NU DEMULT am dat peste ecourile unui conflict între doi scriitori - ignorat de posteritatea literară - dar care, la vremea lui, a stârnit multe pasiuni şi aprinse comentarii.

El mi-a fost dezvăluit de această telegramă, pe care o reproduc întocmai:

ZIARUL CUVÂNTUL BULEV ELISABETA BUK
2727 30 20 8.10

REVOLTATI DE GESTUL LAS AL VELMASCARICIUI VALATUC TEODOREANU TRIMITEM UN SARUT OMAGIAL POETULUI ŞI PUBLICISTULUI ION CALUGARU. SASA PANA, A ZAREMBA. A DIMITRIU PAUSESTI.

Cuprinsul ei m-a surprins cu atât mai mult cu cât pe doi dintre cei amintiţi în text, anume Păstorel şi Al. Dimitriu-Păuşeşti, îi cunoscusem personal şi în cursul convorbirilor pe care le avusesem, la solicitarea mea îmi evocaseră multe amintiri, fără însă a pomeni vreodată de cele întâmplate.

E adevărat, eu am avut plăcerea să-i întâlnesc şi să discut cu ei la mai bine de douăzeci de ani de la incident şi poate că acesta se estompase în amintirea lor sau, cine ştie?, nu-i mai acordau nici o importanţă.

Dar pentru că cele aflate din textul telegramei distonau atât de categoric cu personalitatea lor, aşa cum mi s-a înfăţişat mie - Păstorel cu amabilitatea, sclipitoarea-i inteligenţă şi talentu-i de povestitor, iar Al. Dimitriu-Păuşeşti, ca un autentic cărturar şi om cu vederi largi - am fost incitat să descopăr cum stăteau cu adevărat lucrurile.

Şi am fost, mai întâi, ajutat de data indicată de ştamplia poştei de pe telegramă: 20.IX.1929. Iar întrucât ştiam că Ion Călugăru fusese pe atunci redactor la „Cuvântul" lui Nae Ionescu, răsfoind colecţia ziarului de acum optzeci de ani am dat de cauza supărării lui Păstorel. Şi anume, o scurtă cronică dramatică la „Rodia de aur", o piesă scrisă împreună cu Adrian Maniu şi prezentată, în premieră, pe scena Naţionalului bucureştean.

Publicată în „Cuvântul" din 14 septembrie 1929, autorul cronicii afirmase:

„Nu trebuie pismuită cariera cronicarului dramatic. Aparent prestigioasă, e totuşi o carieră plină de riscuri. Ferice de titularul acestei cronici, excelentul nostru camarad A. Kiriţescu, care a absentat de la premiera „Rodiei de aur"! Ferice de actorii care n-au fost distribuiţi, de publicul ce nu s-a pripit! „Rodia de aur" a fost un spectacol plictisitor, neinteresant. S-a râs, nu că autorii ar fi avut intenţia să amuze, ci fiindcă premiera l-a răzbunat şi reabilitat pe Victor Eftimiu.

„Rodia de aur" e o feerie care descinde direct din viziunea d-lui Victor Eftimiu, nici mai strălucită, nici mai proastă.

S-a spus că e un basm pentru copii; în piesă se

Un gest condamnabil

Prtoim, din partea zlaruîui „Cu. râatiil" următorul îndreptăţit protest:

Etî după amiază, la o oră la care namai colegul nostru 1. Călugăru obklnueŞte si stea la redacţie — î'a strecurat înăuntru d, Păstorei Teodoreanu. Iritat ca totdeauna lupă masă, d. Păstorel Teodo-'eanu a apostrofat $i lovit pe colegul nostru, după ce ta întrebat dacă el este autorul cronicei dramatice asupra piesei a cărei prună reprezentaţie a avut loc sitele trecute.

Temănda-se de lecţia pe care servitorii ar ii putut-o aplica înainte de a ii fost opriţi, a ameninţat cu revolverul şi s*a streci.-rat alură-,

0 asemenea agresiune este in-\cdiiiicăbilă. . .

Acum mai ales, când congresul licriticei dramatice pune în discuţie problema independentei criticului \se produce iaptvl relatat.

Cerem pe această cale deocamdată tuturor conirattior noştr/ de presii, ameninţaţi deopotrivă in a-censtă agresiune, intervenţia ii \vt8teiirea energică a aciuiai d-lui iTeodoremm.
pomeneşte, totuşi, că în alte vremi femeia nu-şi înşela bărbatul. S-a spus că e feerie, dar se vorbeşte în termeni uzuali ca: meseria de rege e foarte grea şi credeam că eşti o fire calmă...

Adrian Maniu a scris, totuşi, versuri admirabile şi Al. O. Teodoreanu o proză suculentă şi hazoasă.

Nu e vina lor că publicul cere feerii gen Victor Eftimiu.

Punerea în scenă? Cum se obişnuieşte. întuneric, câteva fulgere şi o decoraţie lunatecă. Apoi: versuri debitate în sughiţuri şi oftaturi. Un vraci harap şi-a făcut apariţia hilar. Au izbucnit hohote de râs.

A fost şi lume care a aplaudat... Pentru d-nii Sârbu şi Nicu Băltăţeanu".

Deşi semnată Interim, Păstorel a aflat cine era autorul şi a reacţionat într-un mod care a stârnit mare agitaţie în presa vremii.

în „Curentul" din 19 septembrie, sub titlul „Un gest condamnabil", cititorii ziarului au putut astfel citi:

„Primim din partea ziarului „Cuvântul" acest îndreptăţit protest:

Eri după amiază, la o oră la care numai colegul nostru I. Călugăru obişnuişte să stea în redacţie - s-a strecurat înăuntru d. Păstorel Teodoreanu. Iritat ca întotdeauna după masă, d. Păstorel Teodoreanu a apostrofat şi lovit pe colegul nostru, după ce l-a întrebat dacă el este autorul cronicei dramatice asupa piesei a cărei primă reprezentaţie a avut loc zilele trecute.

Temându-se de lecţia pe care servitorii ar fi putut s-o aplice înainte de a fi fost opriţi, a ameninţat cu revolverul şi s-a strecurat afară.

O asemenea agresiune este incalificabilă.

Acum mai ales, când congresul criticei dramatice pune în discuţie problema independenţei criticului se produce faptul relatat.

Cerem pe această cale deocamdată tuturor confraţilor noştri de presă, ameninţaţi deopotrivă în această agresiune, intervenţia şi veştejirea energică a actului d-lui Teodoreanu.

Este o chestie care priveşte însăşi demnitatea şi libertatea presei.

Ziarul „CUVÂNTUL"

„Curentul" a luat şi el poziţie şi, într-o notă adăugată protestului de mai sus, a ţinut să adauge:

„Gestul domnului Teodoreanu - de a lovi la masa lui de lucru un cronicar care-i este şi un confrate -este cu atât mai condamnabil, cu cât d. Călugăru scrisese pentru „Rodia de aur" o critică din cele mai îngăduitoare, al cărei unic defect era, poate, excesul de indulganţă. Şi este cu atât mai deplorabil gestul acesta, cu cât aflasem odată din scrisul d-lui Teodoreanu că îndeletnicirea slovei sale este „o boierie" - a cărei elementară eleganţă ar fi trebuit să-i pară respectul pentru părerile unui confrate, corect şi cinstit exprimate.

Sistemul revolverelor răsucite prin redacţii şi al bătăilor consolatoare, are însă un neajuns - se prea poate ca într-o bună zi şi revolverele să se descarce - nu în pieptul sau în tâmpla redactorului. Cu nădejdea aceasta îl acceptăm.

ION DIMITRESCU

O zi mai târziu, „Cuvântul" a revenit cu un nou şi patetic apel la solidaritatea colegilor de breaslă, din care citez:

„Presa din Capitală a relatat brutala agresiune a d-lui Păstorel O. Teodoreanu împotriva redactorului nostru d. Ion Călugăru, în redacţia ziarului unde-şi face, cu dragoste şi cu înaltă probitate, datoria sa de ziarist şi de scriitor. S-ar putea pe chestia aceasta broda o întreagă serie de consideraţii asupra împrejurării în care un ziarist
e pus uneori în viaţă (?). Lucrul în sine, însă, depăşeşte cadrul generalităţilor şi dacă d. Călugăru nu are de ce, personal, să se simtă jicnit, apoi presa are tot dreptul şi toate obligaţiile să reacţioneze cu toată energia faţă de această acţiune îndreptată direct împotriva libertăţei şi a conştiinţei".

(s.s.): Cv.

La fel a socotit, probabil, şi Şerban Cioculescu care în „Adevărul" din 22 septembrie unde, sub titlul „Bătaie în publicistică", a semnat un lung articol în care a fost, parcă, şi mai dezaprobator:

... „Un umorist de talent a bătut pe un scriitor de talent, critic teatral ocazional, care îndrăznise să nu admire o producţie literară pare-se mai mult rizibilă decât umoristică.

Este cea mai proastă glumă a Măscăriciului Vălătuc, care ne obişnuise cu măscări de gust ales.

O condamnăm dintr-un sentiment estetic intransigent.

O glumă bună, acidă, virulentă sau chiar benină în formă, dar neîndurată în fond, ucide la figurat. O palmă murdăreşte pe cel care o aplică, îl descalifică, îl trece din ordinul spadasin al cavalerilor condeiului, în breasla bătăuşilor electorali sau administrativ. îl suprimă".

Ion Călugăru n-a ripostat în presă ci s-a adresat direct:

„Domniei-Sale, Domnului Prim Procuror al Parchetului de Ilfov.

Subsemnatul Ioan Călugăru, redactor la ziarul „Cuvântul", fac plângere împotriva D-lui Al. O. Teodoreanu, publicist, cu domiciliul la HOTEL „CAPŞA", LOCO, pentru faptul de lovire săvârşită în următoarele împrejurări:

Eri 17 septembrie a.c., la ora 3 după amiază, pe când eram singur în redacţia ziarului „CUVÂNTUL", pândind probabil acest moment, D-l Al. O. Teodoreanu a intrat în redacţie şi, fără nici o vorbă, m-a lovit în mod sălbatec şi m-a ameninţat că mă împuşcă.

În răstimp, venind servitorul ziarului HARALAMBIE NICU, D-l Al. O. Teodoreanu a fugit.

Cer respectuos să se facă cercetări şi apoi să fie pedepsit acest agresor laş. Mă constitui parte civilă cu suma de 1 leu.

În acelaş timp vă rog să-mi daţi autorizaţie să port armă, deoarece D-l Al. O. Teodoreanu m-a ameninţat că va pune oameni să mă lovească şi că el însuşi mă va împuşca".

Cu distinsă stimă Ion Călugăru Bd. Elisabeta 12

N-am aflat şi dacă a avut loc un proces ori s-a dat vreo sentinţă. Dar cel mai bine cred că a judecat timpul care, în curgerea lui, a şters gâlceava din amintirea contemporanilor, păstrând-o pentru posteritate doar în hârtii mai mult sau mai puţin îngălbenite de patima lui.