Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Scandalul ultimelor trei săptămâni a fost iscat de conducerea Muzeului }ăranului Român care a decis fără un motiv întemeiat desfiinţarea a două săli, Ferestre şi Timp, expoziţii gândite şi amenajate de regretaţii Horia Bernea şi Irina Nicolau. De mult Cronicarul n-a mai constatat o asemenea mobilizare la unison a presei culturale şi nu numai (v. Gardianul, Ziua, Evenimentul zilei). Conflictul merită privit îndeaproape.



Puţină istorie

Istoria MŢR-ului începe cu Titu Maiorescu care a avut ideea unui astfel de muzeu încă din 1875, dar abia sub directoratul îndelungat al lui Al. Tzigara-Samurcaş, muzeografia românească va avea un oarecare impact european. Odată cu moartea lui Samurcaş, însă, în 1952 devine Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Lenin, Muzeul P.C.R. şi, în final, Muzeul de istorie a P.C. şi a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România. În 1990, muzeul a capătat numele de astăzi, momentul marcând şi începutul unei idei noi de muzeografie, al cărei artizan a fost Horia Bernea, iniţiativă recompensată imediat prin acordarea titlului de Muzeul European al Anului în 1991, distincţie singulară printre muzeele est-europene. După dispariţia lui Bernea din 2002, Irina Nicolau a dus mai departe concepţia muzeografică a acestuia, însă numai timp de doi ani, după care s-a stins şi ea. La conducerea muzeului a fost numit Dinu Giurescu, iar Direcţia Muzeografie i-a revenit Georgetei Roşu.



Conflict mocnit şi demisii în lanţ

Între echipa lui Bernea & Nicolau şi actuala conducere au apărut imediat divergenţe metodologice şi aici se află rădăcina scandalului izbucnit abia acum: în incompatibilitatea intelectual-profesională a celor două tabere. Dinu Giurescu nu a împărtăşit concepţia muzeală a lui Bernea şi - ce putea face!? - a desfiinţat vechile departamente şi acum a purces la dezmembrarea sălilor reprezentative. Dilema Veche a găzduit în două numere (nr. 31 şi 32) articolele contrariate ale angajaţilor şi foştilor angajaţi. Pentru că, între timp, a început să plouă cu demisii. Primele care au plecat au fost Ioana Popescu, cea care conducea Direcţia de cercetare etnologică, şi Anca Manolescu, editorul excelentei reviste de antropologie Martor. A urmat Lila Passima şi, se pare, cam toţi care au participat la această revoltă se află acum sub spectrul demiterii.

Scriitorul şi antropologul Sorin Stoica, cel care a scris în Cultura, nr. 18, un spiritual reportaj despre Troiţa din Burluşi adusă de Bernea la M}R, a fost sancţionat şi i s-a refuzat prelungirea contractului de muncă. Autorul a povestit în Observator cultural, nr. 234, şedinţa absurd-comică prin care i s-a comunicat închipuita erezie prin care ar fi adus "o anumită atingere atât imaginii muzeului, cât şi memoriei lui H. Bernea". Cultura a publicat un Drept la replică al M}R-ului în nr. 20, prin care conducerea se arăta îngrijorată de "stilul asumat eliptic şi ambiguu" al articolului lui Stoica, care "ar putea da loc la proaste interpretări". Numai că articolul lui Sorin Stoica (vi-l recomand!) nu putea da loc unor "proaste interpretări" decât unor proşti cititori. Nici unul dintre cele cinci puncte ale Dreptului la replică nu "corecta" nimic din simplul motiv că articolul incriminat nu infirma precizările ulterioare ale conducerii.



Presiunea precedenţei

În Dilema Veche, nr. 31, Anca Oroveanu rezumă foarte bine impasul muzeografic din epoca post-Bernea: "A prezerva cu pietate concepţia muzeistică a lui Horia Bernea risca să devină o ocupaţie de simplu paznic, dacă nu de cioclu; a o schimba echivala cu distrugerea uneia dintre cele mai interesante, incitante şi cuceritoare instalaţii de muzeu, fără egal în muzeele din România şi în felul ei singulară în lume. ş...ţ Te poţi descurca cu această moştenire în diverse moduri: prin integrarea istoriei muzeului în devenirea lui; prin dialogul - chiar unul polemic - cu concepţia muzeistică a iniţiatorului; prin configurarea unor discursuri alternative faţă de cel deja conturat. Cea mai simplă şi comodă soluţie - şi una care nu necesită efort, fantezie, dedicaţie - e să distrugi." Nu altceva spune şi Anca Manolescu, care demontează rând pe rând argumentele actualei conduceri arătând judicios că presupusa reformă clamată este defectuoasă: "Dl. Giurescu intenţiona să dea expunerii o orientare opusă, în fond, orientării Bernea. Nu un eseu muzeal care incită vizitatorul să îşi pună întrebări, să prelungească pe cont propriu interpretările propuse, ci un muzeu Ťcare nu trăieşte de pe urma elitelorť şi nici pentru ele, ci pentru mase: un muzeu care abundă în informaţie factuală, descrie fenomene şi pune în vitrină obiecte, care îţi spune clar ce, cum şi cât trebuie să gândeşti despre lumea rurală. A opta pentru o altă direcţie şi pentru alte mijloace muzeale e, în sine, legitim şi realist. şDarţ Noul discurs muzeal s-ar fi putut întinde în sălile libere ale muzeului, s-ar fi confruntat cu cel al lui Horia Bernea, ar fi oferit o expresivă comparaţie între expunerea ca operă de artă şi expunerea ca arhivă, între interpretarea în spirit şi reconstituirea în litere a tradiţiei ţărăneşti."

Nr. 32 al Dilemei Vechi, intitulat Muzeul }ăranului Român - Revizuiri?, este concertat integral pe acest conflict. Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Bogdan Iancu, tinerii colaboratori şi angajaţi ai muzeului sunt consternaţi de situaţie şi de impertinenţa Dreptului la replică pe care, de data aceasta, conducerea muzeului îl trimite provocată de articolele "dilematice" din numărul anterior. Ioana Popescu şi Anca Manolescu, cele două specialiste de marcă şi cele mai titrate foste angajate ale muzeului, răspund punctual inepţiilor şi citatelor trunchiate prin care conducerea muzeului încearcă să-şi motiveze avântul distructiv: că însuşi Horia Bernea ar fi fost nemulţumit de respectivele săli şi ar fi intenţionat să le modifice, deci demersul actual de desfiinţare a sălilor ar fi "continuarea spiritului în care s-a constituit muzeul", dar şi că motivaţia Premiului EMYA din 1996 ("Acest muzeu a atins cel mai înalt nivel european în materie de prezentare estetică şi, prin concepţia sa, face dovada unei calităţi imaginative rar egalate.") s-ar referi doar la "bogăţia patrimoniului deţinut" şi la "modul admirabil în care au fost păstrate colecţiile de-a lungul timpului". Interogaţia amară şi de bun simţ a Ioanei Popescu poate sta drept motto al acestui conflict: "Cum poţi invoca continuitatea pentru a justifica distrugerea!?".

Speranţa Rădulescu, reputatul muzicolog, publică o emoţionantă scrisoare deschisă tinerilor etnologi formaţi de cuplul Bernea-Nicolau, toţi implicaţi în această acţiune antidemolatoare şi toţi aflaţi acum în situaţia de a fi demişi: "Admir acest curaj, îl admir cu atât mai mult cu cât ştiu, la fel de bine, că în muzeul de azi temeritatea de a ridica fruntea se plăteşte scump. Îmi vin în minte câteva din represaliile care vă aşteaptă, dar prefer să vorbesc despre ele abia după ce vor fi puse în operă. Tot atunci vă voi vorbi şi despre rădăcinile crizei de autoritate din muzeu." Petre Popovăţ este direct şi concis: "De ce? Fiindcă cei mai buni au murit? Fiindcă cei care au rămas Ťcei mai buniť s-au văzut obligaţi să plece? Nu ştiu. Ştiu, însă, că Muzeul este bolnav."



S.O.S. Muzeul Ţăranului!

oate că în lipsa celor două Drepturi la replică formulate până acum de conducerea muzeului, Cronicarul ar fi fost tentat să adopte o poziţie mai precaută. Însă cele două texte, idioate şi ipocrite, plus refuzul inept de a răspunde la întrebările Dilemei Vechi privind acest conflict sunt îndeajuns pentru a formula o concluzie precum cea a lui Mircea Vasilescu, responsabilul de număr: "Din păcate, M}R riscă să se transforme dintr-o instituţie vie, dinamică şi atractivă într-una prăfuită, fără stil şi fără personalitate, pentru care grija de a comunica frumos şi cumsecade cu publicul aproape că nu există."

În 22, nr. 754, Ioana Popescu semnează un text mai aplicat în care expune concepţia etnomuzeografică a lui Bernea, vizibil incompatibilă capacităţii profesionale a celor din actuala conducere, precum şi procedeele de tristă amintire, printre care interzicerea întrunirii unui Consiliu Ştiinţific care să dezbată hotărârea desfiinţării celor două săli, un text care lansează şi semnalul intertitlului de mai sus.



Incompetenţă + Impietate = Demisie

În acelaşi număr al 22-ului şi de pe o poziţie care nu-l implică direct, Radu Bercea îşi permite să pună punctul pe i: "Această poveste dă măsura eternului antagonism între marile spirite şi minţile înguste, între creativitate şi obtuzitate, între originalitate şi conformism. ş...ţ Când ai ţinut ani de zile cursuri anoste (nu de etnologie sau antropologie) şi, faute de mieux, eşti paraşutat peste noapte în locul lui Bernea, nu ai cum înţelege şi accepta un asemenea discurs muzeal. Soluţia: să schimbi totul conform unei concepţii muzeografice "sănătoase", să teşeşti ceea ce are relief, să adumbreşti ceea ce are lumină. ş"ţ A modifica, cu făţarnică şi "tridentină" pietate muzeografică, organismul muzeal creat de Horia Bernea nu este decât o scandaloasă şi mizerabilă impietate."

Ca autor moral al numirii lui Dinu Giurescu la conducerea MŢR în urmă cu câţiva ani, Andrei Pleşu găseşte scurt (încă din nr. 31 al Dilemei Vechi, în textul Vocaţia demolării) soluţia acestei crize: "Dinule, îmi datorezi o demisie!". Cam da.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara