Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Adevărul din spatele imaginaţiei de Petre Tănăsoaica

Un artist şi profesor la una din facultăţile de artă din România se arată foarte revoltat, pe una din reţelele de socializare, că există o tendinţă vădită a unor tineri învăţăcei de a sări direct din banca de şcoală în experimente gestualiste, a căror valabilitate estetică este mai greu de controlat, cred ei, uitând că exerciţiul pe desen este absolut de neevitat. Iar acel artist, el însuşi un gestualist redirecţionat pe fundamentele unor instrumente care creează ductul unor narativităţi impulsive, lasă să se înţeleagă foarte precis că traversarea unor pasaje ale istoriei artei este treapta unui construct ce se va desfăşura pe întinderi de timp greu de cuantificat, dar fără de care nu se poate fundamenta o explozie neaşteptată, oricât de solicitată ar fi de nerăbdarea tinereţii.

Pot fi aduse şi contraexemple, bunăoară din modernitate, odată cu explozia avangardelor, dar declicul unor reacţii de respingere a oricărui gest de conservare a formelor explicite ale trecutului de până mai ieri, vine din cunoaşterea acestuia. Să adăugăm aici şi o altă tensiune, novatoare, care se regăseşte în confruntarea de pe platoul emoţional al generaţiilor, ce-şi absorb mai bine actualitatea, locul în care se aşază căutările lor. Cu alte cuvinte, trecerea prin şcoală nu poate fi evitată, ieşirea de sub patronajul maestrului este făcută după un ritual de identificare a căilor de submersie în propriul univers. Iar asta nu li se întâmplă decât celor care şi-au luat întregul instrumentar de lucru în primire de la magazia acestuia. Am să dau aici un exemplu care-mi place foarte mult, pe regretatul artist şi profesor Romul Nuţiu, absolvent al riguroasei şcoli de arte clujene, de pe la mijlocul secolului trecut, căruia i s-au părut insuficiente, pentru temperamentul şi viziunea ce i se contura asupra unui drum de urmat, instrumentele cu care se „înarmase” şi a mers în ucenicie pentru un an în atelierul lui Ciucurencu, unde şi-a desăvârşit studiul asupra culorii. Cu un astfel de bagaj, iată-l pe tânărul Romul Nuţiu deschizând el însuşi un drum şi o şcoală de ucenici în celălalt oraş al artei româneşti, care va puncta decisiv în secolul trecut, Timişoara. Dar, aici vorbim, evident, de magisteri. Închid aici această buclă, desfăşurată sumar, pentru că pe această temă, a instrucţiei artistului, s-ar putea glosa până la sfârşitul artei, dacă aşa ceva se va întâmpla vreodată, având ca argument tocmai succesul unor tineri artişti, cum sunt cei de la Cluj, care, pe lângă talent, mai au şi o solidă cultură vizuală. Şi nu numai!

Aşadar, în această buclă includ impresiile asupra unei expoziţii de la Elite Art Gallery din Bucureşti, care găzduieşte lucrările pictorului Radu Florea, curatoriată de criticul ardelenilor, Mircea Oliv (i-am scris intenţionat prenumele după nume, pentru că, în cazul său, pronunţia capătă o rezonanţă memorabilă!). Numele pictorului îmi era până la acest moment al experienţei sale artistice cvasinecunoscut, l-am întâlnit mai ales în nişte comentarii de presă, pentru că, înţeleg, lucrează la un post de radio în Tg. Mureş, după ce, în tinereţe ar fi fost marinar pe mările lumii, apoi a făcut o şcoală de ştiinţe politice – probabil să îşi statueze postura de jurnalist şi, de curând, primit în Uniunea Artiştilor Plastici, se declară un autotodidact în materie de pictură. Lista de expoziţii, din ţara şi de afară, unde a fost prezent cu lucrări este de-a dreptul impresionantă şi, bănuiesc, ieşirile ocazionate de aceste întâmplări – expoziţii şi tabere de creaţie –, dar şi popasurile marinăreşti din porturile lumii, l-au pus în contact cu muzee şi opere, cu autori şi curente artistice, i-au dat de lucru, ca să mă exprim altfel. Cât de utile i-au fost aceste întâlniri o să vedem în rândurile următoare.

Impactul cu lucrările lui Radu Florea poate să fie unul derutant, pentru că se creează impresia că te afli într-o călătorie cromatică, din care se iţesc vagi urme de narativităţi; îţi pot pune greu la încercare memoria vizuală, tocmai tuşele tari fără complementarităţi de finisaj şi un fior barochist te împing în zona unei explicitări suplimentare, pe care n-o recunoşti în povestea nici uneia dintre lucrări. Şi, totuşi, dincolo de această perplexitate, există nişte punctaje pe care lucrările le obţin din punerea în mişcare a propriei imaginaţii, devii brusc decriptorul lor, cauţi să dezvolţi, ca într-un exerciţiu de hermeneutică, întâmplări apocrife.... Şi, ca să nu te lase cu totul pierdut, Radu Florea dă lucrărilor titluri poetice, cu trimiteri la întâmplări biblice, greu de ţinut minte, de altfel. Într-un alt fel, acestea îngrădesc imaginaţia privitorului care citeşte formele ieşite din amestecul culorilor aşa cum ar rezulta ele dacă le-ar fi turnat într-un vas cu apă şi le-ar fi amestecat după bunul plac, lăsând apoi hazardul să definitiveze imaginea de impostat. Până aici, concluzia ar fi una mai puţin sigură, dacă ar fi să punem în balanţă rezultatul operaţiunilor creative cu intenţionalitatea lor: orice formă de gestualism, fie el şi controlat la sânge, ca să figureze narativităţi exemplare trebuie să şi descarce formele de agresiunea valurilor de culoare ce tind să umple toate golurile. Nu sunt suficiente sumarele traversări de galbenuri luminoase pentru a da această sugestie, povestea cere o mai bună claritate a contururilor. În fine, eu judec după impresia de serialitate a scenelor care se succed pe simeze, pentru că altfel, fiecare lucrare, luată în parte, poate să facă o mai bună impresie. Cu siguranţă că Mircea Oliv s-a prins de aceste neajunsuri, iar pe cartolina expoziţiei nu se opreşte decât asupra celor câteva portrete, cred că şase la număr, despre care spune câteva lucruri corecte, din care am să şi citez un pasaj: „În aceste portrete, în care faţă de sine pământul şi întunericul culorilor, în care culoarea însăşi pictează şi poartă în ea, ca o arătură de plug (cu siguranţă criticul se referă la pensulaţiile foarte puternice şi groase!!! n.m.), ca o inserare în timpul cumplit al furtunii, chimia maiestuoasă a durerii, în aceste chipuri care sunt parcă ţinute şi împinse în lumină de umbrele clocotitoare şi largi ale unor gesturi izvorâte din adânc şi umplute pe dinlăuntru cu materia spiritului, un spirit care se lasă văzut tocmai ca ceva material, ca întrupat, se naşte, iată, Sebastian, idolul, Sebastian văzut şi nevăzut....”. Chiar sub acest titlu, „Sebastian văzut/nevăzut” se desfăşoară epopeile gestualiste ale lui Radu Florea. În mare parte, rama tabloului este doar o convenţie demnă de depăşit, aplombul artistului încearcă această inovaţie consumată cândva cu mare succes, în baroc, aici nefiind întotdeauna foarte fericită. Dar un adevăr se ascunde şi în spatele acestui gest: din instinct, artistul simte că lucrează pe suprafeţe prea mici, ar avea nevoie de o desfăşurare mai largă, numai că, în acelaşi timp, ceva îl împiedică să încerce un astfel de exerciţiu, poate chiar teama de a nu putea să stăpânească suprafeţe ample. Mai apelează şi la alte instrumentalizări, folosite cu succes de arta colajului, prin introducerea textului de ziar în câmpul de lucru, dar, vai, îl pierde sub presiunea avalanşei de culoare pe care o dezlănţuie! În finalul acestui text să ne oprim, însă, asupra titlului sub care se desfăşoară întregul experiment în care „naufragiază” marinarul Radu Florea şi pe care-l leagă de o carte celebră a lui Georg Trakl, cu întreaga melancolie izvorâtă de acolo, cerând o mai pretenţioasă punere în scenă. De abia de aici încolo am putea vorbi de un subiect grav, care ar trebui să unească întâmplările martiriului Sfântului Sebastian – o excepţională pagină a naşterii bisericii creştine, unde se pot regăsi similitudini cu tragica experienţă trăită de creştinii contemporaneităţii noastre în Nordul Africii – cu un text al reconstituirii poetice a acestuia, învăluit în melancolia orbitoare a modernităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara