Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Adeus, Antonio Olinto! de Micaela Ghiţescu


RECENT remarcam - consemnând faptul şi în aceste pagini - că, după 40 de ani de traduceri I A din literaturile portugheză şi braziliană, au I 1 început să mi se rărească autorii, plecând „să se odihnească puţin" în Olimp...

De atunci, am primit ştirea plecării lui Antonio Olinto *).

Cunoscut şi prolific scriitor brazilian (şapte volume de versuri, trei de critică literară, opt romane, printre alte multe scrieri, traduse în 19 limbi, discutate şi comentate în peste 70 de universităţi), membru al Academiei Braziliene de Litere (echivalentă Academiei Române), deţinător a numeroase premii literare, vice-preşedinte al Pen-Clubului Internaţional şi, nu în ultimul rând, prieten al ţării noastre, pe care a vizitat-o de câteva ori, Antonio Olinto a avut traduse în româneşte două romane, frumos primite de critică şi de cititori (Copacabana, 1993, Timpul ppaiaţelor, 1994, ambele publicate de fosta Editură Univers), nuvela Mobilele balerinei, apărută în ediţie plurilingvă la Editura Nórdica din Rio de Janeiro, 1994), precum şi Scurtă istorie a literaturii braziliene (Ed.Allfa, 1997).

Pe lângă faptul că a fost un mare scriitor, a avut şi meritele unui „om de bunăvoinţă", care nu pregeta să laude şi să recunoască valoarea congenerilor săi: importante revelaţii literare s-au produs prin intermediul lui, fie în cadrul rubricilor pe care le-a deţinut în diverse publicaţii culturale braziliene, fie prin instituirea Premiului literar Walmap care îi datora totul - ca organizare, jurizare şi „sărbătoare literară" - şi care a ajutat pe mulţi scriitori tineri să-şi creeze un nume şi o reputaţie.

Generozitatea lui s-a manifestat în multe feluri şi faţă de noi. Ca vice-preşedinte al Pen-Clubului Internaţional a făcut eforturi pentru recunoaşterea şi promovarea Centrului Pen Român - reintrat, în fine, în circuitul internaţional după 1989 - sub preşedinţia Anei Blandiana.

Îmi face plăcere să citez, în această privinţă, un fragment din discursul rostit de Antonio Olinto la 20 iulie 1994, la Academia Braziliană de Litere, cu ocazia primirii Premiului Machado de Assis pentru ansamblul operei sale:

„La Congresul Internaţional al Scriitorilor, realizat de PEN la Barcelona, se discuta o listă de nume care au marcat puternic cultura europeană în secolul nostru. Au fost citaţi Sartre, Unamuno, BertrandRussel, Wittgenstein, Lukacs, Antonio Gramsci, Lévy Strauss. Când mi-a venit rândul să vorbesc, am spus că poate ar trebui să mai fie incluse pe listă două nume capabile să lămurească schimbările semnificative apărute în gândirea europeană, un român şi un francez. Primul, Mircea Eliade, care a restaurat semnificaţia sacrului în cultura Europei. Al doilea, Jean Monnet, care a inventat, promovat şi făcut posibilă apariţia Pieţei Comune Europene. Un filosof şi un birocrat. L'Homme du Sacre et l'Homme du Marché!"

Personal îi datorez şi eu imens după ce i-am tradus romanele şi l-am cunoscut. La Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, din 1994, invitată de onoare a fost Brazilia. Ministrul Culturii de atunci - Luiz Roberto Nascimento e Silva - a avut ideea, luminoasă pentru noi, de a invita traducători din fostele ţări comuniste care, se argumenta în preambulul invitaţiei, „nu au avut niciodată ocazia să participe la un târg de o asemenea amploare". Printre scriitorii brazilieni invitaţi se aflau şi Antonio Olinto cu soţia sa, prozatoarea Zora Seljan. Cum o editură bucureşteană - care iniţiase o serie de Istorii ale mai multor ţări - m-a rugat să descopăr, la Târg, o Istorie a Braziliei, încadrabilă ca dimensiuni şi adresabilitate în seria respectivă, negăsind eu nici una adecvată (erau în general fie întinse tratate de istorie, fie manuale şcolare), cu ajutorul lui Antonio Olinto am „lansat comanda" unui editor din Săo Paulo, care a fost interesat de proiectul de a publica o astfel de istorie, de tradus şi difuzat apoi în mai multe limbi. Aşa s-a născut ideea ca istoricul Hernâni Donato să scrie o Scurtă istorie a Braziliei, care a apărut la Săo Paulo în 1996, fiind permanent actualizată de autor până la publicarea traducerii româneşti, în 2000, tot la (fosta) Editură Univers. Surpriza cea mare a fost că Antonio Olinto l-a convins pe editorul brazilian să mă invite la Săo Paulo pentru lansarea versiunii originale, ca „autoare morală" a ei, moment care a coincis şi cu Bienala Cărţii din Rio de Janeiro unde, tot datorită lui Antonio Olinto, am cunoscut mai mulţi scriitori brazilieni, ba chiar şi... pe Preşedintele Republicii Federative a Braziliei, Fernando Henrique Cardoso. Cu aceeaşi ocazie am fost invitată să vorbesc, la Academia de Litere din Brazilia, despre legăturile literare dintre ţările noastre.

Dar cea mai însemnată manifestare a generozităţii lui Antonio Olinto faţă de România a fost gestul pe care îl voi aminti mai jos. După ce trăise, în ultimele decenii, timp de câte şase luni la Rio de Janeiro şi şase luni la Londra (unde îndeplinise, între 1968 şi 1973, funcţia de ataşat cultural al Braziliei), înaintând în vârstă şi nemaiputând să reziste oboselii frecventelor călătorii transatlantice cu avionul, Antonio Olinto şi soţia sa Zora au decis să renunţe la domiciliul lor londonez. Cum în decursul anilor acumulaseră acolo o consistentă bibliotecă, au hotărât să nu o mai repatrieze în Brazilia, ci... să ne-o doneze nouă! Astfel a luat naştere Biblioteca Antonio Olinto de pe str. Aviator Beller, nr. 26 (ca filială a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti) care, lucru ce ar trebui să fie cunoscut de cât mai mulţi bucureşteni - nu numai de locuitorii cartierului -, găzduieşte câteva mii de volume în limba portugheză, dar şi numeroase cărţi în franceză şi engleză, majoritatea unicate în ţara noastră.

Bunătatea era dublată, la soţii Olinto, de o permanentă bună dispoziţie, lucru vizibil din prima clipă când îi întâlneai (deşi Zora era destul de suferindă), ei fiind uniţi de ceea ce Antonio a numit cândva „amorosa cumplicidade". Într-adevăr, rareori se poate vedea un cuplu atât de sudat ca Antonio Olinto şi Zora Seljan. Îşi dedicau reciproc toate cărţile. La o aniversare a căsătoriei lor, Zora pronunţase un discurs extrem de scurt: „Îţi mulţumesc, Antonio Olinto, pentru că m-ai făcut să râd timp de 40 de ani." În finalul discursului de recepţie la Academia Braziliană de Litere, Antonio i-a dat replica: „Îţi mulţumesc, Zora, pentru că m-ai făcut să scriu timp de 42 de ani."

A spus cândva Antonio Olinto: „Scrierea cuvintelor este chemarea noastră, este misterul nostru, ministerul nostru, e singura noastră victorie asupra timpului". Despre Cuvântare el o frumoasă povestire (apărută în culegerea Copilul şi trenul, Rio de Janeiro, 2000), din care îmi face plăcere să redau un fragment:

„Străbătea un tunel de cuvinte, era unul dintre ele. Avea conştiinţa integrităţii sale verbale, se plasa în locurile adecvate, locuia în orice dicţionar consultat pe moment, de fapt se simţea prezent în toate dicţionarele posibile, cu ubicuitatea naturală a speciei sale. Adora să fie pronunţat şi scris, se integra între buzele cui îl folosea vorbind, se aşternea pe hârtia care îl adoptase cu ajutorul maşinii de scris, al tocului sau al creionului. Îl copleşea tristeţea când se socotea uitat şi trecuse prea mult timp fără să fi fost rostit sau înregistrat. Vedea alte cuvinte în mişcare, aferate, asumându-şi diferse poziţii, primind etichetări gramaticale neobişnuite, intrând în multe proze şi, culmea gloriei, făcând parte din poeme, fiind poezie.

Acesta era visul care îl însufleţea. Vedea alte cuvinte cum, vesele şi realizate, alergau în direcţia unor versuri, amestecându-se cu ele, asumându-şi riscul fiecăruia dintre ele, transformându-se în muzică şi acceptând cadenţe neaşteptate, sălăşluind pentru totdeauna într-un
sonet sau într-un cântec de dragoste.(...)

Când un poet deschidea dicţionarul, aştepta să ajungă la pagina lui, îl privea atunci ca şi când ar fi vrut să-l vrăjească - întrebase într-o zi cuvântul vrajă cum să-l poată folosi, dar nu reuşise încă să găsească drumul spre ochii şi dibăcia unui făcător de versuri. A încercat chiar să se scrie singur, să se plaseze pe hârtie într-o orgolioasă izolare, ca să atragă atenţia, dar a trebuit să suporte zeflemelele celorlalte cuvinte, paginile de dicţionar în care se afla pentru moment s-au agitat cu mişcări comice, ia te uită, ce părere aveţi?, un cuvânt care vrea să se scrie singur, nu mai lipseşte decât să vrea să se şi vorbească, de parcă ar fi stăpânul lumii. Bietul de el a replicat că, de fapt, ele toate, cuvintele, sunt stăpânele lumii, văzuse şi auzise deja fraze afirmând exact asta, aşa încât cum să nu se accepte această realitate?, cuvântul era începutul şi sfârşitul, era totul, ştia de existenţa cuvintelor în alte limbi, erau surorile sale străine, într-o zi a fost informat că apărea şi în dicţionare de afară, ca echivalentul unui cuvânt din altă limbă, el şi tovarăşele sale erau de fapt cuvinte ale limbii portugheze, dar ştia şi că, în străfunduri, în străfundurile cui?, se întreba uneori, orice cuvânt, indiferent de sunetul pe care l-ar avea într-o limbă sau alta, înseamnă acelaşi lucru, iese din interiorul persoanei şi reintră în ea, într-un mister pe care încerca să-l înţeleagă, dar nu reuşea, ce nu-i plăcea erau sinonimele, cuvântul nu are sinonime, îşi dădea el cu părerea, fiecare înseamnă ceva şi nu altceva, pot să fie fraţi sau veri, niciodată identici, existau disensiuni între cuvinte despre care ar fi cuvântul prim, cel primar, faţă de care altul să se prezinte drept sinonim, cuvântul care visa să intre într-un poem încetase să se mai gândească la asta, atâtea lucruri se cereau făcute, viaţa dicţionarelor e atât de complexă, îi plăcea să fie atent la cei care se uitau la pagina sa, erau printre ei bătrâni cu faţa gravă, alţii erau surâzători, copiii nu înţelegeau întotdeauna cuvintele nici după ce citeau explicaţiile din dicţionar, se încruntau, îşi notau, sau nu, sensurile, într-o seară cuvântul se simţise umilit şi ofensat când un copil, de câteva luni, rupsese pagina pe care figura şi o aruncase pe fereastră, afară ploua, a fost luată de şuvoi şi a căzut într-un canal, în chiar ora aceea a părăsit pagina şi s-a fixat în alt dicţionar, a fost prezent la discuţii îndeobşte lungi despre importanţa fiecărui cuvânt, substantivele se credeau mai valoroase decât adjectivele, spuneau noi însemnăm ceva, voi sunteţi doar ornamente, adjectivele replicau suntem mult mai des chemate să existăm decât voi, vedeţi cum în poezie adjectivele precumpănesc asupra substantivelor, acestea îi dădeau înainte, depinde de poem, substantivul stă la baza poeziilor şi romanelor, până ce enormul contingent al verbelor a intrat în dezbatere, zgomotos, afirmând că acţiunea este totul şi că doar verbul agită frazele. El însă nu lua parte la discuţii pentru că erau ambele, substantiv şi adjectiv, lucru demonstrabil cu orice dicţionar (...)".

Acum cuvântul pe care l-ai îndrăgit nu-ţi mai este de folos, Antonio Olinto, acolo unde ai plecat să te reîntâlneşti cu Zora, ni l-ai lăsat nouă pe cărţile tale frumoase şi ne-ai mai lăsat amintirea bunătăţii şi generozităţii tale, amintirea zâmbetului tău. Adeus, amigo...