează, fapt care pentru Lovinescu nu conta.

Despre biblioteca lui Lovinescu şi soarta ei nefericită s-a pomenit adesea, în frunte cu cele scrise de Ileana Vrancea şi publicate în România literară. Nimeni însă dintre cei care au cunoscut această bibliotecă aşa cum arăta ea în apartamentul imobilului din Bulevardul Elisabeta nr. 95 nu s-a oprit la aspectul ei obiectual, concret. Or, legăturile de carte ale bibliotecii aveau, într-o însemnată proporţie, o înfăţişare cu totul ieşită din comun: nu erau legături în piele, pânză, pergamoid sau simplu carton " existau multe şi din acestea " ci în împletitură de rafie viu colorată (roşu, albastru, cu alternanţe uneori de alb) ceea ce le conferea un aer eminamente exotic, foarte bătător la ochi, în sensul pozitiv al cuvântului, vreau să spun că nu erau de prost-gust, ci doar extravagante, total neobişnuite. O afirm în calitate de bibliofil versat şi de familiar al legătoriei profesionale, meserie pe care o deprinsesem pe când eram elev la "Mihai Viteazul" şi pe care o practicasem uneori ca simplu amator (liceul te obliga, ca intern, poate şi altfel, nu ştiu, să-ţi alegi un meşteşug, pentru care avea ateliere speciale de pregătire). Printre scriitorii frecventatori ai cenaclului se număra şi un bibliofil de mare clasă, un personaj foarte rafinat şi tot pe atât de bogat, cu care nu puteam concura: Dinu Nicodin. Dinu Nicodin îi procura lui Lovinescu, oferindu-i-le în dar, hârtii de mătase japoneză şi alte coli de lux cultivate de bibliofili, dar îi dăruia din când în când, atât din propriile scrieri cât şi ale criticului, volume somptuos legate în piele, ornate cu încrustări decorative, constituind aşa-numite "legături de autor". Nu ţin minte ca acestea să se fi aflat în biblioteca expusă la vedere, oricum eu nu le-am văzut şi e sigur că, dacă le-aş fi văzut, memoria mea nu le-ar fi ignorat; relatez toate acestea din auzite, din menţiuni scrise, întâlnite sporadic şi mai ales din comentariile orale ale unuia sau altuia dintre membrii cenaclului; presupun că poate alţii dintre cei ce vor mai fi fiind în viaţă ştiu mai exact cum stăteau în realitate lucrurile şi mă va corecta. Le aduc în discuţie numai pentru că am convingerea că, dacă există un dram de adevăr în ceea ce mi-a venit la ureche, asemenea obiecte de artă vor apărea într-o bună zi la lumină, întrucât nu cred că vor fi fost puse pe foc. Erau mult prea preţioase şi ispititoare...

Mai trebuie avut în vedere, aşa cum rezultă din Agende, că Lovinescu obişnuia să-şi tragă din scrierile sale multe exemplare de lux, adesea legate în învelişuri scumpe, pe care le oferea în dar cui socotea de cuviinţă, în primul rând anumitor scriitori care frecventau cenaclul, dar şi unor persoane din afara lui. Ce vor fi devenit? Nu vor fi căzut chiar toate pradă vicisitudinilor pricinuite de tăvălugul nemilos al istoriei, şi mă aştept ca măcar unele să intre, într-o bună zi, cine ştie când, fie în circuitul pieţei, fie în posesia unor biblioteci publice păstrătoare de carte rară, fie a unor bibliofili îndeajuns de orgolioşi ca să se mândrească şi laude cu ele. E un aspect asupra căruia ţin să atrag atenţia pentru că el contribuie la întregirea laturilor psihologice şi definirea comportamentului social al celui ce veghia să nu se stingă flacăra vie a cenaclului, întreţinând în acest scop o reţea de multiple legături.

Relaţia practică a lui Lovinescu cu biblioteca sa divulgă mult despre personalitatea criticului sub raportul mentalităţii care o prezida. împrumuta cu generozitate volumele din bibliotecă, avea o încredere deplină, nu întotdeauna recompensată, în cei care se bucurau de această favoare (erau mulţi!). Nu ezita să încredinţeze spre lectură la domiciliu chiar cărţi cu o circulaţie restrânsă, editate în puţine exemplare şi foarte greu de procurat, cum erau, de pildă, poveştile licenţioase ale lui Creangă, apărute în Editura Fundaţiilor Culturale Regale, într-un număr de numai cincizeci de exemplare. Am făcut parte dintre cei care au profitat în câteva rânduri de pe urma largii deschideri a lui Lovinescu pe tărâmul accesului la carte, deşi ştiu că nu împrumuta oricui şi nu în orice împrejurare, aşa cum rezultă din Agendele sale, dar asta nu contrazicea convingerea lui nestrămutată că, preţioasă sau mai puţin preţioasă, cartea era făcută să circule şi să răspândească cultură.

Ca mobilier, biblioteca lui Lovinescu era alcătuită din simple rafturi, dintr-un lemn de esenţă tare, maronie (să fi fost palisandru sau mahon, nu mai ţin minte), neprotejate de geam sau de uşi, necum să fie vorba de spaţii în vreun fel încuiate. Te-ai fi putut servi, întinzând mâna spre carte. Cu toate acestea, n-am văzut vreodată pe cineva dintre cei prezenţi să-şi permită gestul. Dreptul părea să aparţină exclusiv amfitrionului care, totdeauna amabil, nu ezita să-ţi împlinească dorinţa. Ceea ce împărtăşesc eu cititorului se reduce strict la perioadele când circumstanţele mi-au îngăduit să păşesc pragul imobilului din Bulevardul Elisabeta. E posibil ca impresiile mele să nu aibă decât o acoperire parţială. Pot însă şi invoca certitudini indiscutabile, nu lipsite de un anumit pitoresc al întâmplării.

Astfel, tâmplarul bibliotecii lui Lovinescu avea să fie, într-un viitor destul de apropiat (1947) şi meşterul propriei mele biblioteci, incomparabil mai modeste, dar executată la fel de solid. Era un evreu cu numele Bentzin (pronunţat fonetic "Benţin", probabil o transcriere deformată a patronimicului originar "Ben-Zion"), excelent meseriaş, care nu cerea preţuri exagerate şi lucra foarte conştiincios. Nu mai ştiu cine mi l-a recomandat şi cum a apărut în calea mea, patru ani după moartea scriitorului, despre care păstra o amintire foarte călduroasă. Fapt e că şi prin această întâmplare am aflat câte ceva despre omul Lovinescu, şi numai în termeni laudativi. Tâmplarul părea destul de cultivat, ştia să converseze şi avea umor. Ceea ce ca făţuitor de mobilă, chiar şi numai modestă, încăpea pe mâna lui căpăta o strălucire deosebită. Era ceea ce se cheamă un tâmplar de lux.

Nu am făcut parte dintre persoanele oarecum mai apropiate de Lovinescu şi nu l-am cunoscut decât superficial, dacă se poate spune cu adevărat că l-am cunoscut. Cu toate acestea, el a fost factorul principal care a trezit în mine imboldul de a asista la şedinţele cenaclului şi de a-i pătrunde ambianţa. Ca şi în cazul relaţiei mele cu Tudor Arghezi, vroiam de fapt să mă simt cât mai aproape de inima creaţiei, să surprind măcar o câtime din misterul care o făcea să bată. Nu simpla curiozitate şi nici vanitatea de a putea să mă laud că mă inseram printre frecventatorii "Sburătorului" îmi călăuziseră paşii. Eram conştient de postura mea de marginal căruia i se făcuse o favoare şi nu-mi puteam permite să am pretenţii (mi-aş fi dorit, de pildă, mai multe exemplare de lux din scrierile criticului, care, nefiind puse în comerţ, sau vândute pe sprânceană, nu-mi ofereau şansa de a intra în posesia lor decât dacă i le ceream şi el îmi satisfăcea dorinţa, sau mi le dăruia din iniţiativă proprie; aşa încât am fost bucuros să capăt unul în primele zile ale prezentării mele la cenaclu: Istoria literaturii române contemporane, volum apărut în 1937). Totuşi, în ciuda modestei posturi de care am pomenit, Lovinescu mi-a dăruit în câteva rânduri cărţi ale sale sau despre el, nu întotdeauna uşor de procurat. Cordialitatea pe care mi-o manifesta, interesul pe care mi-l arăta încurajându-mi conversaţia, mă umpleau de fericire în acele vremuri tulburi şi ameninţătoare, când pentru lumea din afară, cea oficială mai ales, eram un neom printre oameni.

Este o mare deosebire între a citi astăzi, după şase decenii şi mai bine, despre ceea ce am simţit eu atunci, şi a fi trăit cu adevărat în casa lui Lovinescu acele clipe tămăduitoare, restitutoare a respectului pentru om. E o senzaţie încărcată de recunoştinţă, însoţită de o exaltare care nu se poate descrie în toată intensitatea ei benefică, stare sustrasă contextului istoric care o genera. Nu poţi trăi în planul unei relatări literare, oricât de izbutită, ceea ce viaţa îţi conferă nemijlocit, brutal de concret. Resuscitezi cumva trecutul, dar identificarea cu realitatea păstrează întotdeauna o marjă de accept convenţional.

în anii cât am frecventat cenaclul, stâlpii acestuia " exceptându-i pe Hortensia Papadat Bengescu şi, prezent mult mai sporadic, pe Ion Barbu care, în literatura română se înscrie cu justificare pe o treaptă încă şi mai înaltă - nu erau scriitori de foarte mare prestigiu, chiar dacă destul de mulţi se bucurau de o largă notorietate, adesea îndreptăţită. Fie că se numeau Dan Petraşincu, Virgiliu Monda, Ieronim Şerbu, Zaharia Stancu, Mircea Damian, sau că invoc buchetul de figuri feminine în frunte cu Ioana Postelnicu, Cella Serghi şi chiar cu totul deosebita Sorana Gurian " fiinţă pe cât de enigmatică pe atât de obsedată erotic şi dezlănţuită senzual în producţiile ei literare -, ca să nu mai vorbesc de mai vârstnicele Ana Luca, Ticu Archip, Sorana }opa, Ştefania Zottoviceanu-Rusu, cenaclul era în declin şi, o dată cu moartea lui Lovinescu, nimic n-a mai putut să-l perpetueze, cu toate strădaniile făcute de cercul de scriitori care se intitula "Prietenii lui E. Lovinescu".

Nu am fost martorul perioadei de vârf a "Sburătorului"; cu toate acestea, cum se va vedea, ceea ce am de spus depăşeşte cu mult realitatea nivelului de percepţie a personalităţii lui Lovinescu de care dă dovadă, de pildă, un personaj ca Virgiliu Monda. Aceasta în pofida faptului, subliniat cu insistenţă, că l-a cunoscut " impunându-se atenţiei sale într-un mod care prevestea o viitoare afirmare binevenită ca scriitor - încă de pe vremea când, începând din toamna lui 1913 i-a fost elev la Liceul "Matei Basarab" şi a participat ulterior la mai toate manifestările revistei şi Cenaclului "Sburătorul", până la decesul criticului. Voi da un singur exemplu, absolut concludent şi care are o legătură directă cu Agendele lui Lovinescu. Iată ce scrie Virgiliu Monda:

"E. Lovinescu şi-a consemnat zilnic impresiile în Jurnalul său care se întinde pe o durată de peste treizeci de ani. Din cele ce mi-a spus rezultă că a notat în acest Jurnal nu numai evenimente sau fapte importante, ci şi întâmplări mărunte, persoanele întâlnite în oraş sau care l-au vizitat acasă, esenţa convorbirilor avute, aprecieri critice despre lectura zilei, puncte de vedere relative la incidentele vieţii social-culturale şi mai ales artistice. Dată fiind personalitatea lui şi calitatea oamenilor cu care a venit în contact, însemnătatea acestui Jurnal apare evidentă pentru oricine se interesează de viaţa culturală şi literară a României dintre cele două războaie mondiale; şi socotesc că partea cea mai de preţ a lui o constituie însemnările despre scriitori şi lecturile din cenaclu în timpul regimului antonescian, când criticul nu putea ori nu voia să publice nici un articol în presă. Dorinţa lui E. Lovinescu a fost ca Jurnalul să fie publicat postum, aşa cum s-au publicat şi însemnările lui Titu Maiorescu, ceea ce explică grija lui de totdeauna pentru păstrarea manuscrisului."

Deşi în contrazicere cu realitatea, afirmaţiile lui Virgiliu Monda nu sunt lipsite de importanţă, şi voi arăta de ce. Dar ele trebuie preluate critic şi situate într-un context temporal, pentru că Agendele lui Lovinescu cunosc o istorie şi evoluează în salturi ondulatorii, ale căror alternanţe nu-şi află prin conţinutul lor o explicaţie. în lipsa unor documente care să înlesnească interpretarea, se pot face cel mult speculaţii sau simple presupuneri ipotetice.

Trebuie luate în considerare două momente: când i-a mărturisit Lovinescu lui Monda conţinutul şi modalitatea formală de structurare a Agendelor (apreciate de ultimul ca alcătuind un Jurnal), destinate de critic unei apariţii postume? Şi: când şi-a notat autorul lui Trubendal cele declarate de Lovinescu? Este neîndoielnic că Monda nu inventă pur şi simplu spusele lui Lovinescu şi că acestea au măcar în parte o bază reală, în ciuda anumitor inadvertenţe comise de cel care le relatează: Agendele nu se întind pe o perioadă de "peste treizeci de ani", ci acoperă o durată de două decenii neîmplinite. în timpul regimului lui Antonescu, Lovinescu a publicat în repetate rânduri articole, scrisori deschise, confesiuni autobiografice şi cărţi.


(continuare în numărul viitor)