Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Adevăratul interbelic de Florina Pîrjol

Cred acum, la mai bine de 15 ani de la deziluzionarea şi trista despărţire postadolescentină de Mircea Eliade, că generaţia criterionistă nu poate fi înţeleasă deplin, rotund, fără a-l cunoaşte pe Mircea Vulcănescu.
Mi se pare că, într-un alt sens – mai profund şi, cu siguranţă, mai durabil – el, şi nu Mircea Eliade a fost adevăratul lider al momentului de efervescenţă intelectuală la care a participat activ. Desigur, un lider discret, modest chiar, dar trasând ferm – din umbra unui neverosimil dezinteres faţă de orice formă de carierism sau recunoaştere publică – coordonatele moral-creştine necesare supravieţuirii noastre ca indivizi şi ca naţie. Nu ştiu ce ecou mai au scrierile lui Mircea Vulcănescu (din care Academia a scos, din fericire, o ediţie critică), pentru o generaţie care ar merita mult mai mult decât aceea interbelică apelativul lui Zaharia Stancu de „generaţie în pulbere”. Cred că niciunul, dacă e să ne luăm după ultimele „corecţii” din spaţiul public autohton: retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna lui Valeriu Gafencu, martir şi sfânt al închisorilor comuniste sau propunerea de înlăturare a statuii lui Mircea Vulcănescu din Piaţa Sfântul Ştefan din Capitală. Bănuiesc că va urma scoaterea romanului Maitreyi din programele şcolare.
Deşi opera lui – fiindcă a scris mult şi variat într-o viaţă atât de scurtă – ar merita măcar la fel de multă atenţie ca aceea a colegilor săi de generaţie, Mircea Vulcănescu n-a supravieţuit în primul rând ca autor. Conştiinţa colectivă a păstrat mai ales modelul exemplar-uman pe care l-a lăsat posterităţii. Multă lume, deşi n-a citit un rând scris de Mircea Vulcănescu – pe care mi-e greu să-l numesc, simplu, filosof sau sociolog sau gânditor creştin, pentru că a fost puţin (sau mult) din toate acestea la un loc –, ştie cum a sfârşit în Penitenciarul Aiud, sacrificându-se pentru a-şi salva colegul de celulă mai tânăr, după cum a auzit măcar în trecere scurtissimul său testament, devenit celebru: „Să nu ne răzbunaţi!”. Despre această umanitate profund creştină – trăind cu adevărat creştinismul, nu doar abordându-l teoretic, ca dogmă –, dar şi despre generozitatea şi spiritul de sacrificiu care l-au caracterizat a scris toată lumea care l-a cunoscut. Cioran, de pildă, îl numeşte „o excepţie ameţitoare ş...ţ, căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare”. Format în acelaşi climat cultural şi ideologic ca Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea et alii, fascinat şi el pentru o vreme de carisma teribilă şi, e drept, cumva rasputiniană a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu rămâne – privind retrospectiv întreaga perioadă – figura cea mai echilibrată şi, poate, cea mai coerentă a grupului. Pentru el n-a fost nevoie să ajungă „pe culmile disperării”, şi nici să guste din ceea ce acelaşi Cioran numea „blestemul nostru al tuturor”. Măsura lui venea, în fond, din înţelegerea în adâncime, în practică a celebrei apoftegme a Fericitului Augustin: „Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei!”.
O editură creştină nou apărută pe piaţă a adunat câteva dintre scrierile pe teme ortodoxe ale lui Mircea Vulcănescu – parte deja publicate, parte inedite din Arhiva familiei Vulcănescu –, într-un mic volum purtând titlul unei conferinţe din 1940 a scriitorului: Creştinul în lumea modernă. Era, se înţelege, o temă actuală în perioada dintre războaie, când intervenţiile în marginea subiectului erau, totuşi, limitate, dar la fel de actuală este şi astăzi când, la modul general, avem mai multe răspunsuri decât întrebări, inclusiv în spaţiul literaturii ortodoxe (pentru că, până la urmă, o spune chiar Mircea Vulcănescu, în timp „s-a schimbat numai sensul ispitelor”). Volumul conţine, propriuzis, trei eseuri mai ample („Religia şi viaţa socială”, „Creştinul în lumea modernă” şi „Primejdia duhului reformist apusean în Biserica Ortodoxă”) şi un colaj de fragmente pe diverse teme relevante pentru creştinul „modern”, intitulat „Firimituri duhovniceşti” (despre ecumenism, incinerare, feminism, dar şi despre – atenţie! – fariseismul ortodoxiei „la modă” sau contradicţia dintre credinţă şi ştiinţă ş.a.). Aş spune de la bun început un lucru: în ciuda titlurilor uşor anchilozate într-un aparent discurs dogmatic, nu foarte deschis faţă de nou-veniţi (în sânul Bisericii, în lecturile teologico-duhovniceşti etc.), textele lui Mircea Vulcănescu sunt foarte vii. Şi foarte fireşti, pentru că traduc marea convingere, molipsitoarea credinţă a marelui intelectual nu doar în Dumnezeu, ci şi în destinul aparte, exemplar al Ortodoxiei româneşti. Dacă le comparaţi, bunăoară, cu câteva dintre sclipitoarele texte ale Itinerariului spiritual, s-ar putea să aveţi, ca mine, surpriza unei lecturi mai consistente şi mai convingătoare. Fiindcă Mircea Vulcănescu era, în epoca sa, o minte la fel de strălucită ca Eliade, ponderată, însă, de o compoziţie interioară diferită, golită de un sine toxic şi „ocupată”, în schimb, mai curând de ideea autosacrificării spre binele celorlalţi. Primele două texte ale acestei mici antologii definesc – cu o alonjă culturală vastă, simptom clar al enciclopedismului autorului, despre care, de asemenea, au vorbit toţi congenerii săi – nu doar valorile creştine în sine (aceleaşi de 2000 de ani), ci şi concepte esenţiale precum viaţa socială, religia sau lumea modernă (şi, aici, formaţia sociologică a lui Mircea Vulcănescu are o contribuţie importantă).
Impresionează, fireşte, argumentaţ ia limpede, împânzită de numeroase referinţe culturale şi teologice, dar şi profunzimea de gânditor creştin care problematizează fin în altă logică decât aceea carteziană, într-o logică a inimii: „Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la luptă cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale? Răspunsul la această întrebare este foarte greu. El derivă din faptul că creştinismul nu-i o doctrină, ci o viaţă. Cum e posibil acest lucru poate răspunde numai rugăciunea fiecăruia dintre noi. Este aici o taină, a rugăciunii. Ea destăinuieşte calea fiecui...” (p. 41).
Impresionează, de asemenea, fermitatea (deloc agresivă) cu care intelectualul umanist preferă (şi apără) Ortodoxia în raport cu protestantismul sau catolicismul: „învăţaţii Bisericii, trădând duhul Ortodoxiei noastre vechi, a cărei esenţă stă în trăirea întocmai a Predaniei aşa cum am primit-o, au recurs tot mai mult la procedeele contra-reformei apusene: modernizarea Bisericii lui Hristos; neavând tăria să pună prin viaţa lor stavillă ereziei, întorcând poporul la Hristos, s-au apucat să aducă această Biserică la nivelul necredincioşilor, s-o modernizeze pe gustul şi pe placul lor ş...ţ” (p. 91). Uneori, această pledoarie ortodoxistă capă tă savuroase nuanţe polemice, ca în cazul „dialogului” publicistic cu un preot ortodox, contestatar al Tradiţiei (care, alături de textele scripturistice, alcătuieşte fundamentul, miezul tare al Ortodoxiei). Alteori, atinge puncte nevralgice ale modernităţii sceptice, incapabilă să împace discursul raţionalităţii cu trăirea religioasă: „Ceea ce rezistă în acest icos (Icosul 9 din Acatistul Bunei Vestiri, n.a.) atacului pe care îl dă scepticismul metodic al sufletului modern, este faptul viu, e faptul trăit al credinţei. Or, aici mi se pare că stă primejdia pentru trăirea religioasă (şi la mine, şi la dumneata, şi la toţi cei care au, cum zici, «pasiunea de a cunoaşte»). Pasiunea de a cunoaşte cu unealta şi cu «spiritul critic» face un dumnezeu (tinde să facă) din cunoştinţă şi, infiltrându-ne «curiozitate», ne răpeşte şi sancta simplicitas şi «evlavia» din suflet...” (p. 111).
Impresionează, nu în ultimul rând, retorica fermecătoare (parţial, specifică epocii) şi, pe alocuri, picătura de umor pe care orice discurs teologic ar trebui s-o conţină, măcar ca o marcă „vie” a bucuriei permanente dată de Înviere, dacă nu ca o dovadă de (ne-călduţă) mobilitate intelectuală. Un creştin adevărat e, în fond, o icoană a bucuriei. Şi profunzimea (creştină) e mai mereu brăzdată de crâmpeie de umor, poate chiar de ironie benignă („cercetaţi-i” pe marii duhovnici ai epocii noastre şi vă veţi convinge). Dacă există un drac al seriozităţii încruntate, bombănitoare, precis nu se lipeşte de vieţuitorii adevăraţi. În 1937, când încă era director general al Vămilor, Mircea Vulcănescu ţine o conferinţă despre raportul dintre religie şi societate şi îşi începe discursul cu un captatio plin de umor, dar şi de modestie (pe care Ortodoxia a transformat-o, iată, într-o mare virtute, smerenia): „În ciclul acesta, în care un teolog a-nceput despre religie din punct de vedere sociologic, nu trebuie să mire pe nimeni împrejurarea că, despre societate, din punct de vedere religios, vorbeşte un vameş. Îndurarea pe care hulitul vameş e îndreptăţit s-o aştepte de la bunătatea cea mare a lui Dumnezeu, potrivit parabolei, deopotrivă cu cărturarul, justifică amestecul meu în acest ciclu mai mult ca priceperea de a grăi de cele sfinte” (p. 26).
Salut, aşadar, intenţia de a aduna în volum câteva texte despre creştinism, plasat în contextul actualităţii culturale şi mai ales sociale, ale uneia dintre cele mai strălucite minţi ale interbelicului. Sunt texte necesare şi formatoare, perfect articulate şi încă perfect lizibile. Într-o Românie care a devenit o greţoasă „quintesenţă de mizerii”, cum precis ar zice poetul (şi) azi – dacă s-ar uita la televizor –, ar trebui să ne mai aducem aminte, din când în când, de Mircea Vulcănescu. Deocamdată, pentru România „legală”, liberă, democratică (nu?), el continuă să fie „Deţinutul K 9320”, „condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii”. E drept că nimeni nu e profet în ţara lui. Dar nici măcar martir?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara