Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Laudatio

în APOSTROF nr. 4, "Dosarul" cuprinde discursurile rostite la solemnitatea ce a avut loc la 6 martie, în aula Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa profesorilor Matei Călinescu şi Marco Cugno. Două personalităţi nu doar unanim apreciate pentru opera şi activitatea lor didactică, ci şi iubite - lucru rar în divizata noastră lume literară. Ceea ce e în mod special impresionant în întregul dosar e că, în pofida tipicului solemn-academic, această admiraţie - afecţiune - recunoştinţă pentru Matei Călinescu şi pentru Marco Cugno impune eliminarea clişeelor encomiastice şi dă o căldură vibrantă paginilor. Recapitulînd, în discursul lui de Laudatio, biografia intelectuală a lui Matei Călinescu şi principalele volume ce o jalonează, Ştefan Borbély insistă asupra eseurilor teoretice şi a cărţilor ce analizează din perspective noi autori precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Matei Caragiale, dar trece cu vederea talentul excepţional de prozator şi poet al profesorului de la Bloomington. Tot ce a scris Matei Călinescu, de la studii erudite la memorialistică, poartă marca acestui talent care te face să-l citeşti cu participare, să comunici firesc cu autorul, care-ţi vorbeşte parcă ţie anume. Neputînd fi prezent la ceremonie, Matei Călinescu a trimis un text confesiv, în care aminteşte vechile lui legături cu universitatea clujeană (aici a obţinut în urmă cu 36 de ani titlul de doctor în literatură comparată, cu o teză condusă de prof. Liviu Rusu), de marea prietenie cu Adrian Marino şi soţia acestuia, Lidia Bote, de numeroşii scriitori-universitari clujeni, din generaţii diferite de care se simte apropiat. Acest mesaj e precedat de lecţia inaugurală Lectura şi scrisul, o sinteză a concepţiei lui Matei Călinescu despre profesia sa: "Am înţeles în cele din urmă, că arta scrisului şi arta lecturii sunt gemene. A citi bine e a citi ca un scriitor şi a scrie bine e a scrie ca un cititor bun - un cititor care e în stare, dacă se poate spune aşa, să citească... lectura, care izbuteşte să atingă - cum? prin ce misterioasă teh­ni­că interioară? - acea stare de graţie pe care aş numi-o atenţie inspirată. Cititul - dincolo de activitatea automatică a descifrării literelor, cuvintelor şi frazelor care alcătuiesc textul, dincolo de traducerea acestora în sunete pentru auzul interior, sau direct în sens, imagine, viziune - poate deveni un fel de scris mental, un mod de a regîndi şi de a reconcepe textul, de a-l realcătui. Aşa citesc scriitorii, devenind autorii virtuali ai textului pe care-l parcurg."
l Autor virtual al textului pe care-l traduce e şi profesorul italian Marco Cugno, românist pasionat care a transpus în limba lui maternă 36 de cărţi din literatura română, din toate genurile, după cum ne aminteşte Marta Petreu în Laudatio: poezie cultă şi populară, proză, teatru, eseuri, teorie literară, filosofie - "cu voluptăţi de estet şi realizări de virtuoz". Toate volumele traduse de el sînt însoţite de un amplu aparat critic. Dar, ţine să precizeze Marta Petreu, "ca să ridice acest monument al culturii româneşti în Italia şi-n italiană, Marco Cugno nu a fost ajutat din România. Pentru a-l traduce pe Constantin Noica, de exemplu, Cugno a venit în Bucureşti pe cheltuiala lui, a făcut fotocopii pe cheltuiala lui, a făcut traducerea cu energia lui... Pentru publicarea volumului monumental La poesia romena del Novecento, 510 pagini, Marco Cugno a investit propriii săi bani... câştigaţi pe o cercetare ştiinţifică... Ceea ce nu am fost noi în stare să facem - să ne organizăm exportul de cultură, prin traduceri - au făcut cîţiva românişti, printre care şi Marco Cugno. Profesorul Cugno, prin traducerile lui, prin excepţionalele sale studii, ne-a pus în faţă o oglindă. în care, dacă ne uităm, nu arătăm rău."

Mochetiera de la Florenţa

O spun din capul locului, nu mă omor după Wikipedia, şi cu-atît mai puţin după site-urile cu fel de fel de lucrări şi referate de-a gata. Nu-mi plac studenţii care le "consultă" (şi se jură că nu fură...), nici profesorii care-nchid ochii. Dar măcar le credeam benigne, în riguroasa lor înşiruire de platitudini. Pînă cînd, nu mai ştiu ce căutînd, îmi sare în ochi un titlu: Mochetiera de la Florenţa, de V. Alecsandri. Voind să aflu ce s-a ales de fosta buchetieră, citesc tot referatul (despre romantism), de pe www.preferatele.com. Vorba lui Creangă, prăpădenie! Introducerea: "romantismul este al doilea mare curent şi are o arie de extindere mult mai mare, el cuprinzînd pe lîngă Europa, şi America şi Asia." Chiar dacă se presupune că autorul anonim (sic!) face referire la clasicism, gradul comparativ are, totuşi, nevoie de amîndoi termenii comparaţiei. Lasă că, afară de secţiile de sinologie, nu cred c-a studiat cineva, în şcoală, romantismul chinez, aşa că întinderea geografică nu e-n chestie.
Mai departe: "atmosfera este una rece, de lună rece, numită atmosferă osianică. Osian (adică Ossian - n.m.) era pseudonimul poetului J. MacPherson". Că, de fapt, lucrurile sînt mai complicate de-atît - era vorba de atribuirea unor poeme unui alt poet, legendar, mai bătrîn cu 15 secole, şi nu de pseudonim, nu mai contează. Printre exemplele de romantici, M. de Stael (fără tremă, din motive tehnice), "din Franţa, exilat de Napoleon". Să înţelegem, după forma adjectivului, că M. vine de la Michel? În Germania, Novalis este "cel mai mare poet al nocturnului" (ori - era la modă într-o vreme - autorul a citit prea mult Durand, ori nu ştie ce vrea să spună), iar creatorii basmului cult european sînt O. Perault şi C. Anderson (?!). Şi aşa mai departe, pînă la nefericita mochetieră, din ograda romantismului românesc.
Iaca izvorul perlelor şcolare, universitare... De nu s-ar uita imediat, ar scîrţîi pînă la adînci bătrîneţi în cultura generală. Decît să ştii, aşa pocite, nume de scriitori şi de opere, mai bine să nu le ştii deloc! Citind referatul, îţi spui că furnizorul şi cumpărătorul de asemenea marfă se joacă de-a tăntălăul şi gogomanul. Numai că poanta nu e prea comică. Iar cînd victimele sînt elevi de liceu - principalii vizaţi - care nu vor trece printr-o facultate de profil (şi chiar dacă trec...), tant pis.

"...realitatea noastră sovietică"

Un interviu cu Boris Strugaţki este în sine o performanţă publicistică. Cronicarul îl felicită, pentru ea, pe Florin Dan Prodan, care l-a realizat şi l-a oferit cititorilor SUPLIMENTULUI DE CULTUR| (felicitările colegiale adresate revistei se subînţeleg).
Foarte interesant este răspunsul celebrului scriitor din binomul Strugaţki la întrebarea următoare, cu adresă politică: "- În cărţile dumneavoastră abordaţi uneori o temă care nu este neapărat legată de science-fiction: puterea politică, modalitatea de a guverna un stat, un imperiu, o lume. A imagina, a scrie în acest fel nu înseamnă numai noi tehnologii, întâlniri cu alte lumi, ci şi a schimba ceva în sisteme politice, sociale reale. Asta vreţi să sugeraţi?";
"- Am abordat asemenea teme nu Ťuneoriť, ci, aş spune, aproape tot timpul. În genere, ne-a interesat prea puţin literatura ştiintifico-fantastică propriu-zisă, ci, mai ales, politica, sociologia, istoria. Majoritatea nuvelelor noastre tratează asemenea subiecte. Cu toate acestea, niciodată nu ne-am ocupat cu previziunile. Am scris fie despre lumi în care ne-ar fi plăcut să trăim, fie despre universuri în care sub nici un chip n-am fi dorit să nimerim. Utopii şi antiutopii. Dar, înainte de orice, ne-a interesat, şi repet acest lucru, prezentul: utopiile şi antiutopiile nu erau decât decoruri ale realităţii care ne înconjoară. Conducerea ne-a considerat "mânjitori cu noroi" (mai exact, "mânjitori cu dohot" - n. trad. L. Ivanov), "indivizi care denaturează realitatea noastră sovietică", în vreme ce noi nu făceam, la o adică, altceva decât să descriem lumea din jur, în modul în care noi o percepeam."
Nu ştim cum se face, dar în toate regimurile totalitare (fie ele de stânga sau de dreapta, naţionaliste ori internaţionaliste), puterea politică edifică o realitate minunată, o bravă lume nouă, pe care unii dintre scriitori se încăpăţânează să n-o înţeleagă ca atare, şi o denaturează, o mânjesc prin scrisul lor; în timp ce alţii o "descriu" în culori trandafirii. După care, la schimbarea de regim, lăudătorii se transformă brusc în ex-disidenţi şi dau lecţii de morală aplicată foştilor rezistenţi.
Vi se pare un scenariu S.F.?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara