Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Marina Constantinescu


Tatăl

De cîte ori iau revista "Lettre internationale", primele reacţii pe care le am sînt cele ale unui copil care, grăbit, vrea să intre în posesia întregului fascinant l-a care a visat. Să absoarbă dintr-odată întreg conţinutul unei cărţi, de pildă. Aşa fac şi eu. Răsfoiesc, mai întîi, revista. Precipitat. De la un cap la altul, apoi, invers. Frînturi de rînduri, de titluri, de nume, suprapuneri de imagini, alb-negru, alb-negru, alb-negru. Şi încă o dată. Dezordinea în care mi-am introdus prada începe, uşor, să capete formă. Citesc cuprinsul, deja un gest firesc de matur, fixez rubricile, autorii, traducătorii, îmi stabilesc ordinea cititului. Textele cuprinse în fiecare număr mă însoţesc un interval, mă introduc într-un circuit consistent al cuvîntului, mă conectează la ce este recent şi important pe lume, mă agaţă, de ce nu, ca să cumpăr, cîndva, volumele, unele aflate tocmai în curs de traducere la noi. Devin refugiul meu, insula fericită, ocrotită de scris şi de citit. Numerele din colecţia acestei reviste au şi un altfel de ritm, care face parte din alcătuirea lor şi care contaminează. Este ritmul lucrului făcut pe îndelete, temeinic,cu pasiune şi responsabilitate. Un ritm al spiritului pur, un ritm firesc, desprins de panica derizoriului, un amestec de armonie şi de vîlvătaie a gîndului şi a ideilor, totodată, din care balastul cotidianului a fost înlăturat. Sînt atîţia ani de cînd o echipă extraordinară ca cea de la "Lettre" munceşte cu o modestie şi cu o discreţie atipice. Ei dăruiesc. Cine ştie să primească bine, cine nu, nu. Edificiul lor spiritual lasă urmă în cultura noastră, iar asta a fost, constant, singura lor preocupare. Încet-încet, "Lettre" a intrat în viaţa mea. Şi am devenit dependentă de apariţiile revistei, de traseul ei, spectaculos prin conţinut şi nu prin forme. Totul este făcut de dragul cuvîntului greu, ponderabil, răscolitor. Pur şi simplu. Dependenţa mea este şi omagiul pe care îl aduc lui B.Elvin, Irinei Horea, lui Alexandru Al. Şahighian, Mihaelei Istrate, Sandei Gusti.

Numărul din primăvara acestui an, la fel de dens, de incitant, de divers, urmărind, ca de fiecare dată, structurarea textelor în jurul unor teme precise, unor subiecte fierbinţi, extrem de actuale, de discutate, unor confesiuni autobiografice tulburătoare. Calitatea fragmentelor alese din studii, romane, eseuri ample, din cărţi publicate la mari şi prestigioase edituri de afară este dublată, cu o consecvenţă remarcabilă, de calitatea traducerilor. Mi se pare că vocea traducătorilor şi-a găsit în acest loc unul dintre cele mai importante spaţii de emisie.

O poveste despre iubire şi întuneric. Un fragment din volumul autogiografic al lui Amos Oz, A Tale of Love and Darkness, apărut la Chatto&Windus, în 2003, la Londra. O traducătoare ca Antoaneta Ralian. O traducere impecabilă, nuanţată, încărcată de autodetaşarea autorului, de durerea lui reţinută, de firescul povestirii ce cuprinde doisprezece ani din copilărie, flash-uri, fragmente, detalii, senzaţii, impresii, chipuri. Muşcata care agonizează lent, din lipsa soarelui, într-o fostă cutie de măsline, într-o curte interioară lipsită de lumină, învecinată cu o puşcărie, ferestruicile încărcate cu borcane cu murături, casa ticsită de cărţi, zecile de limbi străine pe care le vorbeau părinţii, convingerea absolută că Cehov, Tolstoi, Vanea, doctorul Samoilenko nu sînt doar autori şi personajele lor, ci vecinii de pe stradă, fiinţele din proximitate, percepţia Ierusalimului, în care trăieşte fragilul adolescent, şi a polului opus, Tel-Aviv-ul, telefonul săptămînal cu rudele de acolo - formidabilă scena - locul oferit în biblioteca tatălui pentru alcătuirea propriei biblioteci. Prima, aceea pe care nu o uiţi niciodată, care este sîmburele celor ce vor veni să i se alăture cu carnea lor, firesc, toată viaţa. Prima bibliotecă, prima iniţiere în taina diversităţii, a vieţii ca alcătuire de căi diferite. Gesturi fundamentale, pe care le descoperim la "celălalt", cu emoţia redescoperirii sinelui, a ceea ce se repetă în noi, şi doar unii rostesc, verbalizează.

"Cînd aveam vreo şase ani, s-a ivit o zi mare în viaţa mea: tata a eliberat un loc într-una din bibliotecile lui, ca să-mi aranjez şi eu cărţile mele, acolo.ş...ţ Era un rit îniţiatic, o dovadă a maturizării: cel ale cărui cărţi stau în picioare nu mai este copil - e un bărbat. Acum eram şi eu ca tata. Cărţile mele se adresau atenţiei celorlalţi." Singurul criteriu de a-şi aranja mica bibliotecă a fost înălţimea cărţilor, cel mai la îndemîna ordinii unui copil. Revolta paternă s-a formulat rapid. După descărcarea emoţională, a urmat o lecţie esenţială, de viaţă şi de filosofie a ei, de la citit, la iubire: "}i-ai ieşit din minţi? Să aranjezi cărţile în ordinea înălţimii? Dar ce, pentru tine cărţile sînt nişte soldaţi? O gardă de onoare? Fanfara pompierilor la paradă? Pe urmă, s-a oprit din vorbit. ş...ţ Cînd tăcerea a luat sfîrşit, tata a început să vorbească şi, pe parcursul a douăzeci de minute, mi-a revelat marile fapte ale vieţii. Nu mi-a ascuns nimic.ş...ţ. Şi, în acest fel, am învăţat taina diversităţii. Cărţile mi-au dezvăluit tulburătoarea ţară-a-nimănui, sau zona crepusculară dintre permis şi interzis, dintre legitim şi excentric, dintre normal şi bizar. Şi această lecţie mi-a rămas de atunci permanent în minte. Cînd am descoperit dragostea, nu mai eram un ageamiu." Amos Oz.



Osemintele tatălui



Chipuri, amintiri, relatări cvasi-autobiografice, culturi diferite, acelaşi tip de emoţie. Traducerea lui Alice Georgescu din Urvashi Butalia ne introduce tot în imaginea pregnantă a tatălui, a unui alt tip de iniţiere, de ritual, de strădanii de a depăşi prejudecăţi - fata care participă în rînd cu fraţii la toate ceremoniile, sfidînd tradiţia - şi de a completa arborele genealogic, imaginea vizuală a adîncimilor, a durabilităţii unei familii, unui nume. La limita realităţii cu fantasticul, aşa cum este viaţa undeva între India şi Pakistan, risipind în Gange cenuşa tatălui, protagonista recuperează, de fapt, nu doar chipul lui, în diferite imagini, în diferite ipostaze, ci şi fragmente din propria identitate. Numai cînd toate acestea s-au întîmplat, ea poate renunţa la ultimul săculeţ, cel în care se află "osul sufletului", redîndu-i practic tatălui, oriunde s-ar afla după moarte, cea mai deplină bogăţie. Depozitarul eu-lui afectiv, fără de care, viaţa noastră nu ar fi şi, în consecinţă, nu s-ar povesti.

" Preotul începu recitarea finală. Privi în jur şi zări săculeţul cel mic, pe care eu încă îl mai ţineam în mînă. " Ce ai acolo, fiica mea?" I-am arătat osul şi el îl privi lung. "Da", spuse, "acesta e osul pe care noi îl numim atma ran; cînd acest os rămîne neatins în trupul unui om, după ce acesta a fost ars, atunci înseamnă că a fost un spirit elevat.Tatăl dumneavoastră a fost un astfel de om. Dar", continuă el, "de ce vreţi să-l păstraţi? Trebuie să-l trimiteţi în călătorie o dată cu cenuşa. De ce nu-l scufundaţi?"ş...ţ Începuse să se însereze. Preoţii trebuiau să se întoarcă la treabă, să-şi caute alţi clienţi. ş...ţ Atunci, bărbatul mai în vîrstă se întoarse spre mine cu o privire obosită. " Fiica mea", zise el îngrijorat, " de ce te agăţi de această bucată de os? Ceea ce ţii în mînă este proprietatea tatălui Gange, e averea lui, lui îi aparţine. N-o mai ţine aşa strîns, fiica mea, dă-I înapoi ceea ce-I al lui". Am privit la bucata de os pe care o ţineam în mînă şi la cerul prăfos, care se întuneca tot mai mult. M-am întors, m-am aplecat spre apă şi am lăsat osul să cadă". Urvashi Butalia



Pe drumul spre tine



Nu am ştiut nimic despre corespondenţa şi despre povestea dintre Paul Celan şi Ilana Shmueli. Poate şi de asta am fost atît de atinsă de această descoperire, intermediată, în ceea ce mă priveşte, de lectura poetică şi riguroasă a lui Catrinel Pleşu, de pasajele traduse şi publicate în acest "Lettre" de primăvară. Corespondenţa lor cuprinde 130 de scrisori şi 26 de poezii de Celan. În doar cîteva luni. Sînt ultimele luni înaintea sinuciderii lui Celan. Sînt acele luni în care se petrec întîlniri decisive, cu locuri, cu oameni, cu sinele. Sînt acele luni în care viaţa îţi mai dăruieşte ceva. Îşi scriu aproape zilnic, cu un soi de frenezie tulburătoare, bine temperată, uneori, de cuvinte. Şi ce nu se spune pare la fel de important ca şi ce se spune. Sînt cîteva rînduri, uneori, alteori sînt scrisori lungi, în care dau buzna sentimentele, tensiunea lor, acumulările unor vieţi, unor experienţe, unor sensibilităţi, unor disperări. Se instalează dependenţa, care topeşte ceva din kilometrii dintre Franţa şi Israel. O călătorie la Ierusalim făcută în toamna lui 1969 înseamnă o călătorie a regăsirii, tîrzii, a originilor şi, de ce nu, a iubirii. Este ultimul drum, înaintea morţii, care îi răscoleşte dar îi şi linişteşte, atîta cît se poate la Celan, fiinţa. Cea care îl însoţeşte este poeta Ilana Shmueli, o prietenă de la Cernăuţi şi din perioada ghettoului, pe care nu o văzuse ani şi ani de zile. Şi iarăşi imagini, locuri, oameni, chipuri, chin, bucurie, disperare, abandon, iubire.

"Că Ierusalimul va fi o răscruce , o cezură în viaţa mea, ştiam. Dar nu ştiam că acolo îmi vei fi dăruită tu."; " Am scris iarăşi o mică poezie pentru tine, mîine, poimîine va fi pe drum - pe drumul spre tine şi spre noi."; " Te văd, cum te îndepărtezi în noapte, te văd intrînd în noapte, şi îmi doresc să fiu la celălalt capăt, pentru a te primi acolo unde Nu-mai-e-nevoie-de-vorbe." Paul Celan

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara