Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Marina Constantinescu


Cititorul de ziare
Deşi accept foarte greu şi rar să nu conduc eu maşina, descopăr cu voluptate cîte minunăţii poţi vedea de pe locul "mortului", cum se spune. O lume întreagă, cinematografică, fragmentară se lasă privită şi furată. Repede, în goana maşinii, înregistrezi case, ferestre, flori, copii aproape goi şi murdari, beţivi, fîntîni, culori, voci, cai, căpiţe de fîn, multă linişte pe uliţe la ceas de duminică, fete frumoase, deal, vale, deal, vale, blîndeţea verde-galbenă a păşunilor, cîrciumi kitchoase la margine de şosea, curiozităţi, prejudecăţi, singurătăţi. La fel de repede te zăresc şi toate acestea pe tine. Ce rămîne dincolo de grăbitele ocheade? Nimic. Duminica la prînz, după ce ai traversat zeci de sate pustii parcă, deodată apar oamenii. Mulţi. Ieşind de la biserică. Eleganţi, atît cît cred ei. Merg în grupuri mai mari sau soţ-soţie, de braţ, agale, către case. Cîţi cred cu adevărat în Dumnezeu, cîţi au acces (sau se străduiesc să-l aibă) la Divinitate? Despre ce s-o fi vorbit la predică? Încerc să aflu din gesturile lor, din felul în care merg, copleşiţi de fiecare pas pe care îl fac.
Am ajuns în Turda. Ne apropiem de un semafor. Căldură, zăpuşeală, praf mult. Mă pregătesc de asediul nesmintit al băieţilor ce vînd ziare, aşa cum se întîmplă şi în Bucureşti şi în oraşele prin care am trecut în drum spre Cluj. În sate, nu. Stăm la stop. În jur, nimeni. Mă uit pe geam. Pe trotuar, sprijinit de balustrada unui pod mic, stă un personaj ciudat. Nu l-aş fi observat dacă am fi avut verde la semafor. Are o cămaşă albă, cu mînecile suflecate, nişte pantaloni negri, prăfuiţi şi peticiţi, lăsaţi bine pe nişte pantofi scîlciaţi. Imaginea personajului pare coborîtă dintr-un tablou gotic. Pe cap ţine, într-un echilibru perfect, un teanc masiv de ziare, învelite în folie de plastic (să nu le plouă, la o adică), de care nu se sinchiseşte cîtuşi de puţin. Deşi presupun că ar trebui să le vîndă. În mînă ţine un exemplar pe care îl citeşte absorbit cu totul, într-o manieră originală, ca însăşi apariţia lui la capătul podului. Capul se mişcă odată cu ochii, de la stînga la dreapta, pe rîndurile articolului. Ziarele de deasupra nu se clintesc în acest du-te vino neobişnuit. Parcă este carul unei maşini de bătut. Dacă nu înţelege un cuvînt, se opreşte. Dacă l-a greşit, revine. Cititorul de ziare l-a alungat pe vînzătorul din el. Nimeni nu-l deranjează, nimeni nu-l întrerupe. Căldură mare, praf. Maşina demarează uşor. Deschid geamul să-l mai văd. Capul se mişcă în continuare, nestingherit. Cu o mică întîrziere urmează mişcarea şi paralelipipedul crescut în creştet. Oricum, va vinde în cunoştinţă de cauză. Dacă va avea chef.
De pe locul mortului privesc o lume vie, cu alt cod, pe care altfel n-am cum să-l descopăr. Se scurge pe la coada ochiului.


Proprietăreasa de maci
vila unde locuiesc pentru cîteva zile la Cluj se află la mijlocul unei străzi în pantă. La capătul ei, în vîrful dealului, o panoramă grozavă a oraşului se lăbărţează la picioarele mele. Într-o după amiază m-am luat după o actriţă (importantă) care căuta un loc să-şi repete textul. Urma să aibă spectacol. Ştiam că are un întreg ritual, că paşii ei şi acel du-te-vino (mai amplu decît cel desenat de capul cu ziare) pot săpa un şanţ, în cele din urmă. Vroiam să o văd din nou. Cu paginile în mînă, ridicîndu-şi din cînd în cînd ochii şi privind în jur, absent, îşi începuse traseul. De după un gard se aude o voce precipitată: "Doamnă, sînteţi de la gaze? Iar aţi venit? Abia am plătit, asta e bătaie de joc, vreţi să ne băgaţi în mormînt, m-am săturat. Şi nenorocitu de bărbată-miu şi-a pus palma-n cur şi a plecat pe lumea ailaltă..." Cu greu i se poate opri solilocviul. Cu greu înţelege că nu e nimeni de la gaze. Pleacă pe alee, spre casă, bombănind în continuare. Este, iarăşi, linişte. Nu pentru multă vreme. Dintr-o grădină superbă, în trepte, se văd nişte maci uriaşi, cu tijă enormă şi cu o floare neobişnuită. Solemnitatea lor este întreţinută de o femeie nobilă în vîrstă. Macii o ocrotesc. Îi mai văd doar mîinile zburînd prin aer. Pleacă de lîngă ei, ajunge la poartă, se uită la dansul ciudat al fiinţei de pe stradă, se întoarce, le şopteşte ceva şi îi mîngîie. Şi rupe blînd tăcerea lor, tăcerea din ea şi singurătatea actriţei. "Înveţi, doamnă, şi viaţa trece pe lîngă dumneata. Acu ai să vezi că s-a dus şi n-ai înţeles nimic din ea. Te plimbi de-o oră, în sus şi-n jos. Degeaba. Într-o oră ai pierdut atîtea lucruri. Definitiv. Macii mei... nu i-ai zărit... Abia acum, că ţi-i arăt. Nu i-ai descoperit. Un act ratat. Ce scrie acolo, în foile dumitale?"... Ceva despre o livadă de vişini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara