Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Regii de la Cotroceni

În Curierul românesc, revista românilor de pretutindeni, mai exact în nr. 5/mai 2004, în plină campanie electorală pentru locale, Adriana Mocca pregăteşte intens descinderea sau, mă rog, ascensiunea lui Teo (Trandafir), într-un viitor oarecum previzibil, la Palatul Cotroceni. ,,Teo Trandafir, zice Adriana - căzută într-o admiraţie mistică faţă de prestaţia logoreică a susamintitei - este singura vedetă feminină de televiziune pe care ar vota-o toată populaţia posesoare de televizor, fără deosebire de naţionalitate, vîrstă, sex sau ocupaţie dacă ar candida pe vreo listă politică". Motivele acestei unanimităţi ar fi trei, pe care le rezumăm sever: 1 - Teo a dovedit eficienţa curei de slăbire, ceea ce dovedeşte că se poate. 2. Teo invită la emisiunile ei muzicanţi de toate felurile, ceea ce demonstrează limpede că nu are criterii. 3. Teo se agită şi se distrează cît un parlament întreg, ceea ce arată că s-ar putea economisi drastic la numărul celor care se amuză pe bani publici şi …o codiţă a lui 3: Teo este un bun manager în studio, ceea ce nu oferă nici o garanţie că aşa va fi şi în viaţă.

Toate bune şi frumoase, numai că Adriana Mocca ignora grava criză constituţională în care ne-ar arunca această măreaţă unanimitate a celor care posedă televizor. Oricît ar fi fost ea de criticată de-a lungul anilor pentru nenumărate stipulaţii confuze, Constituţia noastră are, totuşi, o prevedere clară, irevocabilă şi neamendabilă: şeful statului este Preşedintele României. Iar cum Teo rămîne unul dintre cei mai eficienţi promotori ai manelelor în România, se poate lesne presupune că nici la Cotroceni nu se va putea dispensa de măreţele sale modele culturale care sunt… asta e, Guţă şi Adrian Copilul Minune. Nenorocirea stă în faptul că Preşedintele Teo, ales iremediabil de către toată populaţia României posesoare de televizor - şi aici nu mai funcţioneză nici măcar restricţiile de vîrstă - , ar fi flancat permanent de două prezenţe monarhice copleşitoare: fostul rege al manelelor, Adrian, şi actualul rege al manelelor, Guţă. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, n-ar da tocmai bine din punct de vedere constituţional, măcar şi numai la o simplă evaluare aritmetică. Doi la unu pentru manele, adică doi Regi la un Preşedinte, ar fi un handicap de imagine căruia nici chiar Preşedintele Teo, manager beton şi clown infatigabil, nu i-ar putea face faţă.



Maniera neantului existenţial

Pe prima pagină a revistei Caligraf, care apare la Turnu Severin, numărul din iunie 2004, profesorul Romul Munteanu face o mărturisire cutremurătoare. ,,Am convingerea, spune dominia sa, iar această personalizare a credinţei îi conferă frazei anvergura unei confesiuni majore, că de la Eminescu şi Bacovia o asemenea manieră a neantului existenţial nu am mai întîlnit în poezia românească actuală." O astfel de convingere care priveşte ,,maniera neantului existenţial", cu tot patetismul ei abia reţinut, are două mari probleme. Problema nr. 1, ca să folosim numerotarea deja conscrată de Adriana Mocca, ar fi una de logică, şi ea priveşte o situare contradictorie în timp. Dacă îi luăm ca repere pe Eminescu şi pe Bacovia, atunci chestiunea ,,manierei neantului existenţial" nu se referă doar la ,,poezia românească actuală", aşa cum afirmă profesorul explicit, ci şi la întreaga poezie românească a întregului interval rămas neacoperit de la Bacovia încoace.

Problema nr. 2 este mult mai gingaşă, pentru că ea nu mai priveşte aspectul logic al enunţului, ci chiar conţinutul, adică substanţa acestuia. Cel care mîntuie imensa plajă de la Eminescu şi Bacovia şi pînă astăzi şi cel care fecundează pustiul postbacovian al ,,manierei neantului existenţial" este, evident, poetul... Cassian Maria Spiridon. Şi pentru a ne convinge că lucrurile chiar aşa stau, cum spune Profesorul, paginile din mijloc ale revistei îi sunt conscrate chiar poetului, iar cîteva fotografii sprijină din plin ceea ce spun criticii în dreptunghiuri albastre, cu literă ceva mai răsărită decît aceea a poeziilor. În una dintre imagini, chiar Nicolae Manolescu îi înmînează ceva poetului, iar legenda acesteia spune textual: ,,N. Manolescu, apreciind opera lui C.M. Spiridon". Sigur că da! (Răspunsul tipic pe care îl primeşte cel care a văzut cum marmota învelea ciocolata în staniol.)

Se pare că dl Spiridon îi înmînează dlui Manolescu premiul acordat de Convorbiri literare revistei România literară.



Despre poezia umedă

Această vară capricioasă şi atipică, marcată de evenimente meteorologice mult mai intempestive decît ne-au obişnuit toamnele bacoviene, marcate, la rîndul lor, stilistico-metafizic, de ,,maniera neantului existenţial", s-a mutat, pe nesimţite, şi în construcţiile noastre simbolice actuale. Adică, s-o spunem pe şleau, în poezie s-a instalat anotimpul musonului şi plouă ca dracu'. E o umezeală insuportabilă şi reumatică. Aflăm acest lucru tot din revista Caligraf, de la cele două poetese care debutează tomnatic şi, probabil, din această pricină, pluvios. Lucia Cremene, de pildă, pune pe seama îngerilor care plîng manifestarea unor ploi subtile:

"Cînd îngerii plîng / lacrimile lor cad peste noi / şi se topesc în suflet şi-n gînd / ca nişte nevăzute ploi." (Cînd îngerii plîng), în vreme ce Anna Eichert, de o inspiraţie ceva mai concretă, fertilizează universul agrest cu aceleaşi candori desprinse direct din cenaclurile de cartier ale Cîntării României. Adică:

"În veşmînt de sărbătoare / cădeau păduri de lăcrimioare / peste pămîntul însetat / de pe un ţărm îndepărtat / a poposit la noi, dorita ploaie. // Din străluciri, de lîngă soare / pe nu ştiu ce cărări sau zare / cu graţie tulburătoare / a sărutat glia arzătoare / apoi a poposit, dorita ploaie. // O altă viaţă tu ne dai / prezenţa ta-i ruptă din rai / răsai la timpul zis măsură / cînd pămîntul multe îndură / a poposit la noi, tăcuta ploaie." (Ploaia)

Chiar dacă a fost publicată în acest sezon, poezia Annei Eichert pare a fi fost scrisă, totuşi, anul trecut sau acum doi ani, pentru că tonul invocativ trădează mai degrabă reveria celui care traversează o secetă cumplită, aşa cum a fost în anii precedenţi, decît experienţa celui care trăieşte în plin diluviu, aşa cum s-a întîmplat anul acesta.

Cînd tocmai te pregăteşti să tragi concluzia că apele Dunării ar putea să inducă un mai acut sentiment al fluidului în imaginarul unor poeţi care n-au fost desprinşi încă de placenta căminului cultural, iată că tropismul umidului, cum ar spune Călinescu, devine o obsesie naţională şi el răspunde tocmai de la Focşani, prin revista Oglinda literar|. Dar deşi vine pe filieră moldovenească, vocea lirică este cumva apropiată geografic de Mehedinţi, originea ei fiind la Reşiţa, în Caraş-Severin. Poeta se numeşte Nicoleta Giura şi, surprinzător, unifică interesul pentru îngeri al Luciei Cremene cu fascinaţia pentru ploaie ca agent al fertilităţii. Iată ce zice Nicoleta:

"Vreau / să fiu Nor / Ca cerul (pardon! n.n,) să îmi aline / Gîndul.// Vreau să fiu / Ploaie. / Pămîntul să mă aştepte.// Trage uşa, înger tăcut, / Şi închide cuvîntul / În tăcere… " (Alintări)

Dacă în Banat şi în Mehedinţi umezeala poetică se regăseşte mai curînd în evenimentul meteorologic, Moldova are o sensibilitate mai aproape de aceea a căutătorului de izvoare, avînd reprezentări subtile, freatico-peisagistice ale umidităţii. Un alt debutant din Oglinda literară, de data aceasta un bărbat, invocă o lume a umezelii obscure, mai degrabă igrasioase decît la vedere. El şopteşte insinuant şi senzual:

"Încet, te rog, încet / sărută-mă pe frunte / să-ţi simt umezeala sufletului. / Nu respira! / Aburul tău / inspirat de lăcomia mea, / va umezi şi sufletul meu./ Contopiţi, vom traversa / rîul cu nuferi albi." (Copilărie-umbră)

Nu putem încheia acest excurs prin ceea ce s-ar putea numi Sentimentul umidităţii la români, decît în Muntenia, iar acest lucru ne dovedeşte încă o dată unitatea şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri. O altă atitudine faţă de ploaia lirică ne propune, de la Tîrgovişte, în revista Litere, nr.4-5 din aprilie-mai 2004, Monica Enache. Mult mai năbădăioasă decît colegele sale dunărene şi cu limba atinsă uşor de spurcăciunile argheziene, Monica se zbate în ploaie ca o şerpoaică şi se ia la harţă directă cu meteorologia, dar are ce are şi cu îngerii: "(…) Cerul duhnea a ploaie, / a cîntece juvenile îngereşti. / Răsăritul versului liber-cugetător / Îl avea-n cap de-o săptămînă de secunde, / acuns printre şuviţe denaturate. / Cerul duhnea a ploaie, / mi-am pus impermeabilul peste inimă / şi-am ieşit / să delirez versurile cu ochii." (Intermezzo) Am putea merge chiar mai departe, la ,,Lăsaţi ploaia să rîdă ca o zănatică-n vînt" şi pînă la ,,Lăsaţi ploaia să moară cu noi.." (Petiţie), însă cele opt mii de semne s-au cam epuizat, şi, oricum, indiferent cum ar scrie, se pare că poetele noastre dintotdeauna…iubesc ploile… Straşnic le mai iubesc!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara