Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Nu sunt acum decât cinci la număr poemele de care dispun pentru a convinge, a încerca iarăşi să conving cititorul atent la talentul unei debutante, pe numele ei Simona Dăncilă. Pe fondul unui întreg manuscris, acum ceva timp, îi făceam aici cu convingere şi bucurie colegială o prezentare, cu fotografie, cu tot ce trebuie. Nu poeta are vreo vină, ci ea are meritul perseverenţei bune. Căci necâştigând un concurs de carte de debut, a scris în continuare cu o seriozitate matură uimitoare. Cu opera ei se va înscrie, pot să jur cu mâna pe inimă, în rândul celor mai glorioase tinere pe care publicându-le în rama acestei modeste rubrici, n-am greşit. Amintiţi-vă, de pildă, de Andra Rotaru, de Aida Hancer, de Ofelia Prodan. în acest context puternic al învingătoarelor şi temerarelor, o aşez cu stimă şi bucurie şi pe Simona Dăncilă. (C. B.)

Simona Dăncilă

Conservare
Mă păstrez pentru ceea ce nu va fi niciodată: altarul ăsta e un titanic pe care zeul mi-l scufundă în memorie, în verdele inconştient al uitării. Rudele mele de apă au pornit împotriva oglinzii-cearcănele se-adâncesc ca două bărci de piele vânătă ce poartă ochii grei înapoi, în magma purpurie din care vor ieşi, răcindu-se, toate lucrurile de care am nevoie în veşnicie: o baterie, un sfârşit şi-un început cu mânere de argint, o poză cu tine din care să te scot când o să simt că nu mai pot, o maşină de tocat secunde, un indicator spre niciunde... Nu trebuie să suni atâta la sonerie, ceva în mine aproape că învie, trandafiri şi crini aruncaţi pe pat fac din tine, acum, un bărbat. O să discutăm mai târziu; în cubul ăsta de tămâie nimic nu pare-adevărat: m-ai părăsit sau poate, dragă, noi încă nu ne-am cununat? M-ai rupt din marea nemişcare sau tocmai m-ai înmormântat? Refluxul asta de candoare e un regret nevinovat sau o tardivă consolare fiindcă făcusem un păcat? Ştiai că sunt de catifea sau tocmai astăzi ai aflat? Diviziunea celulară în ce direcţie-a pornit: spre naşterea mea princiară sau chiar spre minus infinit? Şi musca lunecând pe-o nară e pa sau Bineaivenit? Iar voluptatea asta supremă, impresia că te ţin în braţe pe un atol, e un orgasm sau doar o simplă inoculare cu formol?

Cum am plecat eu de acasă
Iarba lungă plânge la geam, se răceşte pe pereţi lumina grasă, cu tălpile-ntoarse pe dos ca să nu fac zgomot, am plecat suspinând de-acasă. Peisajul se contractă, ţara-ntreagă se face cât o vatră, fruntea se izbeşte de praguri ascunse: intru în piatră. Intru în piatră şi mă găsesc netăiată, neşlefuită, nedeprinsă cu cele minerale, hrănindu-mă cu seminţe de catedrale: nu sunt în stare să sufăr aşa cum trebuie, nu sunt în stare, sentimentul e arhaic într-o inimă nisipoasă care se surpă prin ungherele fiinţei, ca un bolovan mă duc la fundul credinţei, cu spinarea zidită. Aştia-s ochii, vag rotunjiţi în hrisolit, alunecători pe sub mantaua terestră: recunosc o pictură rupestră scandaloasă şi-mi dau seama că sunt tot acasă, sub mormanul de nopţi nedormite aruncate sub pat, întinerind incomod, cu zvâcniri de lăcustă pe covorul perceput ca o pustă. Rod o uşă boltită în straturi groase şi mă târăsc, obosită, spre culmi de mătase-plecarea mea de-acasă e o-ncâlceală de fire viscerale, ca o albină care-a-nţepat mă deşir în zare, păstrând necontenit legătura, prin movul serii, cu centrul apotropaic al durerii. Că mai sfântă de-atât n-am putut să fiu având în structură daimoni şi lilieci şi-un fel de-a fi prea zglobiu comparativ cu lucrurile seci. Şi fuga mea-i o dezbrăcare neruşinată de contur căci vreau s-ajung în locul pur de unde se schimbă anotimpurile, de unde se răsucesc timpurile, unde se fac ochii rubinii de zburător, unde toate senzaţiile se-mpletesc într-o frânghie cosmică de care poţi să tragi apa. Şi furişându-mă ca o mâţă curată, cu carnea de vată, o să trag după mine numele calde.

Ai încredere, străinule, în Fiul Risipitor!
N-o să ajungă prea departe, da, despre el vorbesc, despre cel care face răni şi le lasă mustind să se dezvolte în culoarea roşie. In general societatea ucide artistul ca să vadă din ce e făcut şi abia apoi, reasamblat, îl ridică la rangul de la-nceput. Prin cele mai tenebroase galerii e nevoit să fugă acest bibelou care se teme de păroasa mână burgheză. Fiecare literă, pe un vârf de sticlă, gata să se prăbuşească în autobiografia adâncă. îl recunoşti uşor: e cel care, la capătul sfâşierii, nu cere pomană, aşteaptă să se deschidă norii şi cineva de sus să-l bage în... seamă, binevoitor.

Sau, ca un soldat convalescent, se-ndrăgosteşte de infirmiera urâtă şi scrobită care-i procură un surplus de morfină, jocurile din luna mai în cârjă de sulfină, anemia, lipsa de calciu, primăvara, când tot ceea ce înmugureşte îşi trage seva din el. Nici un fel de maturitate nu tulbură pulsul, azi e în Franţa, mâine în Balcani, ferindu-se de lăcomia marmurei funerare, mama minerală a glorioşilor disperaţi. Nevoit să umfle de multe ori cu pompa o dimineaţă octombriferă cu membrană rece şi groasă care se lipeşte de aripi. Când trage lucrurile din oglindă, când scoate câte-un fleac din râul-care fură chipuri, când el însuşi, fosilizat, este salvat de la naufragiu de braţul coclit al victoriei, aceste sărbători oarbe, avortate din calendar, alcătuind timpul adevărat, timpul adevărat şi spinos, al sălbăticirii spirituale. Apoi când întors pe o parte cu spatele la animal, acoperit cu frunze uscate, îşi numără inelele de pe tulpină, răbdare, răbdare, viţelul cel gras are să vină, un tată falnic o să te ia acasă şi-o să mănânci, lipsitule de digestie, bucata cea mai grasă pârâiaşe galbene de untură stelară or să curgă pe la colţuri de gură. Comfort. Căldură. în sfârşit, s-a întors în apartament cel-fără-gănduri. Omniabsent.

Există o noapte
Nu ştiu dacă o să mai încapă un an în trup cu toate că i-am deschis uşa ademenită de fostele mele chipuri rugătoare. Nu ştiu dacă cele trei sute şaizeci şi cinci de pâini şi câteva felii sunt, pentru mine, în chioşcul de grăsimea de pe şolduri, refuzate de bărbat, să hrănesc forţa motrice cu pate de ficat? Iarna asta are nevoie de sânge, simt că se face primăvară ca o golire medulară şi dezgheţarea presupune intrarea abruptă în păcat. Ca o şampanie iubirea va arde pielea patruj'doi facilitând îmbătrânirea cu toate punctele ei moi. Ieşind din adâncurile congelate carnea se va frăgezi pe spate şi ferindu-mă de tine, dând mereu înapoi o să-mi sap cu picioarele o groapă în noroi. Urmează nopţile de groază când, la adăpostul cucuvelelor, taţii îşi strigă, prin guri adolescente care absorb întunericul, iubirea pierdută şi dimineţile din ce în ce mai repede smulse de pe iarba fragedă, jupuirea sufletului. în unghiul gol şi fierbinte al cotului, capul tău aerian, fără trăsături şi totuşi groaznic de posesiv, nebun, carnivor, cap de primăvară ce a reuşit să iasă din vis sfidându-mă acuzator şi care e în stare să-şi ia rolul în serios, să graviteze ca o planetă de os prin camera joasă, luminând slab, căutând amintiri, reflectând ca să se-nchege un fel de minte gelatinoasă în care răsturnându-mă goală să mă împingă, alunecoasă, până la capătul percepţiei. Dacă vrei să-nclini cuvântul către tine, să-i sorbi parfumul, cuvânt crescător din inima care funcţionează cu cerneală, dacă vrei să simţi elasticitatea versurilor punându-le sub tine, există o noapte pentru aşa ceva, deplină, o beznă care umple golurile lăsate de lumină, o ceremonie a părţilor ascunse care se întorc în noi, din păgânism, să danseze, robuste, să se incorporeze, în marginea creştinismului să delireze. Ce bucurie, să ne lăsăm greutăţile pline de iubire undeva în puful de pe lună, să nu ştim unde s-au scufundat şi să nu le căutăm nicio­dată, refuzând categoric acuzaţia de păcat.

Te salvez în poezie
Nu mai am nici o convingere de când te-am întâlnit şi trupul e o corabie fără cârmaci, nu mai cred în nici o doctrină deşi îmi fac datoria ca o algă în ape călduţe, de la un pas la altul mă ţii în braţe doar ca să nu cad în idolatrie fiindcă ţi-am spus, ca o cretină, că eşti zeu. Nu tu eşti zeul ci adormitul din tine, lipsit de falsă pudoare şi de conştiinţă, lunatic, a cărui singură datorie e masculinitatea. Pe când tu, urâcios şi apatic, crezi că raţiunea de a fi mai are vreo însemnătate pentru o fiinţă de mult ancorată în moarte, care prin ritualuri diabolice îşi menţine frumuseţea şi calmul: surâsul de pe buze e sfârşitul, reprezentat în aşa fel încât să nu-i sperie pe inocenţi. Lasă-l să vină cu mine pe inconştient în durere, în dormitorul meu acvatic cu cearceafuri vegetale să putrezim împreună în acte abisale care să elibereze zborul intens. Aştept ceva concret de la tine, să mă trădezi sau să mă umileşti-doar eu am sădit sămânţa revoltei în ochii tăi diavoleşti, nu te preface că eşti atât de blând: merit tot răul din tine, într-o singură doză, cu pricepere administrată după o monstruoasă îmbrăţişare între două mase informe de lut. Rămaşi fără instincte, când vom regăsi aspectul antropomorf,
trăgând de pârghii care acţionează cu întârziere ne vom părăsi, vom pune povestea la uscat cu o luciditate de somnambul care păşeşte peste orologii tot mai departe, spre ultimele acoperişuri, spre prăpastia de fosfor plină de scheletele lunare ale visurilor. întinde mâna şi opreşte ceasul, în părul meu secundele ca într-un lac de acumulare aşteaptă forţa eliberatoare a degetelor tale, electricitatea de felină, încărcătura animalică s-o transformi în lumină. Nu-mi cere să mă resemnez doar pentru că tu n-ai găsit încă gestul potrivit, gestul care să le cuprindă pe toate, gestul omului de ştiinţă în halat de ucigaş care în numele ideii va tăia un iepuraş. Nu-mi cere să renunţ la lucrul acesta pe care nu-l am, care mă posedă ca un prorprietar egoist, ca un capitalist,nu arunca pe mine Infinitul ca o vină de netăgăduit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara