Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Actualitatea de George Marin

Unde punem virgula, şi unde nu, domnule autor, atunci când, din... rafinament, chipurile, n-am renunţat definitiv la serviciile ei? Jenant de-a dreptul pentru cititorul instruit este să găsească în text virgula aşezată între subiect şi predicat. Laşi textul necitit până la capăt, îl arunci la coş fără regrete? Dar fenomenul nenorocit te aşteaptă în plicul care vine la rând, pe care-l deschizi cu teamă de la un timp, nemaifăcându-ţi iluzii asupra talentului literar şi asupra viitorului celui care scrie cu picioarele. Scriem ca să fim citiţi, nu-i aşa? Scriem ca să fim înţeleşi şi să-i bucurăm pe semenii care nu scriu. Bizarerii împotriva virgulei, înlocuirea virgulei, înlocuirea ei cu o bară, ori cu mărirea distanţei între cuvinte, pauza care poate înlocui şi alte semne de punctuaţie. Bizateria însă şi de a semăna virgula din belşug, peste tot, pe toate şirurile, la capătul versurilor şi chiar între subiect şi predicat. Rostul ei de a te face să te opreşti o secundă, să tragi aer în piept, ca să nu umbli sufocat de-a lungul frazei lirice, ca să nu te laşi păgubaş sau să-l urăşti pe autorul care a scris parcă doar ca să-ţi arate dispreţul ignorenţei lui. Văzând cum merg lucrurile, ajungi să te întrebi dacă poezia nu şi-a pierdut mare parte din cititori, nu a fost abandonată şi din pricina punctuaţiei aberante. Ca să derutezi cenzura ai scris cândva fără punctuaţie. Sub comunism, cititorul se specializase să descifreze textul poetic fără punctuaţie şi să găsească mesajul. De ce nu se revine cu drag la punctuaţie? Drumul înainte ar fi cu o întoarcere necesară la uneltele ei binecuvântate, cu un ocol şi o asimilare corectă a regulilor gramaticale. Dacă în Ochiul din umbră, reţinem virgulele de la capătul versurilor, aşa cum le-aţi pus dvs., observăm că numai prima este în regulă, celelalte şase sunt total aiurea: "ochiul din umbră/ e pupila mişcătoare/ că vede şi tace./ E tărâmul galben/ unde se odihnesc amintirile,/ Cimitirul de lacrimi,/ Şi de cuvinte îngropate./ Este El, cel/ Care te îndeamnă,/ Pe corabia albastră/ La o noapte cu saună/ Ochiul din umbră,/ E divinitatea din mine/ Cre vede şi tace./ Oglinda unde îşi spală,/ Mulţi chipurile/ Rămânând tot murdară,/ Pentru un timp./ E fereastra deschisă,/ Prin care respiră sufletul meu./ Ochiul din umbră/ Apune odată cu soarele". Transcriu începutul scrisorii dvs. de mulţumire către cititoarea răbdurie care sunt: "Cu capul sus, privirea înainte, şi un constant echilibru ţin din tot sufletul să vă mulţumesc respectuos pentru răbdarea pe care a-ţi (sic!) avut-o anul trecut, citindu-mi textele şi apoi aşezân­du-le din punct de vedere critic şi literar pe scara valorilor culturale...". Rămân stupefiată de ridicolul interpretării pe care o daţi, de aerul patetic, teatral (Cu capul sus, privirea înainte...) al declaraţiei. Dacă vi s-a părut interesant şi în folosul dvs. să amintiţi de o scară a valorilor culturale (!?) v-aţi asumat şi riscul de a vă fi înşelat în aprecieri. "Mesajul dumneavoastră - continuaţi grandilocvent - transmis prin intermediul revistei a fost înţeles de persoana mea. Citindu-l(,) am aplicat la texte o nouă corectură şi am şters şi înlocuit cuvintele care nu au un sens şi nu sunt adaptate după "Dicţionarul Explicativ al Limbii române". Ce vreţi oare să spuneţi cu această mărturisită adaptare? Adică atunci când vă scrieţi textele, folosiţi cuvinte fără sens şi neconforme cu Dicţionarul Explicativ al limbii noastre materne? Atrăgându-vi-se atenţia, aplicaţi cu seninătate o corectură, chiar o nouă corectură, cum precizaţi, ştergând şi înlocuind cuvintele cu pricina? Aceasta arată că vă străduiţi, nu că şi înţelegeţi spre ce vă străduiţi. Şi dacă nu ne-am dumirit până acum asupra actului creator, ce este el şi de cine depinde, puneţi la dispoziţia curioşilor următoarele: "Omul, creator de artă şi frumos reprezintă un ideal divin care, imediat atins, face ca lumea valorilor spirituale să devină cunoaştere şi viziune. Cred că trebuie să pornim toţi de la acest adevăr primordial, întrucât actul de a înţelege arta prin frumos, cere trăire, sensibilitate, elevaţie, bogăţie şi frumuseţe interioară - umanizarea tuturor stărilor, chiar şi a celor tenebroase, faustice, întunecate, care răpesc din demnitatea de a ne numi oameni...". Există o vorbă, cu care, în copilărie, erau trimişi la colţ cei care băteau câmpii din cale afară: "Dacă tăceai, filozof rămâneai!" Revenind la poemul Ochiul din umbră, şi la celelalte din grupaj, e limpede că nu aveam a ne înverşuna decât pe virgulele puse în text cu furca. înpănâdu-vă versurile cu fel de fel de minunăţii, dăm din loc în loc de considerente şi de vocabule aiurea: "Viaţa înseamnă artă, aşa cum arta se identifică la modul absolut cu mirajul beatudinal şi sublimal al unei scene". Poate aţi vrut să spuneţi beatitudinal şi subliminal? Ce rămâne bătut în cuie este, în viziunea dvs., Mesajul artistic şi care reprezintă un univers. Ideea pompoasă a mirajului unei scene, se pare că s-a pierdut pe drum. Iar în ce este de citat din scrisoare, trebuie făcute nişte, vorba dvs., corecturi. Ziceţi convins: "El, (mesajul), se demască numai atunci când responsabilitatea mea ca om creator de artă şi frumos este direct proporţională cu originalitatea şi talentul meu". De ce demască, domnule autor, vă întreb, şi nu evidenţiază? Cu voia dvs., mă îndrept spre finalul preţios al epistolei: "Poezia a fost şi va rămâne ŤRegina literaturiiť, după cum a denumit-o Paul Valery. Prin poezie găsesc fericirea absolută. Pentru a fi fericit - spune la rândul lui filosoful francez Gaston Bachelard - trebuie să te gândeşti la fericirea altuia. De aici se avântă şi scrierile mele. Scriu pentru a ferici pe cei de lângă mine". în fine: "Sper din tot sufletul, ca această scrisoare (considerată pentru mine - mică atenţie) să vă creeze o anumită stare de mulţumire într-o oarecare măsură, rugându-vă pe această cale să-mi acordaţi oportunitatea de a prezenta persoana mea, aşa cum este ea - cu calităţi şi defecte. Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie, acelaşi...". Deci, să vă acord oportunitatea? Care oportunitate? Aceea de a (vă) prezenta persoana, aşa cum este ea? Nu-mi dau seama dacă am reuşit. De străduit m-am străduit. Să ne revenim, însă, să-l reabilităm pe poet şi să-l uităm pe eseistul patetic, uşor obsedat de rostul lui şi-al poeziei, cu care se mândreşte. Cum altfel decât transcriind aici, întocmai, un poem ce nu poate fi decât o continuare a Ochiului din umbră. înger sălbatic: "înger sălbatic, asemenea ochiului din umbră,/ Priveşti imagini tentante, carnale,/ Le devori cu privirea şi cauţi să sfârşeşti acest joc/ Privindu-ţi chipul în oglinda goală./ Te retragi din abis cu mersul privirii de rac/ Şi concepi, ideea de a mai copilări odată.// Iată, acest înger sălbatic se preumblă,/ Aşteaptă clipe în şir dragostea maternă/ Pierdută la o vârstă, când se schimbă învelişul celebral, (sic!)/ şi clipele frumoase se adună/ ca un ecou al frumuseţii.// Ochi fugit între oceane, străin între anotimpuri/ înger sălbatic rătăcit în alfabetul zăpezii,/ Caută un loc, litera de gheaţă/ care să-i cresteze timpul,/ căldura trupului care se preumblă în mintea ta/ Ca o negaţie implorând esenţele".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara