Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Adrian Popescu - 60 Căutând "Înţelesul minunii" de Ion Pop

Dintre scriitorii, ucenici în acel moment, ai proaspăt apărutei reviste Echinox şi despre care Nicolae Manolescu credea că vor contura o "generaţie 47", încă unul rotunjeşte cam prea solemna cifră 60: Adrian Popescu. L-a precedat, de curând, Petru Poantă, îi vor urma Dinu Flămând, Mariana Bojan, Ion Mircea.
De autorul Umbriei, cartea de debut din 1971, mă leagă o emoţie specială: prima lui pagină de poeme tipărite în revista studenţilor clujeni a apărut în numărul 2, din februarie 1969, adică cel de la care preluam conducerea Echinox-ului, după începutul frumos şi dificil marcat de colegul său, doar cu un an mai vârstnic, Eugen Uricaru. Acele versuri, mai toate antologice, m-au convins de la prima lectură că aveam în faţă un poet adevărat, cu o voce proaspătă şi nouă, în stare să treacă dincolo de mode şi timp. Am şi scris, cu bucurie, un fel de prefaţă-întâmpinare, înainte de apariţia cărţii ce urma să inaugureze un destin nu tocmai comun. După aproape patru decenii, poemele de atunci nu par a avea nici un rid, iar ceea ce a scris Adrian Popescu până în ziua de azi n-a făcut decât să le prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental.
Mi-a plăcut, ani de zile, să citez, cu diverse ocazii, multe dintre versurile acelui ciclu de neuitat şi, mai ales, unul de luminos ecou platonician: "Odată am ştiut să zbor, odată, / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". Îl reiau acum fiindcă îmi pare că, dincolo de încărcătura emoţională a momentului evocator, concentrează ceva esenţial pentru definirea particularului sentiment al lumii pe care întreaga operă a poetului urma să-l aproximeze. Căci în tot ce a scris până acum Adrian Popescu păstrează această amprentă originară, o muzicală reverberaţie de arhetipuri, o memorie înfiorată de tipare iniţiale. Fără nici o ridicare emfatică a mâinii ori a vocii, cu o modestie şi cu un fel de umilinţă, cu justificată trimitere spre franciscanism, în faţa a ceea ce, pentru un număr de spirite atente la ceea ce rămâne, se mai poate numi "misterul lumii". Adică o aură neafectată de procesul, aşa de însemnat şi de neliniştitor pentru alţii, al reproductibilităţii tehnice a operei în civilizaţia noastră de imaginar generalizat şi precar; întrucât vizează permanentul, ceea ce în fragilul joc al vieţilor de fiecare zi se conservă, inalterabil. Cum se exprimă undeva, poetul refuză mereu să abdice de la "înţelesul minunii".
S-a putut spune, se va mai spune, că acest lirism a învăţat lecţia unui Blaga, şi el pătruns de "largi fiori de sfânt mister"; că într-un tabel mendelevian de istorie literară poezia lui Adrian Popescu ocupă o căsuţă "neomodernistă", de vreme ce, în anii 70 ai secolului trecut, se afla, cu primii echinoxişti, într-un fel de coadă de cometă a generaţiei lui Nichita Stănescu, estetizantă, nu-i aşa, şi de un blamabil "modernism înalt". - Sunt şi vor mai fi etichete, ca atâtea altele, lipite şi dezlipite pe rând, în febra clasificărilor de botanică literară. Rămân de deschis, însă, şi de redeschis, cărţile, - iar ale lui Adrian Popescu nu înşeală nici un moment asupra autenticităţii "mesajului". Nu e nevoie de vorbe mari ca să ţi se transmită imediat acel fior aparte, "larg" fără să-şi proclame lărgimea, "sfânt" fără gesticulaţia teatrală de metanii etalate sumar-hiperbolic. De la Umbria de început la Focul şi sărbătoarea (1976), Curtea Medicilor (1979), Suburbiile cerului (1982) până la Vocea interioară (1987), Călătoria continuă (1989) ori Pisicile din Torcello (1997), se rosteşte aceeaşi, în esenţă, laudă a lucrurilor de fiecare zi şi dintotdeauna, a făpturii trecând prin timpuri concrete şi dincolo de ele. "Păstor de albine", oaspete la curţile înalte ale trandafirului înrourat, ascultând chiar "zgomotele stranii" din burta unui cadavru de câine baudelairian, uimit de zboruri de rândunici ce-şi caută argila până în trupul uman, atent la sclipiri de monedă veche şi fulguraţii de fuior astral, îngrijorat de mersul unui somnambul firav pe o muchie de catedrală deasupra mării, tânărul de odinioară a continuat să elogieze elementele, substanţele, - sarea, mercurul, cărbunele, cristalul şi diamantul. Pentru el flacăra gazului arzând în bucătărie a devenit lumină zeiască, după cum evenimentele cele mai obişnuite au putut - şi pot - căpăta un fel de nimb, cooptate în spaţiul simbolurilor. Definiţia ca "blând poet naturist", propusă, nu fără un pigment ionic, de poetul însuşi, a putut face, astfel, o anumită carieră, alături de caracterizarea consecventă din partea criticii, mai ales de la un anumit moment al evoluţiei liricii sale, drept poet livresc, iubitor de delicii cărturăreşti, înrămând estetic peisaje şi stări de spirit. Epitetul de "manierist" nu s-a lăsat nici el prea mult aşteptat, însă în înţelesul său tipologic, de ingeniozitate şi rafinament al compunerii imaginii şi decorului confesiunii. Răsfrângeri de peisaj italian, şi natural şi muzeistic, Umbria visată şi mai apoi frecventată cu încântare, ca simbol dominant, exemplar, ţinut sacru şi franciscan, au îmbogăţit, marcând în profunzime, o poezie atrasă deopotrivă de miracolul naturii genuine şi de şlefuirea artistică a obiectelor. Fraza poetică însăşi a fost şi este, în chip tot mai evident pe parcurs, atent cumpănită şi articulată, în jocul subtil dintre notaţia concretului imediat şi a contururilor aproximate de reverie. Şi dacă am putut amenda, uneori, o anume transparenţă "alegorică" din unele versuri mai recente, linia mare a liricii lui Adrian Popescu nu a fost, totuşi, esenţial trădată şi compromisă de tiparul abstractizant. Din contră, într-un remarcabil volum, precum Pisicile din Torcello, poetul se întoarce chiar spre evenimentul istoric apropiat, dramatic şi tragic, precum jertfele din decembrie 1989, remodelat, desigur, în tipare proprii, într-un discurs de o discretă, dar intensă, gravă ritualitate. Lectura întregului operei certifică în orice moment al ei ţinuta înalt spirituală a viziunii, o etică superioară a omului şi scrisului său, evidentă şi în proza sa (de exemplu în reconstituirile romaneşti Tânărul Francisc - 1992, ori Călătoria magilor - 1996), în eseul critic (Lancea frântă, dedicat operei lui Radu Gyr, din 1995) ori într-o publicistică literară pătrunzătoare şi exigentă în dezideratele ei, prin care actualul redactor-şef al revistei Steaua participă la dialogul cultural şi civic al actualităţii noastre. La împlinirea a şase decenii de viaţă, Adrian Popescu se află, iată, în faţa unei opere încă deschise, dar care este înscrisă deja pe un drum sigur, unul dintre cele mai originale şi clar trasate pe harta valorilor literaturii române de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara