Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar


După cincisprezece ani...

Dintre revistele literare ale tinerei generaţii, Contra­fort, de la Chişinău, are numele cel mai inspirat. El conţine prefixul "contra", specific spiritului contestatar, dar cuvântul, în ansamblu, înseamnă un element de consolidare a unei construcţii. Numărul 9-10, septembrie-octombrie, 2009 al acestei publicaţii care a fost mereu citită, în România, cu simpatie şi respect, este unul jubiliar, marcând împlinirea a 15 ani de prezenţă a Contrafort-ului "pe piaţa revistelor literare româneşti".

Prin inevitabila maturizare a membrilor redacţiei şi a colaboratorilor, revista nu mai este în prezent doar una a tinerei generaţii. Ea şi-a păstrat însă patosul lucid, spiritul reformator, vocaţia anticipării prin care se caracteriza de la început. Este o publicaţie neprovincială, europeană într-un mod neostentativ, situată pritre cele mai bune periodice româneşti. Cu prilejul jubileului, în semn de felicitare, înscriem numele componenţilor redacţiei în marmura hârtiei: director: Vasile Gârneţ, redactor-şef: Vitalie Ciobanu, redactori asociaţi: Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Eugenia Bojoga, Vladimir Bulat, Lucreţia Bârlădeanu, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Alex Cosmescu, procesare computerizată: Vitalie Eşanu, culegere texte: Ana Druţă, corector: Valentina Solovei.


Emil Stratan merge mai departe

Artist el însuşi, dar şi om de afaceri, înzestrat cu spirit organizatoric şi cu o răbdare îngerească faţă de capriciile poeţilor, Emil Stratan a organizat, la Iaşi, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 2009, a doua ediţie a festivalui de poezie intititulat atât de pitoresc Petrecere cu poezie, prieteni şi trufe de ciocolată. La concursul de recitaluri din poezia proprie au participat Ioana Crăciunescu, Mariana Codruţ, Caius Dobrescu, Ovidiu Genaru, Florin Iaru, Adrian Popescu, Pavel Şuşară, Lucian Vasiliu, Paul Vinicius. Principalele premii au fost atribuite lui Adrian Popescu (Marele Premiu), Mariana Codruţ şi Pavel Şuşară. Juriul - format din Al. Călinescu (preşedinte), Petru Cimpoeşu, Ioan Cristescu, Bogdan Creţu, Ion Mureşan, Alex. Ştefănescu - s-a dovedit a fi incoruptibil. Au fost şi alte manifestări culturale remarcabile: un film cu Cezar Ivănescu, un documentar video despre B. Fundoianu, datorat lui Mihai Şora şi Luiza Palanciuc,un recital Popa Aurelian-Octav (clarinet), un (memorabil) recital de poezie (Eminescu şi Nichita Stănescu) susţinut de Eusebiu Ştefănescu, un monolog dramatic - Sufleurul fricii de Matei Vişniec - interpretat (admirabil) de Ioana Crăciunescu etc. Despre toate, pe larg, în numărul viitor al revistei.


Poezie pe cont propriu

În revista de cultură Caiete silvane, ce apare lunar la Zalău în ziua de "20 a fiecărei luni", cum putem citi în pagina a doua, Cronicarul a descoperit (numărul din octombrie 2009) un interviu plin de vervă pe care Daniel Săuca i-l ia poetului Claudiu Komartin. În ciuda simpatiei pe care i-o poartă, Cronicarul a tresărit neplăcut constatînd culorile în care tînărul poet zugrăveşte epoca actuală: "Eu cred că trăim într-o epocă foarte deschisă şi că nu ar trebui să existe liste de lectură, nu ar trebui să existe nici un imperativ. Nimeni nu ar trebui să fie obligat să facă absolut nimic. Nici să citească anumiţi scriitori doar fiindcă nişte oameni morţi din trecut spun că sunt foarte mari. Fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu şi să descîlcească iţele în lumea asta atît de complicată, de rapidă, de nebună, şi să-şi dea seama ce-l prinde mai bine, ce i se potriveşte." În faţa unei asemenea rafale de naivităţi şi prostioare puerile, care reduc la neant istoria literaturii şi îi preschimbă pe făcătorii de canon literar în nişte "oameni morţi din trecut", Cronicarului nu-i rămîne decît să-i ureze lui Claudiu Komartin să se descurce singur, fără liste de lectură şi fără morţii aceia vetuşti care i-au fixat literaturii române o ierarhie şi un set de criterii de valoare cu care tînărul poet nu e de acord. Mai mult, Cronicarul e convins că peste 50 de ani poezia lui Komartin se va impune singură, fără verdicte de specialitate şi fără critici literari care s-o comenteze, răspîndindu-se de la sine ca polenul şi ca razele de soare. Şi poate că atunci, înzestrat cu o altă luciditate, poetul va înţelege ce rol au criticii în peisajul unei culturi şi cît de importanţi sunt morţii trecutului.


Dansul frunzelor

Cronicarul nu are obiceiul de a citi reviste mondene sau interviuri avînd drept protagonişti vedete din lumea muzicii uşoare. La mijloc nu stau prejudecăţile, ci constatarea verificată că substanţa textelor e din lemn găunos. De aceea, cu atît mai mare i-a fost bucuria dînd, din pură întîmplare, peste un interviu în care cîntăreaţa şi actriţa Anca }urcaşiu (în revista Formula As din 13-20 noiembrie) îşi mărturiseşte experienţa insolită pe care a trăit-o aşteptîndu-şi băieţelul să se întoarcă de la locul de joacă: "Cu toate că mă grăbeam, i-am spus că îl aştept în maşină. Bineînţeles că am stat acolo încă o oră, că el a pierdut noţiunea timpului. Dar ştii ce am făcut în ora aia? Ei bine am stat în maşină şi-am privit frunzele care cădeau din copaci. Era o ploaie splendidă de culori care dansau lin, în zbor spre pămînt. Şi era stupefiant, totodată, să vezi oamenii care treceau indiferenţi la acest spectacol, oameni îngînduraţi sau trişti, oameni angoasaţi sau furioşi. Frunzele cădeau peste ei ca o mîngîiere, ca o binecuvîntare pe care ei n-o simţeau. În ora aia m-am umplut de frumuseţe şi de linişte. Şi n-a fost nevoie decît să mă opresc din iureşul treburilor cotidiene şi să privesc în jur. M-am îmbătat cu un bine care nici n-am ştiut că există, pentru că, în toţi anii mei de viaţă, niciodată n-am stat să privesc cum cad frunzele toamna din copaci. Poate că persoanele care citesc aceste rînduri vor crede că am înnebunit, dar le recomand această terapie. Roadele sunt uluitoare." Cronicarul o înţelege perfect pe Anca ţurcaşiu şi le recomandă cititorilor, în aceste zile de toamnă adîncă, să caute aleile unui parc. Căderea frunzelor este o experienţă aparte, genul de emoţie care transformă toamna într-un anotimp privilegiat. Să redevenim aşadar oameni pentru cîteva clipe.


Francofonie şi francofilie

Numerele 1-6/ 2009 ale revistei SECOLUL 21 (e regretabil, şi nedrept, că o publicaţie de talia acesteia trebuie să ajungă, iată, semestrială...) impun, polemizînd, subînţeles, cu cei pentru care franceza începe să fie asimilată limbilor moarte, o imagine-caleidoscop a francofoniei. Numărul, tematic, comme d'habitude, se numeşte chiar aşa: Francofonii/ Francophonies. De la francofonie la francofolie, trecînd prin mai potolita, decît ultima, francofilie, ne plimbă Sofia Oprescu, în Argument. Aflăm că francofoniei i-a dat cuvînt "un geograf cu nume de poet - Onésime Reclus - în 1880". Gloria ei, deci, nici nu e, măcar, foarte veche. Cam tot atît cît modernitatea, de la primele ei semne, fin du sičcle. Timp în care trăiam în culorile, fie şi doar spirituale, ale Franţei.

Nuanţele lor, mai vii sau mai şterse, le caută Irina Mavrodin, cu ale sale reflecţii asupra francofoniei, Răzvan Theodorescu, scriind despre acei români care şi-ar fi dorit să fie mai degrabă învinşi lîngă Franţa decît învingători contra ei, Cristian Preda, Adriana Ghiţoi, Valentina Sandu-Dediu, Paula Iacob, totul întregit cu un frumos dosar, prefaţat de Alina Ledeanu - Ardealul omagiază Franţa, despre un Sibiu germanofon şi francofil, din iarna lui '44. Remember-ul lui Doinaş, citat de Alina Ledeanu, o spune: "}ărâna-n sînge, pradă cutezanţei,/ părea în clătinare un vulcan/ cînd, ca nişte apostoli ai speranţei,/ noi am adus cîntînd omagiu Franţei,/ gîndindu-ne la spiritul german." Francezii luptau, încă, împotriva nemţilor. Tot Doinaş, în cuvîntul de la Împăratul romanilor, din 2 decembrie: "Nimeni nu spune la noi: - Iubiţi Franţa! Dar fiecare o iubeşte." Subtilitatea afectuoasă, dragă spiritului francez, se găseşte (se găsea?) şi aici.

Alte şi alte dovezi de iubire - cu spirit critic, de bună seamă - întregesc acest hexagon de hîrtie. Căruia România i-a trimis poeţi - pe Voronca, despre care scrie Iluţiu Vincenţiu, suprarealiştii, evocaţi de Ion Pop.

Omagiind Franţa, Secolul 21 n-o uită pe Irina Mavrodin, în anul unei aniversări rotunde. Scriu, despre profesoara de înţelegere franţuzească, pe mai multe căi decît numai catedra, Hubert Nyssen, scriitor provensal, Miron Kiropol, Livius Ciocârlie, Cassian Maria Spiridon, Bogdan Ghiu (toujours élčve, după propria-i mărturisire), Nicolas Cavaillčs, tînăr specialist în Cioran. Miezul celor spuse nu atenuează emoţia, iar emoţia nu ocoleşte miezul.