Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Adio, Olga! de Barbu Cioculescu

In ziua când Ceauşescu părăsea în elicopter Capitala, îndreptându-se spre ultima staţie, îmi petrecusem dimineaţa printre manifestanţii din faţa Intercontinentalului - foarte obosit, la întoarcerea acasă, legată de o peripeţie chiar în poartă, primesc un telefon de la Alecu, a-i spune numele de familie celui decretat cel din urmă boier ar fi inutil. îmi spunea că pleca de la postul de radio către televiziune, dar că la postul de radio era nevoie de oameni. Şi că ar fi bine să mă duc acolo.
Eram tânăr, pe atunci, de-abia dacă împlinisem şaizeci şi doi de ani, aşa că am plecat numaidecât. Am găsit o harababură nemaipomenită, un du-te vino ca la Gara de Nord, lume intrând şi ieşind pe toate părţile, foind prin toate încăperile instituţiei.
Pe coridoare l-am întâlnit pe Andrei Cornea şi pe încă un tânăr, Radu Bercea, ce avea să devină condu­cător de Institut, tot cu bărbiţă. Prezenţa noastră n-a stârnit entuziasmul celor din conducere, nici al persona­lului curent, totuşi ni s-a pus la dispoziţie, în cabine separate, câte un microfon. Foarte emoţionat, am folosit prilejul spre a mulţumi postului de radio Europa Liberă pentru imensul serviciu pe care, cu fidelă conti­nuitate ni-l făcuse, timp de decenii.
Mi-am regăsit glasul, pe care l-am folosit cu elocuţia coerenţei, spre a observa, ca şi colegii mei, la plecare, că vorbisem la un microfon mort, fără nici o legătură cu emiţătoarele. Cum pe săli circula zvonul că sosesc tero­rişti să ne bubuie, am tulit-o, fără a ne mai lua rămas bun. A fost prima farsă pe care mi-a făcut-o politicul, în chiar cea dintâi zi de libertate. Habar n-aveam câte altele, la fel de reuşite, aveau să mi se mai facă. Nu in­tuiam că prăbuşirea comunismului avea să semene cu o cădere de pe Himalaia produsă, împotriva legii gravitaţiei, ca o lină lunecare de aripă de fluture. Un vis.
Reamintindu-mi momentul revăd cum, într-o altă încăpere, tot cu uşa deschisă, un alt vorbitor, în posesia unui microfon ca al nostru, citea, interminabil, un poem, chiar atunci compus, dedicat Revoluţiei. Era un op în afara oricărei valori literare, un fel de litanie, mânia cui n-ai fi gândit. Citind şi tot citind, pe trăsăturile insului, ce scotea foaie după foaie, se instala extazul. Şi am remarcat cum citea cu ochii închişi.
Dacă n-am avut parte să mă adresez postului de radio Europa Liberă în prima după-amiază liberă, regretul a pornit din partea unui vechi făptaş. Vorbisem acolo, prin 1969, la Paris, invitat de Monica Lovinescu. Ea transmitea, de la R.F.I., rolele la München. La plecarea în Franţa, prima ieşire în Occident, colonelul de Securitate ce-mi întinsese paşaportul îmi spusese pe un ton amabil că, dacă vreau, pot chiar să vorbesc la Europa Liberă. Ceea ce am şi făcut, o singură dată, intervievat pe o temă ce nu-mi putea aduce pieirea - stricarea limbii, în patrie. Răspunsesem cu precauţie şi floricele. Pe exilanţi îi uluise reaua vorbire a actorilor Naţionalului, în turneu parizian. Prestaţia mi se achitase pe loc, părăsind clădirea R.F.I.-ului i-am făcut o poză Monicăi, cu turnul Eiffel în perspectivă. Am toată încrederea că microfonul pari­zian a fost unul în funcţie. Curios, autoritatea nu mi-a pus, la întoarcerea acasă, nici o întrebare.
Ce a însemnat pentru mine - ca simplu cetăţean al R.P.R. şi apoi R.S.R., gladiator cu vocaţia luptei pentru pace, deasupra oricărei semnături - Europa Liberă, nu se poate exprima în cuvinte, mai cu seamă referin­du-mă la situaţia de mare colportor de ştiri - vezi cartea Securităţii. Cu ce febrilă nerăbdare îi aşteptam pe Bazakonov şi Minciunin, pe Olga Prapaditova, cu inimitabilul ei accent rusesc, la ora de satiră! Şi cât de nesărat acel Mister Spertzley, cu care replica postul naţional.
Referent tehnic II, cum mă aflam, dispuneam de mijloace modeste, dar un aparat de radio "Victoria", cu două difuzoare tot am putut achiziţiona, ca să pot asculta postul preferat. Bogătanii cumpărau splendide cutii de placaj lustruit, made in R.D.G., cu sunet amplu, iar cei mai chivernisiţi, aparate sovietice marca "Baltica" - vuietul acestora acoperea o piaţă. La Neptun, în vila scriitorilor, pe şezlongul de pe terasă, ascultam Europa Liberă în urechi, pe un apărăţel portabil - Tehno­ton. Pe când Alexandru Ivasiuc conversa alături, în engleză, cu două fermecătoare admiratoare scan­di­nave, iar Fănuş Neagu urca treptele la etaj, în felul său inimitabil.
Da, Europa Liberă a fost, timp de decenii, firul ombilical care ne-a legat de lumea liberă. Dacă într-o scurtissimă perioadă regimul crezuse că va putea în­cheia pace cu postul Europa Liberă, mai apoi a trecut la acte exterminatorii, înjunghierea lui Emil Georgescu, ata­carea, în stradă a Monicăi Lovinescu, atâta cât să nu moară, bombe la sediu şi plicuri explozive la domiciliile actanţilor. Dacă nu s-a reuşit dinamitarea postului, s-a trecut la infiltrarea lui. Câte o cârtiţă ieşea din coşul de hârtii şi gonea prin coridoare - după râme. Alta, muşuroia prin Bucureşti. Bestiole cu viaţă lungă şi barbişon.
Postul de radio B.B.C., postul Europa Liberă îşi încetează emisiunile în limba română la întâi august a.c. Nu am cunoştinţă dacă o fac considerând că, odată România intrată în NATO şi în Uniunea Europeană, misiunea lor e împlinită sau dacă, seamă ţinând de ce se petrece în România, socotesc partida pierdută. O instruc­tivă discuţie la postul de radio B.B.C., între domnii Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu şi Miti­telu, pe tema acestei decizii, evoca etape ale funcţionării posturilor în chestiune, însemnătatea lor în menţine­rea unui spirit de rezistenţă/ libertate în ţară, rolul lor infor­mativ. Discuţia sfârşea, melancolic, printr-o ridicare din umeri în faţa acelei evidenţe, a posturilor de televi­ziune din patrie, în proprietatea unor moguli, modelând o firavă opinie publică. Posturi unde adevă­rul se pronunţă cu gura închisă şi unde bebeluşul răsfăţat rămâne dl. Ion Iliescu.
La B.B.C., în fiecare zi, la două depărtate ore între ele, dl. Benedict Adamescu ne oferea un ceas de muzică simfonică, variind epocile, curentele, într-o autentică academie muzicală, unic prilej de rupere de cotidian în cea mai zgomotoasă Capitală europeană, unde ambulanţele a numeroase firme se încrucişează pretutin­deni cu sinistrele lor urlete, chiar, dacă nu mai cu seamă, când calea e liberă. Foarte curând dl. Benedict Ada­mescu ne va spune pentru ultima oară "cu bine", fără a ne mai anunţa programul zilei de mâine. îi vom păstra vocea pe bandă - iremediabil sentimentali.
"Economii, Horatio, economii", ricana Hamlet, într-o bătaie de replici, economii repetă o lume care se descoperă, dintr-odată săracă şi la al cărei bal nepoatele mele vor apuca secunda în care litrul de motorină va costa cât automobilul, iar cartea cât un biscuit. Vom rămâne, noi aborigenii valahi în 2012 fără ţiţei, în 2020 fără gaze - sau invers - şi, o săptămână mai târ­ziu, fără mari corupţi. Nu şi fără un Parlament ales prin vot uninominal, unde ar fi păcat să nu legifereze d-nii Ghişe şi Funar. Pentru ca, mai civilizaţi ca astăzi să auzim numai veşti bune, spre a trăi într-un admirabil echilibru, uitând cu totul de eminenţii savanţi sovietici Minciunin şi Bazakonov, de dulcea lor consoartă.
Adio, Olga!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara