Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Marina Constantinescu


Bunavestire

Aproape douăzeci de zile am fost plecată din Bucureşti. Din viermuiala şi agresiunea patologică a acestui oraş european, în care m-am născut, am crescut, m-am format, am respirat, am iubit, am suferit, am născut, la rîndul meu, am dormit, n-am dormit, am citit, am visat. Am plecat ca singura însoţitoare a fiului meu în vacanţa acestuia. În această funcţie, programul este clar, fix, şi nu poate suferi modificări majore. Este construit pentru el, în beneficiul lui. Am plecat la Sibiel, la familia de ţărani adevăraţi şi minunaţi care ne găzduiesc de ceva vreme, la calul Cezar, frumos, imperial, care îşi întoarce gîtul elegant ca să ne privească ochii şi trupurile şi la vaca Florina care aşteaptă, pe-nserat, la adăpătoare, ca Luca al meu să o sărute între coarne, la livezile ce se întind senzual pe spatele dealurilor. Un loc binecuvîntat, care are alte ritmuri şi, mai ales, alte priorităţi pe lumea asta. După ce traversezi Sibiul şi o iei spre Cluj, laşi Orlat-ul în stînga, şi incredibilul drum pavoazat în absolut toţi copacii cu berze caraghioase în cuiburi ireal amplasate, mai treci un deal şi un pod abrupt, îl cobori spectaculos, ca şi cum ai aşeza un avion pe pistă şi, la intrarea în Cristian, coteşti brusc la stînga, spre Sibiel. La cîţiva metri de agitata civilizaţie a şoselelor se deschide calea spre paradis. Mii de culori blînde sau înfricoşătoare, depinde cum pică lumina şi cum stai cu păcatele, linii ce se unduiesc halucinant şi desenează dealuri umbroase, contururi, un drum şerpuitor şi paşnic care te conduce parcă în burta pădurii, care te aşează ocrotitor într-o vale, pe o apă, la picioarele unor încrucişări de dealuri, de linii, de culori, de lumi. Un drum purificator, care te desprinde de aparenţe şi te apropie de esenţe. Acolo, clopotul bisericii anunţă sărbătoarea de a doua zi, potcovarul cu şorţul lung, de piele, atîrnat de gît, meştereşte la potcoave de cai vii. Acolo, oamenii pleacă în zori la coasă, duc sau aduc caii şi vacile din livezi, de la păscut, sapă la cartofi, udă şi lucrează pămînul pe care îl au la intrarea în sat, culeg mere, prune, corcoduşe, fac ţuică, vişinată, afinată, siropuri de toate felurile, dulceţuri, prăjituri, înfăşoară sute de sarmale pentru oaspeţii pe care îi au la masă, mulţi cîrpindu-şi veniturile cu agroturismul, calcă cîte o cămeşoaie pentru vreo horă, tac, privesc, murmură cîte vreun cîntec sau vreo grijă în barbă. Şi, uneori, îmi pun întrebări fundamentale. La care, eu, pe măsură ce trece timpul, nu mai ştiu să răspund. Acolo, nu deschid niciodată televizorul sau vreun ziar. Niciodată. Urc şi cobor dealuri, merg pe jos zilnic pînă la Sălişte, patru kilometri dus, patru întors, un drum terapeutic, un drum pe care mă însoţesc, aievea sau în gînd, doar cu cei pe care îi iubesc, salut sau răspund la salut. Pe porţiunile fără picior de om, pe soare sau pe ploaie torenţială, fac tot ce nu fac în mod obişnuit: chiui, ţip, sar, mă strîmb, joc tot felul de personaje, mă rostogolesc pe iarbă, rîd sau plîng în hohote, fac şpagatul, vorbesc cu mine însămi şi încerc să mă recompun, adevărat, din ce este simplu, natural, dumnezeiesc. Seara, la nouă jumate, îl culc pe Luca. Şi mă adîncesc în întuneric, în gînduri şi nelinişti. De ele nu pot să scap. Dormind împreună, nu pot să citesc. Nu pot să aprind nici-o sursă de lumină. Stau cu ochii pe tavan, număr urmele de ţînţari şi de muşte moarte, desenele zugravului, baroce de-a dreptul, liniile care formează o stea, uşor deformată. Chiar deasupra capului meu. Într-o noapte, am evadat! Pe uliţă. Am ridicat capul şi, atît de aproape de mine, un cer superb, limpede, foarte jos şi încărcat cu stele. Cerul înstelat deasupra mea... În zilele şi nopţile de la Sibiel am înţeles că panica mea structurală, agitaţia mea, anxietăţile sînt alimentate infernal de o formă reziduală şi continuă a "civilizaţiei" în care trăiesc. O trepidaţie nesfîrşită îmi bîţîie trupul şi mintea, îndepărtîndu-mă de mine însămi, de ritmurile fireşti, modificîndu-mi accente, estompîndu-mi nuanţele şi cheful de viaţă. În zilele şi nopţile petrecute într-o cămăruţă de cîţiva metri pătraţi, ca într-o chilie, unele coşmaruri s-au transformat în vise. Mi-a revenit mereu în minte pictura lui Fra Angelico, din chilia lui de la Mînăstirea San Marco, din Florenţa, Annonciazzione. Bunavestire. Imagine repetitivă a liniştii şi fericirii mele. Într-un spaţiu auster, monocolor, dirijat de rigori şi trasee fixe, Beato Angelico pictează pe pereţii unei chilii, în culori vii şi suave, în linii de o delicateţe ireală, viaţa însăşi. Şi miracolul întrupării lui Isus. Îngerul cu aripi mari, pastelat colorate, îngerul cu chip de tînăr frumos şi pur, se pleacă uşor în faţa Fecioarei Maria şi îi şopteşte taina cea mare. O vesteşte, o anunţă ca pe o regină frumoasă, inocentă, blîndă şi înţeleaptă, că este aleasă să poarte în pîntec pe fiul lui Dumnezeu. Viaţa. Şi ea se pleacă uşor, tot cu mîinile împreunate pe piept, ca îngerul vestitor, ca să primească vestea cum se cuvine. Verdele consistent al pădurii din spate se-nfioară de plăcere... şi pădurile de la Sibiel îi preiau taina şi fiorul în mişcări, sunete, mirosuri şi culori. Care-mi redefinesc viaţa cea adevărată.



Anna Karenina

l-a îmbătat pe Tolstoi

În pădurile de la Sibiel, pe culmile dealurilor, într-o dimineaţă, murmuram zglobiu "fluturaş nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a retezat...". O dată, de două, de nouă. Am auzit şuierul unui tren din 1895-1900, am văzut aburul ce despica, doar el, o pădure deasă, deasă, deasă. Şi am privit. Într-un compartiment de clasa întîi, în clinchetul a două pahare de şampanie, se naşte o poveste de iubire. O frumoasă americancă citeşte Anna Karenina. Şi Tolstoi dă buzna peste ea. Cadetul Andrei Tolstoi, de la şcoala militară pusă în slujba }arului. El e tînăr, curat, îşi iubeşte mama, unchiul, pe Duniaşa, slujnicuţa, pe }ar, a avut, poate, cîteva femei, n-a iubit încă. Ea e seducătoare, a sedus cu zîmbetul ei fermecător şi nu tocmai inocent ceva bărbaţi, a venit în Rusia să sucească minţile vreunui conte sau vreunui general. N-a iubit, încă, nicioadată. Şampania e minunată în paharele de cristal ciocnite în compartimentul de clasa întîi al unui tren de pe la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Tolstoi, cadetul Andrei Tolstoi, are o voce minunată. Şi îi dă drumul în urechile senzualei americance... ,Fluturaş nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a retezat..." Un tren şuieră prin Siberia. Sau prin orice pădure. Din orice secol. Şi strigă iubirea. Nu întotdeauna, însă, Anna Karenina îl îmbată pe Tolstoi. Secvenţe din Bărbierul din Siberia. Nikita Mihalkov.



Iosif Sava

Într-o noapte, cu ochii aţintiţi în steaua zugrăvită pe tavanul camerei mele de la Sibiel, m-am gîndit la cei care mi-au marcat existenţa. Uneori, poate, fără să-mi dau seama imediat. Nu sînt puţini, dar nici mulţi. Sînt însemnaţi. Pentru mine. În întunericul acela, am zărit zîmbetul lui Iosif Sava. Cu ochelarii căţăraţi pe frunte, calm, cald, mă privea şi-mi zîmbea. Am simţit, fizic, chinul dorului, al unei absenţe. Faptul palpabil, că sînt lucruri pe care nu mai ai cu cine să le discuţi. L-am cunoscut devreme, cum am mai povestit, în studenţia mea, prin 1988, pe culoarele Radioului, unde făceam practică. Îi frecventasem serile unice de la Drept, unde erau invitate mari personalităţi, oameni de cultură, profesorii mei, adesea nu înghiţiţi de regim. Aud şi acum paşii securistului de la uşa sălii... Nu m-am gîndit cît risca. Mi se părea, vai, că ni se cuvine darul acestui om. Îl vedeam, aşadar, zilnic la Radio, înalt, masiv. Îmi zîmbea, de fiecare dată. Îl ascultam la ora douăspezece şi învăţam, de pildă, cum să deosebesc accentele lui Domingo de cele ale lui Pavarotti pe aceeaşi arie. Serile, de vineri, cred, mergeam, uneori, în Sala Radio şi mă minunam cîtă răbdare poate să aibă în iniţierea pe care o făcea amatorilor. O călăuză către muzica fără de care nu a putut să trăiască. O călăuză către spirit şi valoare, care încerca, în mii şi mii de feluri, să spună că nu se poate exista fără repere, fără cultura mare. Îl priveam cum se urcă în maşina Lada, cred, şi pleacă... Ne-am apropiat tîrziu, cu puţin înainte de izgonirea lui, impardonabilă, din Televiziune. În noaptea de la Sibiel i-am auzit rîsul plin. Apucasem să-i povestesc o dată cum am văzut, la Craiova, la mătuşa mea, o SERAT| MUZICAL|. Era difuzată, strategic, desigur, pe doi. Canalul doi nu se prindea uşor în ţară. Se apropia ora. Mă aşez în fotoliu, deschid, invitată, Leopoldina Bălănuţă. Imaginea tremură, se pierde, apar catralioane de purici... Orele acelei seratei au însemnat ore de gimnastică şi echilibristică ale unchiului meu, care îşi iubea enorm soţia, pe mătuşa mea şi, de aceea, se străduia mereu să-mi facă toate plăcerile atunci cînd, în vacanţe, mergeam la ei. Sucea şi răsucea antena, stătea pironit cu ea minute în şir, în cele mai aberante şi chinuitoare poziţii, într-un picior, pe burtă, căţărat pe canapea. De dragul meu pentru Iosif Sava.

M-am întors în Bucureşti. Nu am deschis televizorul şi nici un ziar. Am fugit o jumătate de zi la Sinaia, probabil locul fericirii mele intime, profunde. Acolo, privind pădurea din spatele Peleşului, lăsînd în spatele meu lumea dezlănţuită, am înţeles, din nou, că nimic nu e întîmplător. Sînt şapte ani, deja, fără Iosif Sava. Vizita lui din chilia de la Sibiel... I-am zărit chipul, cu ochelarii căţăraţi pe frunte, şi zîmbetul acela de o infinită tandreţe faţă de ce contează cu adevărat pe lume. M-am ridicat şi am făcut, pe terasa castelului, o reverenţă. Mare. Cît tot chipul lui din mintea şi din sufletul meu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara