Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


În jurul unei cronici duble



Şaizeciştii nemaifiind numeroşi şi nesuferiţi ca pe vremuri, iar cei rămaşi în viaţă şi activi până-n ziua de azi, dacă mai sunt cu totul vreo 10-15 la număr, până şi colegul nostru Grigurcu, mi se pare mie că a renunţat la înverşunarea cu care avea în obicei să-i trateze, nici mai mult, nici mai puţin, ca pe o echipă compactă de "Căluşari" jucând de mama focului, în Epocă, pe la festivalurile Cântarea României. Ba chiar amâna, evita să scrie despre cărţile lor. l Odată însemnaţi cu această pecete infamantă, pe care probabil că unii, dar nu mulţi, o şi meritau, cei care au avut proasta inspiraţie să scrie şi să se afirme imediat după proletcult, când graniţa dintre bine şi rău nu se alesese încă, sunt şi acum în imaginea lumii comode, adunaţi abuziv în grotescul metaforei, în privilegiaţi ai funesutului regim. La o cercetare atentă şi neapărat onestă a situaţiei fiecărui şaizecist în parte, se poate vedea cu ochiul liber că şaizeciştii, fără câteva excepţii notorii, n-au trăit pe roze, nici doi la fel n-au fost, unii au dus-o chiar mizerabil, rezistând şi supravieţuind în condiţiile de lipsuri şi teroare din Epocă, răul stresând cu lentoare şi metodă şi activându-se la toate nivelele societăţii, în forme tot mai perfide şi halucinante cu trecerea timpului. Criticii tineri au preluat cu veselie şi conservă în scrierile lor imaginea rea a şaizeciştilor, citindu-le cărţile prea în răspăr, ca unor toleraţi, şi într-o cheie uşor alterată de prejudecăţi de dată recentă, neuitând să le dea peste nas şi să le bată obrazul, pentru privilegiile pe care le-ar fi avut... l în primul număr pe 2005 al îNSEMN|RILOR IEŞENE (revistă scrisă excelent şi elegantă în totul, a cărei apariţie în serie nouă intră, iată, în cel de-al doilea an, se poate citi o frumoasă şi consistentă cronică dublă semnată de Bogdan Creţu, la ultimele volume de poezie apărute anul trecut, a două poete şaizeciste de notorietate, cronică sub un titlu însă care m-a pus pe gânduri dacă este sau nu este corect formulat. Nu este un capăt de ţară, se poate spune şi aşa: Ana Blandiana şi Constanţa Buzea: confesiuni lirice şaizeciste. De ce neapărat şaizeciste?! După buna mea ştiinţă, aceste cărţi nu sunt antologii, textele lor sunt scrise în mileniul trei şi nu au nimic...şaizecist, vetust, în stil şi nici în pasul alert modern al ideilor. De ce această simplificare totuşi vinovată în a privi scrierile celor care şi-au început cariera în anii '60, dar care au ţinut în plan estetic şi civic, pasul solemn al unei opere ce nu s-a încheiat încă, şi care stau, în strădania artei şi conştiinţei lor, pe acelaşi raft înalt cu cei mai buni colegi ai lor şaptezecişti, optzecişti ş.a.m.d. Cei mai buni, veniţi din adâncul tuturor generaţiilor, aparţin împreună, după umila mea părere şi ferma mea credinţă, direct literaturii române, în întregimea ei nepărtinitoare. l Dar să intrăm puţin în detaliile semnificative ale demonstraţiei pe care o face tânărul critic Bogdan Creţu, luând în finalul cronicii sale următorul citat-confesiune, comentând apoi pe larg şi cu sensibilitate o situaţie dramatică, punând şi concluzii semnificative la judecata de valoare pe care o face atent şi cucerit. Iată mărturisirea peste care nu se poate trece uşor (din Netrăitele): "Fac parte dintr-o generaţie care a îmbătrânit,/ dar nu s-a maturizat niciodată. Că am supravieţuit este, la urma urmei, un miracol, chiar dacă distruşi/ sufleteşte până la alienare şi handicap. Copii obosiţi,/ captivi între iluzie şi dezolare, incapabili să uite/ dezastrele semnate apăsat de alţii. Noi nu am trăit/ la capacitatea darurilor noastre. Puţini dintre noi/ se recunosc cu orgoliu învingători". Şi iată acum comentariul criticului, balansând între înţelegere şi neputinţa de a înţelege totuşi până la capăt o realitate, o stare a lucrurilor pline de amărăciune care s-au petrecut aici nu demult, afectând grav şi ştergând meritele rezistenţei în restrişte, ale unei generaţii de părinţi care s-au zbătut în fel şi chip pentru laptele şi pentru cărţile copiilor lor. "Este, să recunoaştem, spune criticul, un soi de testament al unei generaţii care, în ciuda nu puţinelor privilegii, plătite, e drept, din greu, s-a simţit mereu tâlhărită de şansă. în cele din urmă, şi Netrăitele reprezintă tot o carte a eşecurilor, ca şi Refluxul sensurilor, volumul recent al Anei Blandiana, consemnând, la un înalt nivel artistic, revanşa pe care bătrâna, de acum, generaţie şi-o ia asupra urmaşilor infideli, demonstrând că resurse încă mai există şi că, deşi marginalizaţi acum, şaizeciştii fac parte din literatura vie, netrăită, neîntreruptă încă a actualităţii". l Frumos, n-am ce spune, dar această concluzie a criticului tânăr apare cu nişte uşoare umbre pe care aş încerca să le pun, spre clarificare, sub un nesuspicios şi neagresiv reflector. Precizările n-ar fi mai mult de trei, patru. în primul rând, cele două cărţi nu sunt nici pe departe cărţi ale eşecurilor,ci ale unor victorii, într-un context politic vitreg şi pervers. A te perfecţiona, în Epocă, în arta pastelului, de pildă, şi a scrie pasteluri pure când ţi se cer osanale, este, cu voia dvs., un mod de a reacţiona la mizeria normalei frici şi chiar, de la o zi la alta, a o neutraliza. l în al doilea rând, sintagma "tâlhăriţi de şansă" e discutabilă, căci nu-mi place să cred că Bogdan Creţu s-ar fi gândit cumva la altă şansă decât aceea de a avea talent şi vocaţie şi a le folosi, în vremuri de restrişte, într-o operă viabilă şi cu neputinţă de ignorat. în al treilea rând, cred că cei care ştiu cumva, din sursă sigură sau din proprie trăire, lista acelor mereu invocate "nu puţine privilegii" pe care şaizeciştii, fiecare şi toţi laolaltă, le-ar fi avut, să facă publică această listă. E bine de ştiut, e bine de contemplat o asemenea listă, pentru ca să nu se propage la infinit în viitorul nu prea îndepărtat şi fatalmente fără şaizecişti, fantoma fără conţinut a pretinselor lor privilegii. Cât despre marginalizarea la care ar fi ei supuşi, nu e greu să înţelegi că astăzi suntem marginalizaţi cu toţii, indiferent de generaţie. Tinerii îşi pot permite să se iluzioneze o vreme că rămân, cu entuziasmul şi orgoliul lor infinit, să se creadă în afara pericolului marginalizării. Dar toţi suntem atinşi de flagelul crizei, că ne aflăm nu în terenul aglomerat al creatorilor de toate calibrele, ci în terenul consumatorilor, cititorilor, care sunt oameni extenuaţi în proporţie de masă, astăzi, de aiuritoarea luptă pentru supravieţuire, pentru subzistenţă. Să nu facem atâta caz şi să ne lamentăm de criza poeziei, ci să scriem poezie, să fie scrisă ca să fie şi găsită la o adică, de puţinii ei cititori din orice timp. l în fine, câteva rânduri, cu drag, în beneficiul lui Bogdan Creţu. Ce ar fi de spus despre (generaţia) care a îmbătrânit, dar nu s-a maturizat niciodată? A te maturiza, după simpla mea părere, înseamnă a te supune iremediabil unor constrângeri din afară, a ceda, prin renunţare, la a protesta continuu prin energiile copilului şi tânărului ce-ţi poartă numele. A te maturiza înseamnă a te lăsa înregimentat, în beneficiul celor care şi-au pus în gând să te distrugă, să-ţi radieze candoarea şi putinţa de a rămâne în lume cum vrei tu, liber, şi dacă se poate plin de sfinţenia unor idealuri care să-ţi salveze până la urmă sufletul nemuritor. A te maturiza este, într-un fel, a accepta să mori puţin câte puţin, cu mult înainte de moartea hărăzită tuturor. Poeţii ştiu asta. Ei îmbătrânesc dar nu se maturizează de buna lor voie niciodată şi astfel rămân în memoria lumii nemuritori...



Imposibila întoarcere



eunăzi, a urcat scările redacţiei o tânără ce nu părea să aibă mai mult de 16 ani, şi care dorea să stea de vorbă cu cineva. Adusese Dnişte texte scrise de mână în câteva caiete, pe care cu nici un chip nu a vrut să le lase la secretariat, până a doua zi, când cel cu care trebuia să vorbească ar fi venit la program. I s-a spus ora la care să revină, dar ea s-a înfiinţat pe culoare cu două ceasuri mai devreme. Cum şi-o fi trecut timpul, cu ce gânduri, cu ce speranţe, în vidul aşteptării, care devine asurzitor în asemenea împrejurări? O singurătate în care paralizezi de sfială, din care nu te mai poţi retrage luând-o la goană pe scări, mântuindu-te astfel de propriul destin atât de frenetic dulce când scrii primele versuri, şi devenind deodată cumplit când te trezeşti că trebuie să le arăţi, să le dai la citit. Ca şi când, citindu-ţi-le cineva, ţi le-ar şterge cu privirea, ar pulveriza minunea şi te-ai întoarce acasă cu caietele golite, imaculate... l Redactorul a întârziat puţin, şi fiind în uşoară criză de timp, i-a pus totuşi tinerei întrebările care se pun în asemenea împrejurări. Nume, vârstă, studii, de când scrie şi cine a îndrumat-o să vină aici? Şi, dacă nu vrea să lase caietele, e chiar mai bine să copieze câteva din textile care i se par ei a fi până acum cele mai izbutite. I-a oferit câteva coli, a aşezat-o la un birou, şi s-a retras cu arme şi bagaje în sala unde şedinţa de sumar începuse. După vreun ceas, a revenit să vadă dacă tânăra terminase, dar aceasta încă scria. Căci neştiind ce să aleagă, decisese în sine-şi să copieze totul. Situaţia devenise critică pentru ambele părţi. Bine! Să copieze cât vrea... Şi, dacă ne citeşte revista? A recunoscut că nu, şi i s-au oferit pe loc, în dar, câteva numere recente, bănuind că nu ne citeşte pentru că nu are cu ce să cumpere publicaţia... Când termină, să lase cu încredere foile pe colţul biroului, şi să revină peste o săptămână, când va căpăta un răspuns... l Peste încă un ceas, când şedinţa s-a terminat şi în birouri au revenit redactorii, tânăra încă nu terminase de scris. Parcă nu s-ar fi dat dusă. Sau pierduse noţiunea timpului. Sau era, în secret, timorată şi nu avusese spor. Sau îi plăcea să mai stea cu noi. Ca un copil care realizează brusc că nu mai are pe nimeni, că nu are altă casă, alţi prieteni şi că nu mai există nici drum de întoarcere către propriul trecut... l Dumnezeu cu mila! - zic, şi mă întreb cum se va fi descurcat întorcându-se la acasa ei, tânăra purtând cu sine nu două lucruri asemănătoare în esenţă (caietele începătoarei şi, la alt nivel, revistele literare inaccesibile încă), ci capetele unuia şi aceluiaşi lucru minunat, o operă ce se întrupează în timp, din scris, din scris-citit, din vocaţie şi din lentoare, într-o singură, întreagă şi, de ce nu, nesfârşită viaţă... (C.B.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara