Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Reforma reformei

în ZIUA din 23 august, dl Gabriel Andreescu semnalează cîteva ciudate principii care par să denatureze sensul reformei în învăţămînt şi pe care le-a identificat în proiectul recent aprobat de modificare a legii învăţămîntului. Cu încuviinţarea conducerii MEC, un grup de specialişti (ar fi poate mai corect să punem cuvîntul între ghilimele) a schimbat formulările, şi implicit înţelesul, din textul actual al legii, în aşa fel încît în locul unor principii democratice şi liberale regăsim un mod de gîndire comunist. Şcoala n-ar mai fi interesată, dacă vom aplica aceste principii, în dezvoltarea personalităţii elevului şi a spiritului său creator şi de iniţiativă, ci ar tinde să producă pur şi simplu forţă calificată de muncă în vederea prosperităţii sociale. Articolul d-lui Gabriel Andreescu ar trebui citit cu atenţie de liberalul ministru al şcolii şi expediat specialiştilor d-sale. Noi n-am văzut proiectul, l-am văzut numai pe cel al universităţilor (nu ştim în ce stadiu se mai află), scris într-o minunată limbă inginerească (de lemn, adică) şi susceptibil de critici similare cu acelea pe care dl Andreescu le-a făcut. Reforma reformei şcolii româneşti e pe drum: dar drumul e greşit.

Sub zodia noului radicalism

Nu ştiu nici ce vîrstă, nici ce instrucţie are Octavian Hoandă. Articolele lui despre scriitori îl prezintă în flagrant delict de ignoranţă. Cronicarul a comentat, mai demult, o intervenţie pe această temă a jurnalistului de la Ziua. Un articol recent (Ziua, 27 august), intitulat Sub zodia noului proletcultism, pune pe acelaşi plan atitudinile publice, favorabile preşedintelui Băsescu, ale unor scriitori actuali şi "colaboraţionismul" unor scriitori din regimul comunist. Înţelegînd prin colaborarea cu puterea, ieri, a unor Sadoveanu, Călinescu, Bogza ori Petru Dumitriu unul şi acelaşi lucru cu adoptarea unei linii politice pro-Băsescu de către unii intelectuali pe care nu-i numeşte, astăzi, O.H. trage concluzia că ne îndreptăm spre un nou proletcultism. Autorul articolului foloseşte cuvîntul din urmă într-o accepţie proprie, limitată la adularea liderilor politici, ceea ce e departe de adevăr. Uită totodată să facă diferenţa dintre un regim totalitar care impunea scriitorilor encomiasticele lor opinii şi un regim democratic în care scriitorul e liber să opteze politic. Nu-şi dă seama că scriitorii care îl apreciază pe preşedintele Băsescu nu doar n-o fac din obligaţie ori din constrîngere, dar nu cîştigă nimic şi nici nu pierd nimic manifestîndu-se ca fani ai preşedintelui. Ei sînt în dreptul lor de a opina favorabil despre preşedinte. Greşesc ori nu, asta e altă problemă. Nu e grav că O.H. nu ştie despre ce vorbeşte. E grav că Ziua permite astfel de intervenţii care stîrnesc confuzie şi, dincolo de ignoranţă, se dovedesc imorale. O.H. rata bacul la română cu un text atît de temeinic instalat sub zodia unui nou şi penibil radicalism.

La mai multe!

În numărul de săptămâna trecută al Adev|rului Literar & Artistic, citim un înduioşător articol al lui Claudiu Komartin despre Virgil Mazilescu. Şi după ce-l citim, ne dăm seama că l-am mai văzut undeva. Unde anume? Pretutindeni aproape: pe două portaluri virtuale, în revista Cuvântul. Mereu acelaşi titlu, mereu acelaşi text. Lipsit de o suficientă stăpânire a legislaţiei drepturilor de autor, Cronicarul nu poate decât să remarce, naiv, plăcerea tânărului poet de a-şi publica declaraţia de credinţă - dacă s-ar putea - în toată presa românească. Îi dăm, aşadar, o mână de ajutor, în speranţa că-i vom face o bucurie, reproducând câteva - doar cinci, puteţi să verificaţi - fraze de început ale amplului articol:
"Virgil Mazilescu este unul dintre foarte puţinii poeţi la care mă întorc ori de câte ori încrederea mea în poezie este zdruncinată. Atunci când, dintr-un motiv sau altul, simt că poezia se îndepărtează de mine şi mi se pare că ratez metodic toate ocaziile de a ajunge la miezul ei fierbinte, unde scrisul nu mai este nici terapie, nici exorcizare sau exerciţiu narcisiac, ci acel lucru care sapă la rădăcina fiinţei şi se ia la întrecere cu viaţa, exact când îţi dai seama că viaţa a-nceput deja să-ţi alunece printre degete. Revin cu drag la Mazilescu, pe care l-am descoperit pe la 18 ani mulţumită profesorului meu de atunci, Octavian Soviany, şi pe care, trebuie s-o recunosc, l-am considerat un fel de ciudăţenie fascinantă, destul de departe de gusturile pe care le aveam în acea perioadă, aşa neşlefuit cum eram... Neştiind unde să-l încadrez şi alături de cine să-l aşez, Mazilescu mi-a rămas în minte - până când l-am recitit, moment din care nu aveam să-l mai părăsesc - prin câteva versuri uluitoare. Eram, de altfel, un mare pescuitor de versuri geniale, visând, fireşte, să ajung şi eu la performanţele poeţilor pe care-i iubeam în vremea aceea şi pentru care aveam un devotament uneori cam exagerat."
Cum s-ar zice în asemenea momente, la mai multe, dragă Claudiu!

Dispută veche

Un număr bun, consistent şi incitant deopotrivă, realizează tânăra echipă de redactori a CUVÂNTULUI. În luna august, când alte reviste suferă de hemoragia deţinătorilor de rubrici, plecaţi în vacanţe întru reîncărcarea bateriilor, Cuvântul pare mai atractiv ca niciodată. Lângă semnăturile tinerilor autori (Răzvan }upa, Cristian Cosma, Alexandru Matei, Florina Pârjol, Andrei Simuţ, Cosmin Perţa, Şerban Axinte, Cosmin Ciotloş) apar şi câteva ale unor colaboratori de marcă (George Bălăiţă, Emil Brumaru, Nora Iuga, Al. Cistelecan, Radu Aldulescu), rezultatul fiind un adevărat caleidoscop (meta)literar şi publicistic.
Foarte interesant ni s-a părut articolul lui Alexandru Matei, intitulat Dreapta-stânga sau (de fapt) Antici-Moderni? Semnul de întrebare pus la final are numai rolul de a îndulci concluzia demonstraţiei trasate. Pentru agerul eseist, adevăratul conflict ideatic (ca să nu spunem ideologic) nu se poartă, la noi, între dreapta şi stânga, ci între "conservatorii raţionalişti şi libertarieni (în gândire) deconstrucţionişti. Este, de fapt, vorba despre o nouă ediţie a disputei dintre Antici şi Moderni. A-i condamna pe cei din urmă în retorica medievală a înfricoşării (...) fără a încerca să înţelegi ce înseamnă de fapt nihilismul postmodern şi care-i este legitimitatea într-o cultură europeană laică nu face decât să perpetueze o dispută stearpă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem mereu, în aşteptarea unui răspuns improbabil, este: cum putem gândi viaţa - şi cum o putem trăi - în orizontul imanenţei, în ea însăşi, adică?"
Întrebarea este tulburătoare, dar oarecum incompletă. Cel puţin în ochii unui conservator, care simte că din tablou lipseşte ceva: transcendenţa. Dar a-i vorbi de transcendenţă unui deconstrucţionist... Şi iată cum iar ajungem la ceartă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara