Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Drama pisicilor

Cronicarul mărturiseşte că este un devotat cititor al rubricii SOS Bucureşti , ţinută în DILEMA Veche de Andrei Pippidi. Impărtăşeşte îngrijorările sale pentru felul în care Capitala noastră se degradează pe zi ce trece, primind lovitură după lovitură tocmai din partea acelora care ar trebui să o gospodărească şi protejeze. Centrul istoric este lăsat în paragină, vechile clădiri emblematice, evocate cu atâta har de d-nul Pippidi, sunt fie demolate fie strivite moral, ca să vorbim astfel, de monstruoasele imobile tip zgârie-nori ivite în imediata vecinătate.
Dar parcă mai mult decât oricând s-a aflat Cronicarul în acord sufletesc cu d-nul Andrei Pippidi când a citit, în Dilema veche din 13-19 decembrie, articolul domniei sale despre prigonirea pisicilor în Bucureşti. Un rău pe lângă multe altele săvârşit în marele oraş, dar nu unul oarecare.
Scrie inspirat în Dilema veche d-nul Andrei Pippidi : "Există oraşe unde pisicile sunt doamne şi stăpâne. La Veneţia şi Roma sau la Atena. Ruinile antice sunt locuite de pisici, a căror vocaţie filozofică, de mult observată, se potriveşte cu un asemenea decor nobil. Grase şi autoritare, ca nişte sultane, pisicile de la Washington. Nervoase şi obraznice , pisicile de la Istanbul. Răsfăţate şi elegante, pisicile de la Paris. Acestea participă la viaţa locuitorilor umani,fără complexe de inferioritate".
Ce se întâmplă în Bucureştiul de azi cu aceste capricioase şi pline de graţie făpturi care în alte mari oraşe sunt "doamne şi stăpâne" ?
"La Bucureşti, pisicile n-au personalitate", scrie d-l Andrei Pippidi, adăugând însă îndată că nu din vina lor. Şi în continuare: "Sunt (...) un trib fugărit şi flămând. Dau târcoale lăzilor de gunoi. O iau la goană de câte ori dă colţul un câine, chiar dacă nu se uită la ele. Inmulţirea peste măsură a câinilor "comunitari" a redus patrupedele rivale la umilinţa retractilă. Blana lor, tărcată sau neagră, e scurtă şi scărmănată. Se furişează pe scările blocurilor, miaună prin curţile interioare, aşteaptă la uşi care nu se deschid".
Năpăstuirea (şi umilirea) pisicilor din Bucureşti, deplânsă în Dilema veche de istoricul Andrei Pippidi, ne pare a fi încă un simptom al afundării noastre în subcivilizaţie.

Nu în cameră

în numărul din decembrie al DILEMATECII, neobositul călător Alex Leo Şerban, care nu-şi uită niciodată acasă umorul, ne recomandă o carte găsită la The British Bookshop din Viena şi purtînd un titlu de împrumut, Lost in Translation. Autorul ei, Charlie Croker, a colecţionat anunţuri scrise în engleză pentru uzul turiştilor, în afara spaţiului anglofon - în aeroporturi, hoteluri, restaurante etc. Exemplele alese de Leo din cele 175 de pagini ni s-au părut atît de comice, încît le copiem aici pentru cei ce n-au citat (încă) ultimul număr de anul acesta al Dilematicii: "Rugăm apariţie prezentabilă nu pepene rugăm" (hol de hotel la Beijing); "Pentru a suna room service, rugăm de deschis uşa şi chemat Room Service. Rugăm linişte, oameni poate adormiţi" (Etiopia); "Dacă telefonaţi la room service veţi primi răspunsul pe care-l meritaţi" (Las Palmas); "Interzis de furat prosoape din hotel. Dacă nu sînteţi persoane care să facă aşa ceva rugăm nu citiţi notis" (Tokyo); "în caz de incendiu, rugăm citiţi aceasta" (Arabia Saudită); "Liftul se repară pentru ziua următoare. în acel timp regretăm că veţi fi de nesuportat" (Bucureşti); "A depozita cheia camerei într-o altă persoană e interzis" (Japonia); "Acest hotel este renumit pentru linişte. De fapt, hoarde de oameni din toată lumea dau năvală aici pentru linişte" (Italia); "Avem baie drăguţă şi sîntem foarte buni la pat" (Zürich); "Sînteţi invitaţi să profitaţi de femeia de serviciu" (Japonia); "Vă rugăm spînzuraţi-vă aici" (într-un dulap de hotel din Berlin)... Selecţia (ni se promite şi aşteptăm urmarea) se încheie cu o interdicţie concisă: "Nu în cameră" (Tailanda).

Capitalele secolului

Un titlu, fireşte, mult prea pretenţios. Cine-ar putea, indiferent de care secol ar fi vorba, să spună care sînt? De fapt, un simplu joc de cuvinte, cu două numere din SECOLUL 21, dedicate Luxembourgului şi Sibiului. Capitale culturale europene, în tandem, un tandem început mai devreme şi care i-a deschis, de fapt, Sibiului această perspectivă (aflăm, trebuie să mărturisim, dintr-un articol doct al lui Bogdan Lefter. Ce ne-am face fără oameni informaţi!). Constrîns - pe orizontală - de spaţiul, nu prea generos, în care trebuie să-ncapă, Luxembourgul s-a dezvoltat pe verticală, stratificîndu-şi istoria, mentalităţile, vederile şi încercînd, la nivel de straturi, să se deschidă. În rest, şi-a construit supape, de pildă, Marea Regiune, care este, de fapt, cu apartenenţa ei franco-prusacă, adevărata Capitală Europeană. Într-un loc în care afli, cu adevărat, ce înseamnă graniţe de formă, o călătorie pînă la Trier - totuşi, în altă ţară, chiar dacă aluatul este acelaşi - nu te scoate cîtuşi de puţin din atmosferă. E semnul, ca să cităm Argumentul Liviei Száz, "fortăreţei deschise". Răscrucea Europei este, aflăm din interviul realizatoarei numărului cu Guy Dockendorf, responsabil de proiectul Luxembourg şi Marea Regiune, Capitală europeană a culturii, 2007, un Babel "fericit" (după expresia, fericită la rîndu-i, a lui Heim, unde solidaritatea face profitul. O solidaritate chiar la distanţă, de vreme ce Heemecht, un fel de adaptare a ideii nemţeşti de patrie, se extinde asupra Sibiului, un chez soi mai estic.
Despre idei şi drumuri, despre a-ţi face opera - precum odinioară Heidegger, din a croi drumuri, vorbeşte Mario Hirsch, directorul institutului Pierre Werner care, în parteneriat cu Fundaţia Culturală Secolul 21, a gîndit apariţia acestor numere. Capitole de istorie, histograme şi piramide ale vîrstelor, serii de timp, pe care pentru nimic în nume nu te-ai aştepta să le găseşti într-o revistă de cultură dar care, culmea, dau bine în context, se înşiră ca să dea imaginea cît mai completă a ce va să zică Luxembourgul. În date, evenimente şi, de bună seamă, amintiri. Că trăiesc acolo sau că l-au văzut, cîndva, în trecere, scriitorii, istoricii, artiştii invitaţi lasă o mărturie despre starea de normalitate pe care o împrăştie acest oraş atins şi el, ca oricare altul de dintele timpului, dar ştiind mult mai bine să-i facă faţă. Ana Blandiana, Corina Ciocîrlie (din perspectiva unui insider), Dan şi Valentina Sandu-Dediu, Smaranda Enache, Alina Ledeanu, Irina Mavrodin, Simona Popescu, Speranţa Rădulescu sînt cîteva din numele care semnează articole tip document sau, dimpotrivă, tip... sentiment despre oraşul căruia, în amintirea unor prietenii cu oameni, ori doar cu peisaje şi clădiri, i-au pus deoparte gîndul încă unei vizite. Să nu uităm, în sprijinul spuselor lor, fotografiile extrem de bine realizate, Luxembourgul vechi, cu Abaţia, celebră, Neumünster, Luxembourgul nou, cu Kirchberg.
La fel de bine fotografiat, Sibiul, cu porţile lui suprapuse, cu acoperişuri şi detalii de fier forjat. Şi cu tot atîtea poveşti, începînd cu "prefaţa" primarului, Klaus Johannis, continuînd, apoi cu mărturia lui Emil Hurezeanu despre ei, oamenii sub turnuri, cu perspectivele picturale ale lui Mircea Stănescu, dedublările lui Codrescu şi.... La ce să te opreşti mai întîi? La poeţi (Adela Greceanu), la sociologi (Vintilă Mihăilescu), la Cioran-ul Irinei Mavrodin, la iubirile Martei Petreu (de fapt, ale lui Blaga)? La Cerc? Sau la Faust? La Psalmii lui Doinaş? Detalii ale aceluiaşi model. Planuri de secţiune ale unei iubiri care se recompune, ca întreg, din unghiuri, din mărturisiri neduse la capăt, dintr-o dorinţă de normalitate şi de fericire. De "liberul popor pe libera cîmpie". Ce altceva, dacă nu libertăţi rituale, asumate în rînd cu tribul, sînt aceste sărbători ale culturii? Ferice de capitalele lor.

Clişeele comerţului de carte

Cronicarul a fost la Diverta să-şi cumpere "rechizite". Din câteva plicuri şi pixuri, s-a dus suta de lei (noi!). Dar a primit şi un cadou, strecurat în punguţă (oare strecurat şi pe bon?): revista DIVERTA MAGAZIN (decembrie-ianuarie, 4,9 lei) - o surpriză plăcută. Sumar consistent, articole cu o anume ţinută. Până şi reclama de pe coperta a 4-a e plăcută: "E greu să alegi un cadou, e uşor să alegi o carte!" Tocmai despre textele care te invită să cumperi o carte e articolul cel mai interesant. Îi aparţine unui om de meserie, editor şi culegătorul de superbe perle ale tranziţiei, Radu Paraschivescu. El adună, se pare, şi clişeele din lumea editorială: "Din stolul refrenelor tocite se detaşează "N-o poţi lăsa din mână", propteaua cvasiobligatorie a thrillerelor de 500-600 de pagini şi în general a lecturilor de avion, plajă sau coafor. "N-o poţi lăsa din mână" reprezintă de fapt traducerea unui cuvânt inventat de agenţii de promovare americani: unputdownable. Ea sugerează că parcurgerea unei cărţi poate induce o dependenţă crâncenă, la limita patologicului. Mă mir că nici un american cu umor n-a inventat antonimul untakeupable, traductibil la noi prin "pe care nu-ţi vine să pui mâna". Dar, declar cu sinceritate că de câte ori aflu despre un roman că "nu-l poţi lăsa din mână", păstrez faţă de el o distanţă precaută". După ce trece cu umor de "te ţine cu răsuflarea tăiată" (ceea ce, mai ales pentru cei cu probleme respiratorii, între care şi Cronicarul, nu e recomandabil) şi de "vă ţine treji până dimineaţa" (vai de cei care merg a doua zi la serviciu!), Radu Paraschivescu ajunge la "epitoma clişeisticii editoriale" şi anume "carte de excepţie". Vă sună cunoscut, nu?
Cronicarul, care învaţă repede, vă urează să citiţi în vacanţa care urmează cărţi-de excepţie-pe-care-să-nu-le-lăsaţi-din-mână-şi care să-vă-ţină-cu-răsuflarea-tăiată!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara