Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Addictive writing de Cosmin Ciotloş

Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman,
Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 376 pag.

La o primă vedere, titlul acestui roman de Matei Vişniec ar putea trimite la experimentele formale ale grupului OULIPO. Sau, ca să rămânem pe teritoriu românesc, la anonimul şi inexplicabilul (pentru vremea aceea) Catastih al amorului. Ca şi în acest din urmă caz, şi la Vişniec avem, până la un punct, o amuzantă distopie de natură textuală. „Arta de a începe un roman” e şi la el suverană, iar, dacă dăm la o parte balastul contextual, capitolul 51 (de numai trei pagini) pare desprins din romanul foileton vechi deja de un secol şi jumătate:

„După cum vezi, eu sunt o maşină, dar extrem de sofisticată. În acest moment sunt în contact cu miliarde de cuvinte ,practic aproape tot ce s-a scris în istoria umanităţii se află fie în memoria mea, fie la dispoziţia mea. Să începem însă prima noastră colaborare în materie de ficţiune. Ce vrei să scriem împreună? Un roman, o nuvelă, un poem, o piesă de teatru, un eseu? Te rog să bifezi domeniul care te interesează. Mulţumesc, GUŢ|. Vom scrie împreună un roman. Pe lista pe care ţi-o afişez acum figurează mai multe posibilităţi. Un roman care să aibă între 75 şi 150 de pagini, un roman care să aibă între 150 şi 225 de pagini, un roman care să aibă între 225 şi 300 de pagini, sau plus. Te rog să bifezi cantitatea care te interesează” (p. 234).
Cu acest citat, însă, se opreşte posibila paralelă. Dacă este o şarjă (şi este !) Negustorul de începuturi de roman nu are drept ţintă convenţiile unui gen literar, ci (n-am altă sintagmă la îndemână), lumea de azi, ale cărei reflexe infinit comunicaţionale alunecă înspre metastază. Pentru prozatorul Vişniec, ideea e departe de a fi o premieră. Şi Sindromul de panică în Oraşul Luminilor (2009), şi Dezordindea preventivă (2011) exersau, în alte game, aceeaşi partitură. Nu mai avem aici nici alienatul obligat să facă faţă marelui oraş, nici jurnalistul acaparat de controlul informaţiei planetare, ci un scriitor „emergent”, numit, pentru conformitate, domnul M., tentat să-şi transforme talentul în glorie. Pe scurt, o anume organizaţie (discretă) îi propune să-i livreze fraza de început a unui nou roman, cu care să dea cu adevărat lovitura. Portofoliul acestor „negri” e impresionant. Nici un mare prozator european nu s-a descurcat fără ajutorul lor. Camus, Kafka, Céline, Hemingway, toţi au primit în dar asemenea incipituri. Şi toţi au fost recompensaţi, afirmă misteriosul domn Guy Courtois (un fel de eminenţă cenuşie a agenţiei) în primul rând datorită acestor „deschideri” memorabile. Sigur că pactul e acceptat tacit (mai ales că nu conţine clauze compromiţătoare).
Numai că acesta e doar primul etaj al romanului (şi, cred eu, cel mai solid). Cartea e construită pe cel puţin patru paliere de realitate. E greu de spus care dintre ele reprezintă rama, căci ele se susţin şi autonom. Există, de pildă, un curios personaj (numit X) care se străduieşte să se comporte cât se poate de normal într-un oraş al cărui singur locuitor este (trimiterea la volumul de versuri al lui Vişniec însuşi e transparentă). Cel mai probabil, acesta e protagonistul unui roman în roman căruia M. se străduieşte să-i dea de cap. Avem, apoi, o agreabilă domnişoară Ri, mai mult curtată decât iubită. Când nu ia cuvântul pentru a stabili noi reguli ale seducţiei, aceasta e destinatara unei suite de poeme aparţinându-i lui M.
Multitudinea de voci complică doar liniaritatea romanului. Nu şi alegoria pe care se sprijină acesta. Proliferarea discursurilor literare duce la o anulare a rosturilor literaturii. În cele din urmă, toţi vor scrie şi nimeni nu va mai citi. E, cum am mai spus, încă un scenariu distopic marca Matei Vişniec. Computerele vor ajunge să scrie în locul nostru. Vor apărea programe îndeajuns de subtile încât să imite, cu fidelitatea tehnicii de vârf, inclusiv gustul literar. Un asemenea program, ipostaziat aici sub sigla Easy Teller, ştie, de pildă, că o frază de felul „X se trezeşte izbit, din interior, de o explozie de tăcere” e preferabilă uneia ca „X se trezeşte lovit, din exterior, de o explozie de tăcere”. Dar ştie tot atât de bine că performanţa de a transcrie în timp real senzaţii e superioară calculelor retorice. Drept urmare, fantezia lui Vişniec mai face un pas înainte, către aşa-numiţii „plasturi” (în original: patches), capabili să transmită „la cald” modificările organice şi să le traducă fără dificultate în fraze impecabile. Nu numai dragostea sau frica (formalizate printr-o sumă de impulsuri electrice), dar până şi visele (uitate adeseori încă de la prima oră a dimineţii) pot fi transmise acestei maşinării a deşertăciunii.
Căci despre deşertăciune e vorba de fapt, despre vanitate. A considera că Negustorul de începuturi de roman e o satiră a tehnologiei (şi tehnologizării) actuale mi se pare, din capul locului, greşit. Aparatura doar facilitează ceea ce viscerele se zbat să îndeplinească. Obsesia de a scrie, patima de a publica, orgoliul de a fi înţeles şi lăudat de un public, dacă se poate, numeros, n-au fost inventate în Silicon Valley. Sunt profund omeneşti, sunt aproape arhetipale. Grafomani au existat dintotdeauna, boala autorlâcului e, şi ea, veche. Dar, dacă unii, ca Don Quijote, îi mai ţineau piept, fiind nişte nebuni întru lectură, acum singura formă activă de nebunie pare să fi rămas cea de semn contrar.
Nu întâmplător romanul pune în funcţiune toate patologiile conexe: personajele năvălesc toate în spaţiul aparentei realităţi, participând la un soi de recepţii fără cauză; abulica domnişoară Ri se dovedeşte un a fi un veritabil „virus”, ea pătrunzând în notiţele lui M. şi răstălmăcindu-le cum îi vine la socoteală; fraza pe care domnul Courtois i-o va dărui, într-un târziu, voluntarului prozator va figura nu la începutul, ci la finalul romanului („Moartea n-ar trebui să lase ferestre deschise după trecerea ei”). În centrul acestui carusel al iluziilor se află însă câteva episoade cu fundal autohton, ce esenţializează şi particularizează alienarea globală.
Unul dintre ele se petrece în trecut (la mijlocul deceniului al optulea, deci chiar când Matei Vişniec îşi făcea rodajul în literatură) şi are drept fundal restaurantul scriitorilor de la Casa Monteoru. Cu eroii, cu infatigabilii: Jebeleanu, Mazilescu, Nichita Stănescu, Pâcă, Pucă şi Ahoe. Lucruri îndeobşte ştiute (şi e de salutat că nu pe anecdotă, ci pe atmosferă cade accentul întregii poveşti). Celălalt, aşa-zicând de actualitate, se referă la un imens protest pe care deopotrivă scriitorii şi publicul de la noi îl iniţiază, nemulţumiţi de opacitatea juriului Nobel (iar paroxismul atins de vanitate în această secvenţă îmi confirmă presupunerea de mai sus) faţă de literaţii români. Totul începe cu un şir de sinucideri (prin metode dintre cel mai diverse, printre care şi un autodafé) şi sfârşeşte cu o grevă generală: nimeni nu mai scrie nimic, nimeni nu mai publică nimic. Ironia e fără rest: politicienii se implică şi ei în gestionarea acestei crize şi înfiinţează ad-hoc un premiu de câteva ori mai valoros (sub raport pecuniar, cel puţin) decât acela acordat la Stockholm, destinat exclusiv scriitorilor români:
„Un ciudat frison, de stupefacţie, dar şi de vagă indignare, se propagă imediat în întreaga Românie. Chiar şi oamenii care nu ştiau mai nimic despre premiile Nobel începură să vorbească despre acest subiect. Cum? Chiar aşa? României nu i se acordase niciodată Premiul Nobel pentru Literatură? Adică ruşii aveau încă din secolul trecut câteva premii Nobel pentru literatură şi noi nu? Dar polonezii? Polonezii au? Dar ungurii? Ungurii au?” (p. 252).
Există, de bună seamă, şi un contrapunct pentru asemenea inflamări: un computer conectat la un patch ajunge să înregistreze fraze provenind de la un autor mort de ceva vreme: cum descompunerea cadavrului produce, şi ea, modificări somatice, acestea sunt transmise „la centru” şi prelucrate ca atare, fără nici o sincopă.
Aproape imposibil de rezumat (ştiu prea bine cât efort a presupus decupajul pe care l-am încercat aici), Negustorul de începuturi de roman e o carte în care Vişniec încearcă nici mai mult, nici mai puţin decât să însceneze haosul. Să articuleze minuţios un fenomen de dezarticulare, un covârşitor proces de dezintegrare. Numai că (aici e-aici) Matei Vişniec este, structural, un arbitru al eleganţei stilului (până şi frazele lui sunt funciarmente eufonice). Având un suflu cartezian de la prima la ultima pagină, romanul acesta pare mai degrabă un joc de societate cu reguli (încă) absconse decât o apocalipsă veritabilă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara