Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Teatru sub lună



Publicul nedezminţit al interviurilor bune (în care se cuprinde şi Cronicarul) sigur a citit cu plăcere două ,ediţii" recente ale SUPLIMENTULUI DE CULTUR|, 50 şi 51, din 5-11, respectiv 12-18 noiembrie. Despărţite de o săptămînă, discuţiile cu doi oameni de teatru, potriveală, prind la mijloc Festivalul Naţional ,I.L. Caragiale". Prima întîlnire, dintre Marina Constantinescu, selecţioner unic şi director artistic al evenimentului, şi Ana-Maria Onisei, desferecă histoires despre profesionalism şi modele. Rapelul, cînd stau de vorbă George Banu, regizor şi critic, acum profesor de Artele spectacolului la Paris, şi Emilia Chiscop, e despre şcoli, diferit înţelese, despre influenţe, despre schimbări şi literatură. Fiecare asemenea acoladă se deschide şi se închide, fireşte, pe cartea lui George Banu tocmai lansată în România, Peter Brook. Spre teatrul formelor simple, coeditată de Polirom şi Unitext, întocmai cum întrebările celuilalt dialog pleacă şi vin spre/ dinspre răspunderea unui critic şi calitatea unei ,trieri". Două structuri, aşadar, faţă de care amîndoi invitaţii îşi permit frumoase erezii.

Bunăoară, Marina Constantinescu aduce la rampă un amestec viu de porţii din multe generaţii, înrudite de-o idee: şcoala-şcoală, cultura-cultură. Ele, toate, sens contra sens, bunicii de ieri şi studenţii de azi, au contat şi contează în biografia unui grup de oameni pentru care valoarea înseamnă comparaţie, circulaţie: ,Şi mai este încă un lucru interesant: ne cunoşteam generaţia. Îi ştiam pe profesorii de la Arhitectură, ştiam cine sînt colegii noştri de acolo, cine era la Filosofie, la Belle Arte. Ne întîlneam... De aceea Liga studenţilor, în '90, a fost atît de puternică. Ne ştiam, comunicam, conştientizam cine sîntem şi că avem o forţă. Iar dacă vă uitaţi, astăzi, veţi vedea că foarte mulţi din generaţia aceea reprezintă ceva pentru societatea civilă, pentru România." Despre cultură, fără trucaje şi false pretenţii, vine vorba ceva mai încolo, cînd sînt chestionate două feluri de comunicare şi de inducere a unor ierarhii. O mezonoptică emisiune TV şi un festival de teatru cu perspective de-a deveni, de la anul, manifestare internaţională, moderate, amîndouă, de aceeaşi doamnă. În privinţa emisiunii, ,trăim ca actorii sau ca regizorii care lucrează la un spectacol şi sînt bîntuiţi zi de zi şi noapte de noapte de rolul pe care-l fac - cum să-l facă mai bine, de unde să-l apuce." În privinţa festivalului, ,este foarte incitant să vezi, în această derulare, voci diverse, cu texte diferite. Mai mult, fiecare dintre regizori se află într-un moment extraordinar acum şi de aceea selecţia arată aşa."

Tot o selecţie critică, dar într-un spaţiu mult mai larg, face şi George Banu, definind, într-un joc de forme simple, naive şi profunde, şi de dinamism, felul cum ,trăim într-un ev mediu artistic, în sensul nobil al cuvîntului." Un timp cu catedrale încă albe, unde ,teatrul formelor simple nu e teatrul formelor simpliste, ci e al formelor esenţiale, care se pot înţelege la toate nivelurile şi din care - visul lui Brook acesta era - nimeni să nu se simtă exclus." Fiindcă, nu-i aşa, orice poate face parte dintr-un personaj. Sau din cîteva: ,Cred că te regăseşti de-a lungul vieţii în mai multe personaje, nu în acelaşi personaj. Cînd eram tînăr, proiectul meu, pe care îmi pare foarte rău că nu l-am făcut în Franţa, era să scriu despre ceea ce eu numeam - şi în care mă recunoşteam într-adevăr - Ťfigurile prinţuluiť. Adică cel care nu e rege, nu are putere şi care, în acelaşi timp, are drept la afect, are drept la sentimente..." În rest, ca teatrul e literatura, şi numai ea: ,Nu mă uit la filme în general deoarece a vedea invizibilul încarnat în oameni e vocaţia teatrului. La cinematograf văd doar într-un singur mod cam acelaşi lucru, oameni care încarnează poveşti. Literatura, şi de asta îmi lipseşte, e invizibilul încarnat în oameni pe care trebuie să îi construiesc eu mental. Cînd citeşti un roman de Garcia Marquez nu e ca şi cum îl vezi la cinematograf, îl constuieşti tu. Şi aceste construcţii imaginare nu prea mi le-am mai permis în ultima vreme din cauza timpului, a acestei senzaţii că trebuie să văd teatru, pentru că, dacă nu îl văd, teatrul moare. Totdeauna vreau să văd oamenii care sînt pe moarte, temîndu-mă că nu-i mai pot vedea data viitoare. Şi în teatru e la fel. Ce n-ai văzut astăzi, nu mai poţi vedea."

Mai reţin, din colajul pe care l-am ,fabricat" pentru săptămîna asta, o glosă despre nesăbuinţă - cronica Luminiţei Marcu la cartea lui Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, şi cîteva strategii pentru ,desţelenirea" culturii independente, amănunţite de Oana Radu şi Corina Şuteu, implicate în proiectele internaţionale ale ECUMEST-ului. În fine, ies tiptil dintre pagini, destul de în linişte cît să aud, pe scîndură, în Aşteptîndu-l pe Godot (spectacolul despre care scrie Mihaela Michailov), blacheurile ,pantofilor din lună"...



La drum cu...



NEC-ul nu e o mătuşică (văd acum că am uitat să ,consemnez", din vreunul din Suplimente..., Mătuşile Luizei Vasiliu), nici nu pleacă nicăieri, dimpotrivă, farmecul lui e că stă pe loc, neschimbat, în Plantelor 21. I-a însoţit, cu toate astea, cale de 10 ani, pe foarte mulţi intelectuali de azi care i-au călcat, cîndva, pentru întîiaşi dată, şi definitiv, pragul. Aşa că tema numărului 96, din 18-24 noiembrie, al DILEMEI VECHI, Colegiul ,Noua Europă", coordonată de Simona Sora, ne oferă, sub titlul NEC plus ultra, o avanpremieră editorială. Bucăţele alese din viitorul volum 10 ani din viaţa mea, de-a cărui grabnică apariţie se ocupă Cristian Preda. Îşi deapănă amintirile, cu nostalgie, ironie, umor, Cristian Preda, Ioana Bot, Anca Manolescu şi Silvia Marton. Primul dintre ei ţine un jurnal de şedinţă, de seminar, de fapt, despre întîlnirile cu Ştefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea şi Felicia Dumas, plus, fireşte, Andrei Pleşu, despre ce vorbeau fiecare şi despre cum arăta NEC-ul, cel pe care noi nu-l mai ştim: ,un mic apartament din Piaţa Amzei, vizavi de biblioteca ŤSadoveanuť". Colegiul d'autrefois se vede cel mai bine în destăinuirile Ioanei Bot, legată, ca un pagur de cochilia-i, totuşi, de-mprumut, de-o casă şi de-o bibliotecă: ,să uit de mine pe un pervaz însorit, citind despre magia numerelor şi ordinea cosmosului. Să dansez o seară cu Paul de Man (prefer ambiguitatea aproape greşită a englezei, Dancing Paul de Man), pentru că nu se poate numi, simplu, ,lectură", această fericită locuire a cărţilor. Pentru noii ei beneficiari, îmi dau seama, e semnul clar că eu sînt ,din vremurile celelalte", ale ,vechiului NEC". Şi mă simt, dinaintea mirării lor condescendente, bătrînă, liberă, naivă posedată de acest unic viciu nepedepsit: lectura. Desigur, peste prima mea locuire a NEC-ului, au mai trecut ani şi biblioteci străine. Nici una nu avea savoarea paradisiacă a bibliotecii lui, chiar dacă erau admirabile prin eficienţă. La ,noul" NEC, dacă vin, încă mă mai închid în cameră cu teancuri de cărţi (în care logica studiului la temă se luptă cu logica pasiunii) şi revin la un bioritm fericit, singular şi singuratic, nevorbitor, cu fundal muzical baroc, ieşind în lume năucă. Cei ,vechi" înţeleg."

Aşadar, un fel de han, înclină să spună Silvia Marton, un loc unde răsfăţul domoleşte exigenţa, sau o instituţie a admiraţiei (fără limite şi, nota bene, fără critici), cum îl vede Anca Manolescu. O fantă destul de îngustă, populată de oameni care-şi trăiesc, în micul Babel fericit, ,constrîngerea" de-a admira. Fermitatea conturului de grup se vede cel mai bine în ,portretul" pe care-l face, locului şi ,muşteriilor" lui, Anca Manolescu: ,Ce înţeleg printr-o instituţie a admiraţiei? În primul rînd, o instituţie întemeiată pe proiectul unui om care îi dă, evident, proiectul de ansamblu, dar mai ales stilul: stilul de lucru care, la rîndul lui, selectează, destul de drastic, tipul de oameni adunaţi să lucreze în acea instituţie. Iar stilul, foarte aparte, al unei asemenea instituţii e definit tocmai de admiraţie. Autoritatea şefului instituţiei nu e decît secundar instituţională. Angajaţii nu sînt angajaţi atît pe nişte posturi, cît într-o aventură comună, centrată pe admiraţia faţă de un om şi de proiectul lui, care naşte una din cele mai nobile solidarităţi: colegialitatea. Neasigurată decît secundar prin legi, nemanifestată decît secundar prin măsuri şi dispoziţii, autoritatea şefului instituţiei e o autoritate de tip inefabil şi totodată de necontestat: însăşi valoarea omului în cauză, a proiectelor sale, forţează admiraţia." La sfîrşitul scurtului grupaj, imaginea NEC-ului über alles e rotunjită de dialogul lui Timothy Garton Ash şi Wolf Lepenies, despre, pour y revenir, legătura dintre intelectuali şi politică. Şi concluzia: ,trebuie să vedem cu exactitate ce înseamnă a fi european. Aceasta este misiunea intelectualilor!" Şi, de bună seamă, mereu încolţita sămînţă de scandal...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara