Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Rugaţi-vă pentru fratele Nicolae!

Aş fi vrut să-l cunosc pe Nicu Steinhardt. În chilia lui de la Rohia am poposit într-o vară frumoasă şi liniştită. M-am uitat de jur împrejur, în camera mică, austeră şi, totuşi, de o căldură aparte. Simţeam ceva foarte uman, primitor, o căldură care îmi invada tot corpul, într-un loc rece, în principiu, un loc în care solemnitatea retragerii s-ar fi cuvenit să-şi impună glacialitatea. Mi s-a părut asta la fel de ciudat ca atunci, la Florenţa, cînd priveam tulburată culorile luminoase, pline de optimism din "Buna Vestire", pictată de Beato Angelico pe pereţii unei chilii din biserica San Marco. Aceeaşi profundă umanitate, explozivă şi caldă, într-un spaţiu al rugăciunii. Undeva, Nicu Steinhardt ţinea o fotografie de la înmormîntarea lui Noica. M-am apropiat uşor, i-am recunoscut pe Liiceanu, pe Pleşu… m-am încărcat magic de puterea lui de a crede. Atît de încercat, închis între 1959 şi 1964, Nicu Steinhardt trăia plenar în lumea culturii, era interesat şi obsedat de tot ce se întîmpla. Revista Nord Literar nr.4 din aprilie, apărută la Baia Mare, publică cîteva scrisori dintr-o corespondenţă inedită, purtată cu un vechi prieten din tinereţe, Eugen Jenney (Kohn), emigrat după cel de-al doilea război în SUA. După ce au ales, în numerele trecute, scrisori din anii 1978-1982, redactorii se opresc acum la patru epistole din intervalul 1965-1971. La un an de la ieşirea din puşcărie, N.Steinhardt era pus la curent cu toate noutăţile din film, teatru, muzică. "Cinematograful, în ultimul timp, nu mi-a oferit, aci, nimic interesant. Unele reluări, printre care deliciosul It happenned tomorrow al lui Rene Clair.ş…ţ La teatru: Un Tennessee Williams (pe care-l iubesc, căci e un jovet) mai slab: Orfeu în infern. Un Sarroyan mai vechiu: The time of our life. Şi un Gibson: Doi pe un balansoar (încă nu l-am văzut). Muzică: Boulez, Webern, Schonberg, Hindemith. După cum vezi, tip-top. Se pare, că după o lungă aşteptare, voi izbuti să obţin în curînd o slujbuliţă la o fabrică. (Nothing to get excited about, dar c'est toujours ca!)" În altă scrisoare, din 1968, îi cere prietenului său o mulţime de detalii despre locuri şi monumente americane. Traducea o carte din literatura americană şi întîmpina greutăţi. "Se tot vorbeşte de monumentul lui Lincoln de la Washington. Bine. Dar apoi şi de "Jefferson Memorial". Asta ce e? Tot un monument, o statuie? Sau o casă memorială? Sau ce e? De asemeni, ce este Memorial Bridge? Podul de lîngă monumentul lui Jefferson? Sau podul ridicat în memoria revoluţiei pentru independenţă? Altceva: se vorbeşte în carte de un meci de football jucat la Dallas "in the Cotton Bowl". E vorba de un stadion (teren) care poartă numele de Bowl? Sau de un teren sportiv amplasat pe piaţa bumbacului? N-am de unde şti." O scrupulozitate în cel mai mic detaliu, o nelinişte în fiecare comentariu. Răvăşitoare pagina aceasta şi forţa extraordinară a unui intelectual de rasă, devenit mai apoi un autentic "homo religiosus", cum l-a numit Virgil Ierunca.


Glasul arhitectului…

…adevăr grăieşte. Dar cine să-l asculte, cine să-l înţeleagă? Suplimentul Cultural al revistei 22 din 4 mai publică un interviu extrem de viu şi incitant cu un tînăr arhitect, Daniel Ciocăzan. Născut la Bucureşti, în 1967, absolvent a şcolii înalte de arhitectură de la Paris, membru al "Ordinului Arhitecţilor" din Paris din 2000 şi al "Ordinului Arhitecţilor din Bucureşti" din 2003, Ciocăzan face o scurtă analiză a relaţiei între arhitecţi, cetate şi funcţionarii primăriilor, guvernelor ş.a.m.d. "În Franţa, municipalităţile şi populaţia sînt foarte prezente în problemele oraşului, în lumea urbană, spre deosebire de administraţia publică din România. Aici, în România, avem sentimentul că sîntem mereu într-o urgenţă. Autorităţile nu-şi acordă timpul să discute cu arhitecţi şi să analizeze realmente problema. Sînt, cîteodată, "cîrpeli" care nu aduc decît la alte "găuri", în altă parte. În România nu ai faţadă la bloc, dar ai Mercedes…" Arhitectul nostru este şocat de felul în care se organizează concursuri - pentru reamenajarea Pieţei Mari din Sibiu, pentru redefinirea vizuală a Timişoarei, pentru amplasarea Catedralei mult discutate - şi nimeni după aceea nu-i respectă pe cîştigători şi proiectele lor serioase, de ani de muncă, de studiu, de implicare profesională şi morală. Da' ce nevoie avem noi de specialişti ? Aici, toată lumea se pricepe la de toate. Datul cu părerea, pe la colţuri sau la orice tribună, este mai presus de o imaginaţie debordantă, luxuriantă în cuvinte-imagini.


Avem specialităţi!

Stau cu gura căscătă şi privesc, îndelung, o vitrină. Mă sprijin de maşinuţa mea, aşteptînd să vină să mă depaneze. Am făcut-o zob pe minunatele străzi din atît de occidentalul sector 4. Casa mea a suferit zguduieli straşnice din pricina camioanelor de mare tonaj şi a condusului cu 80 la oră pe o străduţă ce abia îi suportă pe bieţii şoferi-riverani. A venit căldura, m-apuc de reparaţii, ce treabă am? Decît la mare, mai bine pe schele! Decît cu bani în buzunar, mai bine fără! Cui îi pasă? Scrie mare: "Avem specialităţi". Şi, dedesubt, chipul zîmbitor, senin şi mulţumit al primarului Vasile Mihalache. De ce o fi dînsul aşa de mulţumit, habar n-am. "Faptele contează!" zice sloganul. Care fapte, nu se precizează. În cele mai multe zone, imaginile sînt apocaliptice, în Parcul Carol, abandonat mizeriei şi bodegilor de doi lei, s-a grăbit, doar, să încercuiască Monumentul de pe esplanadă, deşi există îndoieli, cele ale specialiştilor, asupra celebrului proiect cu Catedrala. Gardul cel verde este montat cu atîta exactitate, la linie, încît îmi dă fiori pe şira spinării. Atîta efort, merita şi o cauză. Eu una, aş prefera altă specialitate, dar fiecare cu gustul lui, nu? Cei cu platforma întîrzie şi mă duc, din nou, la telefonul public să-i rechem. Formez şi…ce-mi văd ochişorii mei frumoşi? Altă vitrină. "Cele mai mici preţuri din zonă!". Dedesubt, poza electorală a aceluiaşi Vasile Mihalache. Acelaşi zîmbet! Nu vrea nimeni să-l cumpere? E ieftin, ca braga! Cu o singură condiţie: să nu depăşiţi zona.


Doamna Cezarina şi a lu' Mărăcine

Sînt doi boschetari. Fără masă, fără casă, dar cu ambulanţa la scară. La stradă, adică. Un reportaj de pe Prima Tv dedică un episod beţivilor, cerşetorilor. Medicii, şoferii, ambulanţierii se luptă să-i culeagă de pe borduri, de lîngă liniile de tramvai, de pe trotuare, din cămine studenţeşti, să le acorde un prim ajutor şi apoi să-i ducă la spital. Dar doamna Cezarina şi a lu' Mărăcine nu sînt fitecine. Cunoscuţi de toată lumea de pe Ambulanţe, cei doi le freacă ridichea, nu glumă. Ei nu vor să meargă unde vor doctorii. Păi, ce, e după ei? Păi cum să meargă Mărăcine la Municipal, să-şi bată ăia joc de domnia-sa? Şi doamna? Ce dacă spitalul Pantelimon e aproape, acolo n-o cunoaşte niminea? Medicii duc adevărate campanii lingvistice ca să-i îmbarce şi să-I ducă unde trebuie. Asupra traseului se poartă negocieri, mai tari decît cele cu taximetriştii. Vorba ceea: du-mă la Urgenţă, măi Salvare, că taxi-ul e scump!


Oameni şi fluturi

Cine nu citeşte revista Apostrof, are ce pierde. În ultimele numere, nu merită nimic ratat. Recenzia-confesiune a Martei Petreu la cartea lui Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare este savuroasă. Finalul reuşeşte să facă o schiţă de portret delicatului critic şi, totodată, să ne amintească haosul în care trăiam la începutul lui '90. Nu că ne-am fi dezmeticit prea tare. Marta Petreu primeşte promisiunea că va fi angajată la România literară. Conştiincioasă, soseşte la post. " Pe la 11-12 era numai dl Gabriel Dimisianu. M-am prezentat cuminte şi, cînd m-a invitat să colaborez, i-am expus, pe puncte şi dintr-o răsuflare, un plan de acţiune. ş…ţ Cu proiectele pe care i le ofeream eu, revista ar fi fost plină ochi, aşa, vreo şase luni…M-a ascultat, cu o figură din ce în ce mai stupefiată, apoi mi-a mulţumit nespus de ceremonis. Cred că în final l-am întrebat dacă pot să plec, şi, fiindcă - la fel de stupefiat - mi-a dat voie, am plecat. Bucuroasă. Năucă. Uşurată. În trenul care mă ducea la Cluj, mi-am dat brusc seama că Gabriel Dimisianu habar n-avea că eu sînt angajata României literare, că, de fapt, eu nici nu sînt angajata revistei pentru că, de la oferta-promisiune pînă la fapte şi acte, la Uniunea Scriitorilor avuseseră alte lucruri, mai importante, de făcut. Şi am înţeles, cu vreo zece ore întîrziere, de ce era aşa de uluit "şeful" meu, dragul domn Gabriel Dimisianu." Din nou, extraordinar DOSAR-ul îngrijit de Ion Vartic. Nabokov-alte ţărmuri semnat de Ion Ianoşi, un fragment din cartea Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş este o călătorie spirituală prin lumea unui mare scriitor, un tip special, provenit dintr-o familie de mari bogătaşi ruşi, crescut în lux, ajuns emigrant, în conflict cu toată lumea. Mai puţin cu cuvîntul. Din acest dosar am aflat că Nabokov era literalmente fascinat de fluturi. Că hoinărise peste tot, în pădurile de lîngă }arskoe Selo, dar şi în Pirinei, în Alpii Maritimi, în Alaska, în Brazilia, cu plasa în mînă, gata de vînătoare. A ajuns un reputat specialist în lepidocterologie. Numeroase specii descoperite de el îi poartă numele. Priviţi-l în această fotografie fabuloasă! "Fotbalul, şahul, fluturii: tot atîtea amuzamente artistice, încîntătoare datorită dantelăriei lor fine şi inutile. Ca şi scrisul, Căruia i-a fost fidel (I.I.), în mizeria iniţială, în timpul cîştigurilor decente şi în americana bunăstare, cînd, oricum, onorariul cărţilor de succes nu putea egala bogăţia exorbitantă a predecesorilor săi".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara