Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Seriozitatea plăcerii

Numărul din iunie 2007 al Convorbirilor literare găzduieşte o inspirată cronică a lui Antonio Patraş ("Moartea cotidiană") pe marginea volumului de poezie a lui Ioan Es. Pop, intitulat No exit. O citeşti cu încîntare şi cu conştiinţa că ai sub ochi un text cu adevărat reuşit, semn că autorul ei (Antonio Patraş) comunică afectiv cu poezia pe care o comentează sau cu poetul care o va fi scris. Cităm: "După un debut fulminant la o vîrstă cînd alţii încep deja să facă bilanţuri, Ioan Es. Pop a înţeles repede cît de amăgitoare este gloria aici, la Porţile Orientului, într-o literatură în care laudele se împart, cu lejeritate, aproape oricui, fără prealabile piruete hamletiene. De aceea, în loc să-şi trăiască triumful şi să iasă iute în faţă, cum l-ar fi îndreptăţit comentariile tuşante venite din toate părţile, poetul a preferat înţeleapta rezervă, jenat niţel, însă şi amuzat de zarva iscată în jurul numelui său, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva, despre un străin, bizar uzurpator al propriei persoane. Instalat confortabil într-o expectativă ironică, prielnică observaţiei, şi-a camuflat nemulţumirile şi revolta în masca unei perfecte afabilităţi. În atitudinea aceasta, aparent defensivă, se descifrează lesne superioara detaşare a unui spirit tolerant, maliţios fără răutate, lipsit de puseuri justiţiare, benign în fond, de o subtilitate înflorind adesea într-un zîmbet care, pe mulţi îndrăzneţi, îi va fi făcut de ocară."
Din aceeaşi revistă ne-au atras atenţia însemnările de fină nuanţă ale preotului năsăudean Ioan Pintea, titularul unei rubrici ("Însemnările unui preot de ţară XLVI") pe care Cronicarul o citeşte regulat cu neobosită atenţie. În fine, studiul istoricului Ion Papuc ("Reacţia păgînă împotriva creştinilor. Un conspect"), aducînd un strat de erudiţie care, adăugat la tonul sobru al mai tuturor articolelor din acest număr, face ca revista Convorbiri literare să fie ceea ce ştim deja cu toţii: un prilej de plăcere estetică şi o mostră de seriozitate culturală.

Din vreme de război

în Biblioteca BucureŞtilor - revista Asociaţiei bibliotecarilor şi documentariştilor din România, publicată sub egida Bibliotecii Metropolitane - se găsesc întotdeauna, pe lîngă articole mai tehnice de biblioteconomie, şi materiale de istorie literară şi culturală grozave. Redacţia lunarului (director - Florin Rotaru, redactor şef - Ion Horea, director artistic - Mircea Dumitrescu; Georgeta Filitti, Iulia Macarie, Radu Vlăduţ) e alcătuită din oameni de carte cu pasiunea lucrului răbduriu, bine făcut şi fără vanitatea vizibilităţii (bănuim că revista are un tiraj mic). în nr. 5, ultimul pe care l-am primit, d-na Georgeta Filitti scrie: "Dacă arhivele noastre ar fi inventariate riguros, cu indici de nume ori măcar de fonduri, probabil că surprizele n-ar mai fi posibile. Simpla parcurgere a opiselor ar îngădui oricui să găsească ce îl interesează. Numai că această evidenţă e departe de a fi terminată, încît orice frunzărire de fonduri personale poate ascunde lucruri nebănuite". Astfel, dînsa a găsit, parcurgînd mapele I. V. Socec de la Biblioteca Naţională, fondul St. Georges, mai multe scrisori adresate de Iacob Negruzzi între 1917 şi 1923 nepotului său, Jean Socec, librarul. Le reproduce în revistă fiindcă sînt foarte interesante ca document despre viaţa cotidiană în timpul Primului Război, ca analiză politică făcută de un conservator filogerman guvernului liberal intrat în luptă de partea Antantei şi, nu în ultimul rînd, ca portret psihologic al epistolierului. Aflat în refugiu în Moldova natală, la moşia Lungani, scriitorul în vîrstă de 75 de ani se arată îngrijorat de lucrurile rămase în casa din Bucureşti, în special de soarta manuscrisului inedit Amintiri de la Junimea. Mai liniştit cînd află că acesta a fost "salvat" de Jean Socec, îi pare rău de celelalte bunuri ale lui, jefuite de ocupanţi: "Ştiu că la mine în casă au stat întîi nişte automobilişti care au dat iama în lenjerie, haine, încălţăminte, au luat toate proviziile şi au băut toate vinurile din pivniţă (...) însă frica mea este, după cît se spune, că în momentul părăsirii casei, au să facă o ultimă luare în stăpînire a tot ce este bronz, baie, statui, clempe de uşă, busturi - ceea ce ar fi cel mai dureros. Rugămintea mea este ca la încheierea păcii să stărui, prin cine va avea ceva trecere, să mi se părăsească casa fără a se mai lua nimic şi să mă pot întoarce, căci dacă găsesc pereţii goi, ce-aş putea face?" înţelept însă, nu dă o importanţă exagerată pierderilor materiale: "ŤPlaie d^argent n^est pas mortelleť, zic cu drept cuvânt franţujii, foştii noştri aliaţi. Negreşit e dureros să vezi că te miri ce soldat pune mâna pe obiectele ce-ţi sânt scumpe şi ţi le răpeşte sau sfarmă, dar cine e de vină? Când popoare de mâna a doua s-amestecă în certele puterilor mari şi se joacă de-a războiul, se-nţelege că învingătorul nu are să te cruţe, mai ales când a doua s-amestecă în certele puterilor mari şi se joacă de-a războiul, se-nţelege că învingătorul nu are să te cruţe, mai ales când ai căzut în spate mişeleşte şi ai călcat ca un hoţ tratatele de alianţă ce te legau de dânsul. De mirare ar fi fost ca germanii să ne cruţe, mai ales acum, încruntaţi (sic!) precum sânt prin patru ani de război, când întregi generaţii de ale lor au fost măturate ca praful şi ruina atâtor familii industriale şi comerciale înlocuieşte o mare bogăţie şi viaţă luxoasă. La ce ne-ar cruţa? Nu ne-au cruţat amicii şi aliaţii noştri franţezi şi englezi în Moldova şi mai ales "nos grands alliés et protecteurs", muscalii, cum îi numea zilnic "L^indépendance roumaine". Aceştia, precum ne aşteptam noi cei ce ceream neutralitatea armată, şi-au dat în petec ca totdeauna: în vremea ţarismului era pusă la cale pacea separată şi răpirea Moldovei; după revoluţie ne-au părăsit frontul, înţelegându-se cu trupele germane din faţă şi s-au constituit în bande de hoţi şi ucigaşi, aşa încât am fost puşi în poziţia de a-i încunjura, bate şi dezarma, având pe germani în faţa noastră. Socot că această situaţie este unică în istoria universală şi totuşi d. Brătianu nu voia să ştie despre o pace separată care ne-ar fi scăpat măcar integritatea teritoriului. Dar nu-i acum vremea de recapitulat păcatele politice şi vorbit de răspunderi. Când s-a face pace, în special pacea generală, atunci abia avem să vedem imensitatea dezastrului." Cronicarul e tentat să ocupe tot spaţiul cu citate revelatoare, dar mai bine ar fi să mergeţi direct la sursă. Vă asigur că vă va interesa.

Soţia lui Blaga

În numărul 6 (205) al revistei Apostrof, Dorli Blaga publică un studiu biografic despre Cornelia Brediceanu (soţia lui Blaga şi mama autoarei), intitulat "Un jurnal necunoscut al Corneliei Brediceanu", în cuprinsul căruia pertinenţa informaţiei, îmbinîndu-se cu un stil de subtilă concizie, reuşeşte să redea atmosfera începutului secolului XX. "În plin război mondial, a călătorit singură pînă în Elveţia şi înapoi. În afară de şcoală, ea a practicat acolo intens canotajul, pe lacul Leman. Cu colegele a făcut excursii în munţi pe gheţari. Aveau şi o viaţă socială, atît cît permiteau regulamentul şcolii şi Ťbunele maniereť. De exemplu, apăruse tangoul, ca dans de societate. Ele se duceau după-masă la anumite cofetării unde se servea ceai, ca să privească cum se dansează tangoul. Coincidenţă ciudată, în acea perioadă era elev de liceu, la Geneva, J. P. Borges, adolescent şi el." De asemenea, merită pomenită recenzia lui Gelu Ionescu la cartea lui S. Damian, Trepte în sus, trepte în jos, în rîndurile căreia este deplîns conul de uitare în care a nimerit criticul stabilit la Heidelberg: "În primul rînd, S. Damian este un scriitor uitat: din 1976 şi pînă după 1989, el nu a publicat nimic în presă sau în editurile din ţară. O părăsise, în cele din urmă şi într-o stare psihică lamentabilă, cauzată, după propria mărturisire, de marea deziluzie politică a comunismului; intrase deci în rîndul Ťinterzişilorť, ca destui alţii (între care mă număr). Deşi, după '89, a publicat în editurile din România mai mult de zece cărţi - adică foarte multe, cred că mai multe decît oricare alt exilat -, cei care îşi aminteau totuşi de el îl ştiau mai ales ca un critic Ťideologicť şi un comentator al literaturii Ťrealismului socialistť, din cei ce se încadraseră în linia trasată de partid. Ceea ce nu era decît în parte adevărat. Aşadar, fiind considerat ca unul dintre Ťelefanţiiť dogmatismului, trebuia pedepsit măcar cu uitarea."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara