Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


Pretenţii prea mari

În COTIDIANUL din 27 februarie-2 martie, este adusă în discuţie chestiunea spinoasă a drepturilor de moştenire literară. Cronicarul îşi aminteşte că şi revista noastră a făcut acest lucru, organizând acum câţiva ani, la Clubul Prometheus, o masă rotundă la care au fost invitaţi scriitori, moştenitori de scriitori, editori, jurnalişti, autori de manuale şcolare, profesori, cititori de toată mâna. A ieşit la lumină, atunci ca şi acum, un conflict pe care îl alimentează, pe de o parte, neclarităţile legii post-decembriste a drepturilor de autor, iar pe de altă parte interesele divergente ale celor implicaţi. Autorii de manuale, de antologii vor ceva, moştenitorii literari vor altceva. Primii vor să tipărească fără oprelişti şi cât mai ieftin din textele autorilor canonici, ultimii vor să aprobe ei ce să se tipărească şi să încaseze pentru aceasta sume cât mai consistente. Moştenitorii lui Arghezi, ai lui V. Voiculescu par a fi cei mai hrăpăreţi. Mitzura Arghezi "solicită în general editorilor sume cuprinse între 500 şi 1000 de lei pentru un text" (v. ce declară directorul Editurii All), iar Andrei Voiculescu ar fi cerut 20.000 de lei pentru opt versuri, cum au declarat pentru Cotidianul reprezentanţii Editurii Corint. Pretenţiile merg însă mai departe, chiar foarte departe. Nepotul lui V. Voiculescu ţine să-şi dea avizul nu numai pentru republicarea textelor bunicului său, "ci şi pentru citate, indiferent că e vorba de un vers sau de o strofă". Ce va face de acum încolo critica literară, această "artă a citării"? Ce vor face criticii? Nu mai citează din clasici până nu obţin acordul moştenitorilor literari? Parcă e prea de tot!


Chiar nu se face!

Miezul ultimului număr din 2008 al revistei VERSO îl constituie un dosar-anchetă realizat de entuziastul Luigi Bambulea pe tema, Cultura română du dehors. Titlul, hibrid şi jucăuş, face legătura, după cum se vede, dintre românesc şi străin. Ce i-a plăcut Cronicarului este că aproape fiecare dintre invitaţi are un set de întrebări personale, adaptate interlocutorului. Greu de înţeles de ce totuşi la ultimii trei, Lucian Turcescu, Anca Vasiliu şi Cristian Bădiliţă, regula nu se mai respectă, ei fiind puşi sub aceleaşi zece întrebări comune. Dar asta nu deranjează, te gîndeşti că la cei 17 respondenţi (între care Virgil Nemoianu, Mihai. I. Spăriosu, Matei Vişniec, Norman Manea, Victor Ivanovici, Moshe Idel ş.a.) e greu să inventezi cîte un pachet de vreo zece întrebări personalizate şi că, spre sfîrşit, imaginaţia coordonatorului anchetei s-a epuizat.

Ce nu se mai poate înţelege este cum de redactorii revistei au permis ca unul dintre respondenţi să-i înjure, în cadrul anchetei, pe cîţiva dintre ceilalţi invitaţi. E ca şi cum, chemînd oaspeţi la tine acasă, nu intervii cînd unul îi scuipă pe ceilalţi, nu-l pofteşti (politicos!) să caute ieşirea. Lasă că te înjură şi pe tine! Acest invitat care se comportă incalificabil e dl. Cristian Bădiliţă. Iată răspunsul pe care-l dă C.B. la întrebarea finală, referitoare la cultura română actuală: "În general cultura română de azi se poate rezuma prin trei cuvinte: amatorism, lichelism şi nesemnificativ. Excepţiile sunt rare. Există anumite grupuri de presiune, alcătuite din inşi însetaţi de notorietate, fără absolut nici un simţ al culturii adevărate, care au monopolizat aproape totul. Nu le mai menţionez pentru că m-am plictisit - şi oricum nu va avea nici un efect. Alături de amnezie nesimţirea este motorul istoriei la români. Faptul că alături de oameni serioşi, precum Matei Călinescu sau Basarab Nicolescu, cereţi opinia unor simpli carierişti români precum T. Baconsky sau M. Cârneci, care au o foarte vagă, nesemnificativă legătură cu Occidentul, dovedeşte marasmul şi lipsa criteriilor de ierarhizare, care domnesc înlăuntrul spaţiului cultural românesc. Facem metafizică pînă la delir, dar habar n-avem să încropim o bibliografie la finalul unei teze de doctorat". Precizăm că dl. Matei Călinescu nu este între invitaţi (cu cine l-a confundat oare dl. Bădiliţă?). C. B. se comportă, cum se vede, foarte civilizat şi occidental: face teorii ale conspiraţiei, îşi înjură colegii şi pe redactorii revistei, dă lecţii tuturor. O fi ştiind dumnealui să încropească "o bibliografie la finalul unei teze de doctorat" (mare filozofie, nobilă aspiraţie!), dar e clar că nu ştie să se poarte!


Curajul opţiunii

Propunând o anchetă privitoare la cele mai frumoase cărţi ale ultimelor două decenii, Luminiţa Marcu are, în editorialul recentului număr din Noua literatur|, o idee prin ea însăşi frumoasă. Să eviţi, în chestiunea topurilor de volume, adjective precum competitiv, puternic, interesant, performant, profund, remarcabil, tulburător, important, rezistent, insolit, original ş.a.m.d. constituie, în perioada de violenţă mediatică pe care-o traversăm, un act de curaj. Cronicarul nu înţelege, totuşi, de ce exigenta autoare îşi ia măsuri sporite de precauţie pentru situaţia acelor respondenţi care vor evita nominalizările tranşante, căci, dincolo de criteriile ascensiunilor sociale, spiritul critic, spune ea, trebuie să primeze. Acelaşi Cronicar subscrie fără vreo nuanţă: "Cât despre frica de a-ţi face duşmani, de a-ţi crea antipatii pentru că ai ales o carte sau alta, aceasta e în firea lucrurilor. Cine nu înţelege să intre în acest joc, mai bine să nu mai vorbească niciodată public. Dispreţuiesc răspunsurile de tipul Ťnu vreau să nominalizez ca să nu uit pe cinevať. E un egoism enorm la mijloc şi o fugă de responsabilitate. Da, îmi asum o listă, numesc nişte titluri, nişte autori. Poate mă înşel, poate am să revin cândva asupra ei, poate am să adaug alţii. Important e să-mi asum preferinţele şi să numesc nişte scriitori care poate m-au ajutat prin scrisul lor. Ştiu că ne vom lovi de foarte multe fandoseli şi de despicarea firului în patru. Dar ne asumăm acest lucru." Şi, pentru ultima dată, acelaşi Cronicar le explică, tacticos, celor care nu se vor găsi pe liste faptul că nici un critic literar nu-şi concepe mizele tăind, partinic, dintr-o gamă de opţiuni enormă, ci adăugând, pe foaia la fel de albă ca a oricărui scriitor, date elementare de pe prima copertă, selectate de memoria lui organizată valoric. De pildă, ca să intru în convenţia sugerată de Noua literatură, optez pentru Constantin Acosmei şi pentru unica sa carte, Jucăria mortului. Va urma.


Numerotare ilicită

Consistent şi fără doar şi poate atrăgător conţinutul numărului 4 pe 2008 al revistei Manuscriptum. Din coperţile ei ne întîmpină pagini cu şi despre Bacovia, Cioculescu, Creţia, Dimov, Ierunca, Eliade, Monica Lovinescu, Noica sau Paleologu. O nedumerire procedurală îl bîntuie totuşi pe Cronicar: dacă Manuscriptum a ajuns la numărul patru pe 2008, unde sunt cele trei numere anterioare? Au apărut pe ascuns, în condiţii de samizdat sau, caz şi mai fericit, cererea fiind uriaşă, au dispărut chiar în ziua în care au fost difuzate, lăsîndu-i pe alţi cititori cu pofta neîmplinită?


Un ne-loc

Un articol extrem de incitant a postat recent, pe site-ul de cultură LITERNET, eseistul mereu informat, în trend, care este Bogdan Ghiu. El pleacă de la o carte a etnologului francez Marc Augé intitulată Non-lieux. Introduction ŕ une anthropologie de la surmodernité; şi nu omite să rezume teoria care o subîntinde.

Ce este un non-loc, un ne-loc? Unul dintre acele "spaţii de anonimat" ce proliferează în societatea postmodernă: autostrăzi, pasaje, gări, aeroporturi, staţii de metrou... Sau chiar mijloacele de transport: automobile, trenuri, avioane, metrouri... Nu mai puţin, marile lanţuri hoteliere cu camere interşanjabile. În fine, taberele de tranzit pentru refugiaţi şi imigranţi. Ne-locul este un fragment de spaţiu urban strict utilitar, "neutru, nemarcat, mort, fără nicio urmă, depersonalizat".

Un exemplu autohton? Se întinde la picioarele noastre: Pasajul Universităţii din Bucureşti, proaspăt reconfigurat şi în care nu poţi, pur şi simplu, să te opreşti pentru mai mult de cinci minute. Lumea vine şi trece, oamenii apar din subteran şi se îndreaptă spre scările rulante exterioare; sau invers, vin de afară şi se pierd imediat în subteran. E un spaţiu de trecere accelerată, un spaţiu prin care aproape că se fuge.

Inclusiv vânzătorii ambulanţi, nostalgici după atmosfera vechiului Pasaj ("un loc aglomerat, mirositor, plin de culoare, de-a dreptul mizer"), s-au risipit care-ncotro. Ce mai poţi să vinzi - şi cui? - într-un ne-loc?

În schimb, se pot scrie cărţi interesante (şi articole pe măsură) despre tema respectivă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara