Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Marina Constantinescu


Pe alocuri
În buletinele meteo auzim adesea formula, uneori neelucidată pînă la capăt, "plouă pe alocuri". Adică nu peste tot, asta e limpede. Una din bucuriile noastre în preajma Crăciunului este împodobirea şi iluminarea oraşului în care trăim, mai bine sau mai rău. Festivităţi cu aer ritualic strîng comunitatea la un loc, brazii îşi primesc podoabele, străzile sînt invadate de lumini, de fantezia desenelor cu becuri, a traseelor şi modelelor alese. De cîţiva ani, lucrurile astea se întîmplă şi în Bucureşti. Bănuiesc că şi în alte părţi. Îi urmăresc pe cei ce stau căţăraţi şi suspendaţi parcă prin aer, cîteva săptămîni la rînd, pregătind revărsarea luminilor peste oraş. Încerc să descifrez schiţele desenelor, să anticipez faze, evoluţii, să plec, ca într-un labirint, pe urma unui fir abia sesizabil. Nu-mi pasă dacă ajung la un liman sau nu, dacă rămîn prinsă ca o pînză în plasa unui păianjen. În fine, ziua cea mare a sosit. Iau maşina şi plec prin oraş. O încărcătură teribilă, o lumină orbitoare mi se vîră în ochii. E un dar al românilor de a cădea dintr-o extremă în alta. Mai bine mai mult, decît deloc. Merg pe Bulevard, de la Unirea la Piaţa Romană, întorc şi fac dreapta, pe lîngă Universitate. Nimeresc aproape în beznă, ornamentele dispar, ochiul mi se obişnuieşte greu cu întunericul. Pe cele mai multe artere nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi tristeţe. Nici un beculeţ în plus, de sămînţă, deşi centrul capitalei, să zicem, înseamnă mai mult decît o arteră, altminteri prea încărcată de atîtea jocuri de lumini. Mi-am amintit de cîteva case de ţărani gospodari. Fiecare are o cameră, superbă, cu televizor, cu covoare şi pendulă, cu lăzi de zestre, pe care o vizitezi ca pe o sală de muzeu. Nimeni n-o locuieşte, nimeni nu doarme acolo. Ţăranii se înghesuie tot în bucătărie, unii într-alţii, şi iarna şi vara, deşi iarna nu-i ca vara. Sînt liniştiţi pentru că spaţiul de reprezentare e arătos şi bine dotat. În rest, Dumnezeu cu mila! Ca şi în buletinele meteo, plouă cu ornamente luminoase. Pe alocuri. Pe alocuri nu înseamnă peste tot.


Frica
Într-o după-amiază, o dată cu înserarea, într-o staţie de troleibuz s-a strîns lume multă. O tînără studentă aşteaptă şi ea, ca toţi ceilalţi. La un moment dat îşi simte poşeta pipăită de nişte mîini străine. Dacă ar fi intuit ce urmează, ar fi abandonat-o cu tot cu acte şi cu cei douăzeci şi cinci de mii de lei pe care îi avea. Instinctul de apărare funcţionează înaintea oricăror alte scenarii. Fata îşi trage poşeta la piept, demascîndu-i pe hoţi. Mai mult, înfuriindu-i la culme. În văzul tuturor, cei trei flăcăi de 17-18 ani (şi nu ţigani) se năpustesc ca nişte fiare asupra tinerei. Cu pumni, cu picioare. Se ghemuieşte încercînd, fără succes, să-şi acopere faţa. Loviturile se succed nemilos, cu o forţă animalică căreia nu i se poate opune. Dar ea speră. Aşteaptă ca măcar o femeie, una singură să ţipe, instinctul matern să o isterizeze, să le trosnească nişte sacoşe în cap. Aşteaptă ca măcar un bărbat, unul singur să-i sară în ajutor, să încerce că facă ceva pentru ca ploaia de lovituri să se oprească odată. Un val de durere îi cuprinde tot trupul şi sufletul. Zace aproape în nesimţire, ca violată, plină de sînge, la picioarele oamenilor, mulţi, încremeniţi ca statuile. Lipsiţi de reacţii, de revoltă, de milă. Să fie frica de hoţi şi bătăuşi mai mare decît cea de Dumnezeu? Troleibuzul opreşte şi staţia se goleşte. Bizară coincidenţă. Toată lumea îl aştepta pe acelaşi.


Pentru liniştea noastră
Vreau să fac un anunţ important pentru ţară, pentru cei care luptă, zi şi noapte, pentru stoparea corupţiei, hoţiilor, furturilor, spargerilor, actelor mafiote. Şi, de asemenea, important şi pentru populaţia terorizată, aducîndu-i, pe această cale, liniştea pe care a votat-o şi atît de necesară paşnicelor Sărbători. Capul răutăţilor a decedat acum doi ani. Trăim ultimele zbateri ale trupului părăsit de sufletul relelor, coşmarurile se apropie de sfîrşit pentru că s-a dus dintre noi, pe drumul fără întoarcere, "creierul" tuturor acţiunilor. O fi murit de moarte bună, l-o fi ucis vigilenţa organelor sau l-o fi străpuns, din invidie, vreun pumnal criminal? Să fi fost sinucidere din amor? Cine ştie? Oricum, la cimitirul Reînvierea, pe una dintre alei poţi da nas în nas cu speranţa de bine şi de linişte a întregului popor, sculptată pe marmura unei cruci: VASILE RĂGĂLIE (1955-1999). ŞEFUL BANDIŢILOR. Bănuiesc că nu doar a celor de cartier. Titulatura e prea mare. Mi-am luat o piatră de pe inimă şi mă grăbesc să le-o iau şi conducătorilor. De orice culoare. Răsuflu uşurată. Reînvie în mine dorinţa şi cheful de viaţă. Bandiţii au făcut armistiţiu cu politicienii. Drumul spre UE şi NATO e liber. Se cuvine în aceste condiţii ca Răgălie să fie ridicat la rangul de erou. N-ar fi nici primul şi, vai, nici ultimul dintre bandiţi care ar primi aceste onoruri. Fie ele şi post mortem.