Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Actualitatea de Simona Dăncilă

Arde, doamne, din adâncuri/ Pleava oaselor rămase/ Adunată-n patru scânduri/ Putrede, şi toate roase.// Şi o pune laolaltă/ Cu tăcutul din durere,/ Ca să vezi de se mai ceartă/ Cu minciuna din tăcere.// Şi te rog, înseamnă locul/ Unde treptele sunt puse/ Până nu se stinge focul/ Şi durerile nu-s duse.// Arde, doamne, câte toate/ Au rămas neputrezite/ în cenuşa de la moarte/ Să nu mai fie trăite.// Spaima lor fă-o pierdută/ Sau de nu, o rătăceşte/ Poate vine şi se culcă,/ Să vedem cine-o trezeşte?// Arde, doamne, necredinţa/ Aşezată-n vârful scării/ Şi aruncă-n hău căinţa/ De la lacrima tăcerii". Stimate domn, citesc din timp în timp versurile pe care mi le trimiteţi cu nădejdea unui ajutor, de publicare, de scoatere la lumină. Nu fac decât să pun sub privirile cititorului, şi el singuratic, neputincios şi nepriceput la facerea de bine. A citi din când în când câte-o rugăciune, este şi aceasta o facere de bine. Cu tandreţe, întru mângâierea celui ce se crede risipit şi de nimenea cules, vremea trecându-i-se, crede dumnealui, fără bucuria unei cărţulii, pentru nepoţi. Să-l ţină pe moşul în raftul bibliotecii şi să-şi amintească de strădaniile vieţii lui. Credinţa domniei voastre, cum că cheile acestei fapte ar fi aici, la mine? Găsirea unui editor? Mai multe condeie lămurite asupra fenomenului care sunteţi, care să vă transcrie versurile întocmai cum le-aţi scris, cum le-aţi rostit. Să apucăm ziua aceea de bucurie cuviincioasă când lumea dintr-o librărie timişoreană să vă îmbrăţişeze îndelung. Până atunci, înţelesul înăbuşit al cuvintelor dintr-o scrisoare din iunie 2008, canicular: "Cu toată neputinţa dorinţelor mele, pline cu tăcutul timpului trecut şi ne-nţeles de mine. Târziul blestemat mă cheamă se ies la lumina tăcutului din mine. Blestemul neputinţei mă muşcă din măruntaie ca o fieară, fără să-i simt durerea. Neputinţele mele vâslesc în necunoscut. Slavă ţie neputinţă bolnavă de încăpăţânare. Cu toată stima." (Gh. Muscoi, Timişoara) * Pentru început, din grupajul trimis nouă de curând, am ales un singur poem, Fericire II, pentru a-l supune atenţiei eventualului cititor. Câteva date de recunoaştere. Născut în Piteşti acum 28 de ani, aţi urmat liceul teoretic "Ion Barbu" din Piteşti, secţia de informatică, v-aţi înscris anul acesta la facultatea de limbi străine a universităţii Spiru Haret şi sunteţi profesor de limba şi literatura română la o şcoală cu clasele I-VIII din Bădiceni, Argeş. Publicaţi versuri sporadic de pe la 19 ani. Iată, în continuare, o mostră din ceea ce aţi scris în ultima vreme: "băuse/ nu mai voia să scrie despre puritatea/ femeilor din evul mediu nu mai putea/ crea sisteme de ecuaţii pentru studenţii de la AS/ şi nu se mai sprijinea de uşa de la dormitor/ nu se mai arunca senzual pe canapeaua de/ piele galbenă/ n-o mai pictam în ulei.../ nu-i mai loveam chipul măsliniu cu/ priviri rotunde exacte/ băusem/ mă plictisea acest totul e bine/ acest totul e la fel de bine/ şi-am sugrumat fericirea cu sârmă ghimpată/ i-am răstignit ochii-ntr-o metaforă/ ca într-un ritual păgân// îngenuncheată de durere mi-a aruncat/ un braţ de cuvinte ca şi cum ar fi/ zvârlit un set de farfurii chinezeşti/ băusem/ şi am mai lovit o dată fericirea/ am înecat-o-n aghiasmă// am adunat apoi cuvintele/ fecioare cu sâni plini de lapte/ gata să ţâşnească/ le-am băgat în buzunar ca pe seminţe/ de dovleac şi le-am simţit împreunându-se/ ca pietrele ca zgomotul pietrelor din/ pământ din râuri din lună.../ băusem/ mi-era silă de totu-i ok/ de totu-i cum trebuie să fie/ mi se zbăteau prunci de cuvinte în palmă/ în piele în nări în păr în pruni castani/ apă/ şi le zgâriam ombilicul cu unghiile cu aripile/ cu eul/ şi aveam sânge în palme în păr/ în mesteceni/ în aer/ mă plictiseam de aşa trebuie să fie/ şi uram fericirea pentru că se lasă iubită/ de mine" (Fericirea II). Autorul lasă pe seama cititorului povara de a suporta povestea experienţelor, cu toate detaliile. Şi aceasta într-o vreme când răbdarea lui s-a sfârşit demult şi, ce e mai rău, nici nu ştie prea bine ce şi cum şi-ar dori să fie poezia celuilalt. Senzaţia că nu totul este ok până la urmă, că ar mai trebui scoase afară din text amănunte şi balast. îndefinitiv, totul a fost deja scris şi semnat, dar misterul se reface cu fiecare generaţie, care nu mai citeşte poezia celorlalţi. Şi cine nu citeşte riscă să repete autoanulator greşeli, care sunt semnul prozaic al unei nepăsări de sine sinucigaşe. (Alexandru Gheţie, Bădiceni-Argeş) * "Mă numesc Piko Munteanu Jenö (Eugen, am 25 de ani, sunt căsătorit şi am un fiu de 8 ani. Sunt din Oradea şi vă scriu în speranţa că poeziile mele o să le regăsesc în România literară, dar dacă nu, atunci asta este Ťîncercarea moarte n-areť, şi o să-mi mai încerc norocul scriindu-vă şi altă dată". Foarte bine, stimate corespondent, poştaşul te aşteaptă cu nădejdea vie că vei scrie, încet, încet, mai bine ca astăzi: "într-o seară înstelată,/ Când toată lumea a adormit,/ Şi vei răsfoi aceste file,/ Să-ţi aduci aminte de mine,/ Căci peste ani şi ani de zile,/ Dumnezeu ştie unde voi fi./ Poate că la umbra unui nuc, în mormânt mă voi odihni". Dacă v-aţi fi oprit aici, încercarea ar fi fost o romanţă, desăvârşită ori ba, nu ar fi avut importanţă în nevinovăţia ei. I-aţi ataşat însă un final cu câteva greşeli urâţele şi un ultim vers comod: "Cel mai frumos dar,/ Pe care Dumnezeu ne-a dat/ Este însuşi, ea, viaţa,/ Care rămâne de nevisat./ Praf am fost,/ Din praf suntem/ Ce vom fi? Este idem." (Piko Munteanu Jenö, Oradea) * "Iată că recidivez, sperând la ospitalitatea caldă şi preţioasă a României literare. Poeziile fac parte din volumul Lucruri Vechi, în curs de elaborare. Din păcate nu sunt în stare să fac cele o mie şi unu de giumbuşlucuri necesare pentru a fi o scriitoare care (se) impune. E minunat că pentru astfel de indivizi pentru care condeiul este organic, definitiv grefat în conştiinţă, există supapele lirice (vitale) ale revistelor literare. Sin­gura mea politică e aceea de a cere părerea unor persona­li­tăţi avizate..." Stimată Simona Dăncilă, bine-ai revenit pe adresa noastră! E normal să recidivezi, cum spui, părerea noastră fiind aceea manifestată concret cu ceva timp în urmă când te-am publicat şi ţi-am comentat cu convingere versurile, atunci adresându-te unui concurs editorial sever şi mai ales locuri insuficiente pentru toţi merituoşii. Aici drumul poate să rămână pentru multă vreme înfundat, plus descurajarea care se lasă şi golul din suflet care apasă. Trimiteţând acum câteva din poemele unui volum în pregătire, Conservare, Cum am plecat eu de acasă, Ai încredere, străinule, în Fiul Risipitor!, Există o noapte şi Te salvez în poezie, drumul se poate şi trebuie să se deschidă cu alt noroc la bord. într-un număr viitor al Post-restantului ele vor apărea, dense şi pline de un miez dulce-amar. Până atunci, stima noastră rămâne întreagă pentru poeta cu vână de prozatoare, şi să fim cu toţii sănătoşi!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara