Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Marina Constantinescu


Brînzoaica
Mergeam cu maşina spre redacţie şi purtam o avîntată discuţie despre arta de a mînca. Pentru noi, românii, îndestularea burţii rămîne încă un mod primitiv de a înţelege lumea, legătura cu natura, relaţia cu propriul eu şi cu ceilalţi. De regulă, o vizită sau o sărbătoare ortodoxă se transformă într-un supliciu. Şi pentru gazdă, şi pentru musafiri. Scopul nu este întîlnirea, dialogul, savoarea discuţiilor, tihna tăcerilor, misterul privirilor, înfocatele polemici. Nu. Toate acestea sînt puse în paranteză şi amînate pentru altă dată, ce se va stabili în prealabil. Bucatele se rostogolesc pe masă şi abia ai timp să alegi. Refuzul este exclus. Îţi pipăi discret în poşetă tubul cu Colebil şi continui să înfuleci în neştire, încercînd să-i intri în graţii gospodinei epuizată de atîta corvoadă, mofluză şi iritabilă la culme. La plecare te mişti greoi iar efortul politeţurilor umblă să-ţi pună piedică la fiecare pas pe care îl faci spre uşă. În urma ta, vasele murdare şi resturile festinului sînt suficiente motive pentru vorbe drăgălaşe. Arta de a trăi înseamnă şi aceea de a mînca, de a şti cît şi cum, de ce are nevoie trupul pentru a se bucura, dar şi ochiul în jocurile estetice pe care le practică. În Franţa sau în Japonia, aceasta este o ştiinţă fabuloasă care îţi ia minţile. Iată că de o vreme încoace, Radu Anton Roman, şugubăţ şi năstruşnic în formulări, încearcă să ne iniţieze în rafinamentele gastronomiei, să ne trezească simţurile, să ne introducă în fabulosul poveştilor din spaţiul mioritic, să formeze acel tip de cultură imperios şi armonios necesară unei civilizaţii. Un ritual aproape erotic, oricum, de o senzualitate pronunţată, se naşte în relaţia şi în modul de a exista propuse de Radu Anton Roman. În fapt, un spectacol al cărui regizor şi protagonist este. De la limbaj şi pînă la reţeta propiu-zisă nu este doar un prolog al unei posibile aventuri. Sînt trepte ale unei subtile iniţieri. Întrucît nu am găsit niciodată resurse în bugetul personal să cumpăr cartea de bucate a lui Radu Anton Roman, mărturisesc că mă iniţiez uneori şi pe ascuns, la standul Muzeului Ţăranului Român unde răsfoiesc încet şi savant paginile, memorînd, cît pot, adică două-trei reţete. Pînă se va epuiza tirajul. Cînd eram pe culmile elogiului şi plescăiam pofticios, dar rafinat, opresc maşina la culoarea roşie a semaforului şi îmi învîrt ochii după trecători. Din Maternitatea Polizu ieşeau precipitat doi bruneţi ajunşi: două haine de piele, negre, atîrnau pînă în pămînt. Deşi puţin demodate. Mergeau uşor aplecaţi pe spate, gesticulînd cu ghiulurile prin aer şi păşind nepăsători prin băltoace cu pantofii de lac şi cu un aer de boieri. De antebraţul fiecăruia atîrna o pungă de plastic transparentă. Pe fundul fiecăreia se lăţeau unsuroase nişte brînzoaice. Degetele intrau lacome, cu tot cu mînecile negre, din piele, şi se chinuiau să smulgă o bucată. Da' ce să vezi? Brînzoaica parcă-i vie! Sare în sus, în jos, în lături, se trage pe pereţii pungii, alunecă, marcîndu-şi traseele prin mari urme de grăsime ce se întind lasciv. Îmbrăcaţi la fel, mergînd la fel, luptîndu-se la fel, cei doi înving la fel. Şi mereu în acelaşi timp, îndesîndu-şi victimele în gură. Cu gesturi sacadate, întrerupte doar de zbuciumul brînzoaicei. Am vrut să le spun două vorbe despre rafinament, carte, Radu Anton Roman. S-a pus verde. Mai bine! Nu e frumos să intru în vorbă cu necunoscuţi. Poate oamenii erau supăraţi că n-a ieşit băiat, ci fată. Amîn dialogul pentru cîţiva ani. Pînă atunci termin de învăţat pe dinafară şi cartea lui RAR. Şi nu mă cramponez de muzeu. Sînt atîtea librării în Bucureşti, în ţară...



O zi bună
Telefonul sună insistent. N-am chef să ridic, să fac conversaţie, să rîd chiar dacă nu îmi vine. Nu vreau să aflu nimic nou. Nici rele, nici bune... Răspund. O voce dulceagă şi fermă, siropos de politicoasă doreşte să vorbească cu doamna Adela. Rămîne absolut surprinsă cînd îi comunic că, după ştiinţa mea, doamna Adela nu poate fi găsită la acest număr. Uşor îndoită şi ţîfnoasă îmi spune: "Mulţumesc. O zi bună." Mă sucesc, mă-nvîrtesc, îmi dau seama că frigiderul e gol şi fug în colţ, la măcelărie, să cumpăr ceva. Lili a mea mă vede, ştie ce vreau, cîntăreşte, plătesc şi plec. La uşă aud: "O zi bună." Pe drum îmi amintesc că n-am ţigări. Mă duc la chioşcul meu bine aprovizionat cu marfă de contrabandă, evident netimbrată. Cumpăr şi, la despărţire, "O zi bună." Vin spre casă şi zăresc pe stradă tărăboi mare. Vecinii se ceartă cu doamna Nuţi, cea căreia îi achităm, lunar, banii pentru gaze. Facturile sînt enorme, oamenii sînt depăşiţi, supăraţi, disperaţi şi nervoşi. Omit faptul că doamna Nuţi n-are nici o vină. O vîr în curte repede cu aerul unui nobil salvator. Apreciază. Văd nota mea. Îmi smulg părul din cap, îmi trag palme, mă arunc pe jos, mă tăvălesc, mă ciupesc de obraz, mă ridic, dar nu scot un sunet. Scot însă de prin toate ungherele banii. Îi ia, stînga-mprejur pe călcîi, deschide poarta şi "O zi bună". S-au dat dracului toţi. Nu s-au americănizat la port şi la nărav, da' la vorbă, primii! Plată, goală, depersonalizată, neangajantă, urarea "Have a good day" flutură aiurea pe buzele românilor şi mă scoate din minţi. Dacă toată lumea chiar îmi doreşte "o zi bună" mie de ce îmi merge aşa de prost?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara